Tenebre ale destinului IV

[Sofia Sincă]

În drumul spre locuința surorii lui se traversa tot satul, aşezat pe o colină, ca aproape toate aşezările din Mărginimea Sibiului, treaz la acea oră, aproape de amiaza zilei. Oamenii trebăluiau pe la poartă măturându-şi trotuarul pietruit ori curăţau porţiunile împodobite cu dalii şi tufănele. Băncuţe lipite de casă sau de gard, vopsite îngrijit, străjuiau ostăşeşte fiecare gospodărie. Sătenii se vânzoleau de colo-colo, fiecare după nevoi.

Ei mergeau unul pe lângă celălalt tăcuţi, fiecare cu gândurile sale pe şoseaua asfaltată care şerpuia gospodăreşte, urcând şi coborând colina. Niciun fel de apropiere nu încercă Băran, sfiindu-se parcă de compania fetei printre cei ce-l cunoşteau cel mai bine. Saluta scurt pe câte cineva, adresându-li-se pe nume, indiferent de vârstă sau sex, după care le zicea încet câte ceva de dulce: o înjurătură bărbaţilor sau un apropos cu iz sexual, femeilor.

– De ce nu mergem în Sibiu, Nitule? rupse Firuţa tăcerea.

– Merem, merem şi în Sibiu, da’ trecem întâi pe la soru-mea că n-am mai fost de mult pe la ea şi să vă fac cunoştinţă. Apăi merem în Sibiu, la mumă-ta să-ţi iei actele, să le băgăm la sfat.

– Pentru ce să le băgăm la sfat?

– Să ne căsătorim... de aia...

– Mama n-o să mă lase să mă căsătoresc. N-o să vreaaa... nici în ruptul capului... rosti Firuța cu vocea tărăgănată, lungind mult cuvintele, spre a le da mai multă greutate şi pentru nevoia de a se simţi cumva salvată de mama ei din situaţia în care intrase.

– Parcă-i după mumă-ta... Nu mai poci io de ea, rosti Nitu sarcastic.

– Nici Nelu, fratele meu ăla mare, n-o să mă lase...

– Cine-i frai-to... ăsta, tu? Dacă pui mâna pe el şi-i dau un cap în gură, nu mai ştie cum îl cheamă şi pe toţi ăilalţ’ fraţ’ ai tăi... Nu mă mai ameninţa tu cu fraţâî tăi. Că-i bat şi-i pui la rând pe toţ’. Dacă io zâc că îţi iei actele, le iei!... Auz’, tu? rosti înfierbântat Băran, foarte rar fiecare cuvânt, înclinându-se spre Firuța.

Fata înmărmurită nu mai răspunse nimic, căzu într-o stare apatică, făcându-şi planuri pentru a ieşi din situaţia în care s-a vârât, considerându-se singura vinovată.

Maria, sora lui Nitu, mai tolerantă de felul ei şi care-şi iubea fratele mult, îi primi bucuroasă chiar, cu gândul că odată şi odată se va aduna de pe drumuri şi el, deşi această fată nu era singura pe care i-o adusese în curte.

– Nite... ce fată frumoosă ţ’-ai găsât. Intră dragă, intră! Pofteşte! o îndemnă femeia pe Firuţa cu glas melodios.

Şi îi invită în camera din faţă, cameră cu geam la şosea, gătită cu perne pe cele două paturi, una peste alta, de ajunseseră aproape până în tavanul din lemn, vopsit maro. Un miros puternic de naftalină îţi tăia răsuflarea de cum se deschidea uşa. Pe pereţi, la o anumită distanţă bine studiată, străchini suspendate în cuie îşi etalau motivele populare în culori vii. La unicul geam strălucea perdeaua albă din dantelă croşetată cu mâna, drept model – clasicele vaze cu trandafiri. Podelele curate erau acoperite parţial cu preşuri ţesute în războiul gospodinei. Le oferi câte un scaun cu spătar înalt, croit după un tipar popular, din lemn masiv, de pe lângă masa din acelaşi material, acoperită cu o faţă de masă ţesută tot în războiul ei, terminată cu ciucuri. Puteai să-ţi imaginezi că te afli în una dintre camerele muzeului Brukenthal.

– Şedeţ’ dragă, şedeţ’!

Ica, fata ei de vreo doisprezece ani, era cea mai încântată că aveau musafiri, că unchiul Nitu adusese o altă fată frumoasă în curtea lor. În câteva cuvinte, Nitu le aduse la cunoştinţă, surorii şi nepoatei, că ei vor să se căsătorească, dar că mamei lor nu-i convine de Firuţa, pentru că e prea mică şi nu ştie să facă treabă…

– Lăsaţ’-o voi pe mama... aşe-i ea. Nime’ nu-i bun. Nime’ nu face treabă aşe ca ea. Dacă voi vă placeţ', ce vă interesază ce zâce mama? turui femeia, surprinsă de vestea petrecută în curtea părinţilor, fără ştirea ei.

Firuţa rămase perplexă în faţa acestei întorsături a situaţiei, în faţa bunăvoinţei arătată de femeia simplă din faţa ei. Nu se aştepta şi nici nu o aranja.

– Nu stăm mult, o să plecăm în Sibiu, rosti cu destulă convingere.

– Ie, dragă? No bineee!... cântă Maria, puţin prefăcută, ştirea.

– Tu nu pleci! replică Nitu pe un ton special, cu privirea strălucind de furie, amestecată cu bucuria reuşitei pe care mizase. Io mă duc să-mi iau un concediu medical, că mă dă ăia afară din servici’ ş-apăi viu înapoi. Tu rămâi aici cu soru-mea!

Soră-sa se uită spre el şi se părea că se înţeleg din priviri.

– No, haidaţ’ să mâncăm ceva, haidaţ’ numai’! Ş-apăi mai videm ce-o mai hi.

Avură parte de aceeaşi pâine cu slănină, în bucătăria Mariei, la care se adăugase şi nişte brânză frământată din caş, brânză de la oile lor, care păşteau iarba grasă de pe munţii din apropiere.

– Ion îi dus la stână. Vre’ să taie o oaie şi să o facă păstramă, mai umplu Maria tăcerea ce se aşternuse.

– Şi când vine, tu, Mărie? întrebă Nitu.

– Nu-ştu Nite. Pote az’, pote mâne... sau desăra. Ai ceva cu el?

– Nu, n-am nimic. Dacă eşti tu acasă ajunje. Las pe Firuţa, pe viitorea mea soţie la tine pănă mâne. Să ai grije de ea, Mărie,ca de ochii tăi din cap. Auz’, tu?!

– Ie Nite, ie. Las-o că ne înţălejem noi!

Şi Băran plecă după vreo oră, nu însă înainte de a-şi săruta viitoarea soţie, pe buze, cu un gest firesc de parcă ar fi fost de când lumea împreună.

– Să fii cuminte, mâne viu să te iau, spuse pe un ton drăgăstos, primul pe care-l simţi Firuţa de când îl cunoştea.

Măria înţelegea situaţia şi căuta să vorbească frumos, să-i îndulcească şederea în curtea sa, acestei fete ce i-o lăsase fratele ei plocon. O întrebă de unde e de pământ, dacă are părinţi şi ce lucrează aceştia, dacă mai are fraţi. Rămase cam descumpănită la aflarea numărului de fraţi, gândind în sinea ei în ce încurcătură mai intră Nitu. Însă ştia că se vâră unde găseşte terenul slab, la familii dezmembrate, la fete frumoase, dar lipsite de apărare. Pentru ea era o altă belea în care intra fratele ei.

– Apăi, tu fată, n-ar hi mai bine să te duci la şcoolă nu să te măriţ’?

– Da’ eu nici nu vreau să mă mărit. Eu i-am spus mereu lu’ Nitu că nu mă mărit, doamnă, şi că nici mama nu mă lasă să mă mărit. Da’ el nu vrea să înţeleagă.

– Cumnată, zî-mi, nu domnă... că nu-s io domnă... Oţ vide voi ce-oţ face, încheie Maria discuţia şi începu alta, pe alt făgaş, care-i convenea mai mult. Noi trăbă să merem la tăiat de coceni. Mai am o postată mică. Vii şi tu cu noi! Mere şi Ica. Îi bine că nu-i sore, îi mai ’norat.

Era o după-amiază mohorâtă şi cum zona era la o altitudine mai ridicată, o bură de stropi invizibili umezeau atmosfera, timp numai bun de tăiat coceni.

– Ui’, îmbracă-te cu astea ale mele, că te murdăreşti şi strâci hainele pe câmp, zise Maria, punând lângă Firuța un rând de îmbrăcăminte de a ei închisă la culoare şi ponosită.

Robustă şi bine legată, cu şolduri destul de împlinite, Firuţa se potrivea cu Maria la înălţime, era chiar mai plinuţă decât ea. Această săteancă din Mărginimea Sibiului, truditoare a pământului şi stăpâna tuturor orătăniilor din ogradă care se întreţineau cu efort fizic, nu-şi permitea odihnă şi nici luxul de a arăta bine. Nu exista interes pentru aşa ceva.

– Nu... nu... lăsaţi! Merg cu ale mele, spuse fata căreia nici nu-i trecea prin cap să îmbrace acele haine, pentru care avea repulsie, dar şi pentru gândul încolţit în minte, de a fugi de aici, cu orice risc.

– Lasă dragă! Trăbă să te schimbi de hainele astea ale tale. Şi de pantofii ăştia. Nu mai ajunji cu ei întreji acasă de pe câmp. Hai îmbracă-te, să merem odată că ne-apucă sara! Du-te Ică şi ia secerile! Ia tri.

Firuța se supuse până la urmă, gândind că oricum nu ştie nici în ce parte este Sibiul, dacă vrea să plece şi oricum nu avea de ales. Se schimbă în hainele femeii, care miroseau a fum şi a naftalină, se încălţă în tenişii ei şi se uită într-o oglindă. Semăna cu o ţărancă sadea, gata de tăiat coceni. Maria îi dădu şi o basma, dar refuză să o pună pe cap.

Porniră spre locul cultivat cu porumb, merseră o parte din drum pe şosea, pe marginea căreia Firuţa văzu o bornă kilometrică pe care scria: Sibiu 34 km. „Deci în direcţia aia e Sibiul…”, îşi zise fata. Se mai uită odată înapoi şi constată că nu e mare distanţa de la casa Mariei până la ieşirea din sat. „Mâine, mâine plec!” Intrară printre parcelele de porumb, ce se întindeau şerpuinde ca nişte ostaşi gata de atac, de la marginea şoselei pe nişte coline, până la liziera unei păduri, prinsă din zbor în culorile începutului de toamnă. Câteva frunze îngălbenite fluturau într-o adiere uşoară, luminând cu pete galbene sumbrul verde, întunecat de cerul plumburiu şi de umbra pădurii.

După ceva timp, Maria se opri şi indică parcela lor. Cum o fi recunoscut-o doar ea ştia, deoarece toate erau la fel. Rândurile se unduiau frumos, parcă trase cu sfoara şi păreau un val galben, strălucitor în bătaia stropilor înciudaţi. Vântul răspândea un foşnet fremătător, continuu.

La capătul locului Maria îi puse secera în mână Firuţei.

– Ai mai tăiat coceni, Firuţă?

– Nu! răspunse fata surprinsă de ceea ce i se întâmpla şi întreruptă din gândurile evadării.

– Ui’ aşe, dragă, ui’ aşe să taie... Nu-i greu!

Spre exemplificare, apucă cu hotărâre câte un fir de porumb gros, mai înalt decât ea, pe care-l tăia cu îndemânare, cât mai aproape de rădăcină, lăsând un ciot mustind. Apoi lua altul cu aceeaşi îndârjire şi iuţeală şi îi punea jos într-o grămadă formată în spatele ei, deşertându-şi braţul încărcat. Încercă şi Firuţa, dar pentru ea era foarte complicat. Secera se îndoia, frunzele porumbului o loveau peste faţă şi o zgâriau, pânzele păianjenilor o tăiau peste gură şi peste ochi ca un fir de aţă subţire şi lipicios, tenişii îi scăpau din picioare printre bolovani. Mai mult strujea tulpina porumbului, decât s-o reteze pe loc. Încercă să taie cum tai pâinea cu cuţitul, dar nici aşa nu mergea. Se gândea la ce nenorocire a picat peste ea, pentru ce se află ea aici, ce ar fi făcut dacă era acasă. Acum s-ar fi spălat şi s-ar fi pregătit să meargă pe centru. Îşi imagina ce frumos ar fi fost în compania prietenilor săi. Ce-or zice ei, că nu a mai apărut... „Şi mama... Ce-o face mama mea, că nu ştie de mine... asta-i a treia zi... Pe unde mă va căuta ea...”

– Hai că te învăţ io, Firuţă! zise Ica, fetiţa de doisprezece ani, care tăia coceni aproape în rând cu mama ei. Ui’, ţâne aşe secera, înclinată, nu dreaptă cum o ţâi tu!

Cu o furie cumplită, ce se pornise deodată în mintea ei pe coceni, pe Maria şi pe fratele acesteia, rosti:

– Ştiţi ceva? Eu nu vreau să învăţ să tai coceni, că n-am să mai tăi niciodată! explodă Firuţa şi aruncând secera cât colo, se aşeză pe un morman de pământ, cuprinzându-şi genunchii cu mâinile. Rămase nemişcată, pitită între porumbul înalt, privind în gol, cu gândul la planul ei.

– Cum vrei tu, fată, cum vrei tu. Stăi acolo şi te hodineşte! se auzi glasul Mariei, departe cu cele două rânduri pe care se instalase gospodăreşte.

Înainte de lăsatul serii, ajunseră acasă. Firuța ceru apă să se spele. Maria îi aduse un lighean mare în cameră, o oală cu apă fiartă, săpun de casă şi un prosop de cânepă, alb, curat. Pe pat aşternu o cămaşă de noapte. Se simţi ceva mai bine eliberată parcă de puţina apă şi săpun. Încercă să deschidă difuzorul, aşezat pe un suport în perete, acoperit pe jumătate cu un prosop cusut „pe muscă”. Găsi muzică uşoară. Ica urma să doarmă cu ea în cameră şi o urmărea curioasă, foarte atentă, la toate mişcările. Astfel, găsi de cuviinţă să-şi decline părerea:

– Lu’ mama nu-i place muzica asta.

Maria tocmai intră în cameră să vadă ce fac fetele.

– Cine-o pus muzica asta proştă. Astea-s de alea proşte! se zbârli Maria cu ochii la fiică-sa, care zâmbea subtil, ca şi cum ar fi zis: „Ți-am spus eu?” Proprietara difuzorului mută acul acestuia până găsi muzică populară. Asta-i muzică, nu alea... zbânţuiele alea. Pe Ica n-o las să asculte d-astea. Firuţă şi Ică, io mâne dimineaţă devreme, mă duc să termin cocenii ăia. Voi staţ’ aici! Pănă vă sculaţ’ voi, io viu. Sau poate vine şi Ion de la stână, sau Nitu din Sibiu.

După ce plecă Maria din cameră, Firuța căută în geanta ei, îşi aminti că avea nişte bani. Banii de caiete, dar nu mai găsi nimic, doar portmoneul ei micuţ, gol. „Mi-o luat banii, ticălosu’. Nu-i nimic.”

Se culcară, după ce Maria stinse difuzorul.

Când se lumină de ziuă, Firuţa se sculă ca arsă şi se îmbrăcă, fără a aprinde becul ce atârna de un fir în mijlocul tavanului. Ica, din celălalt pat, făcu ochi:

– Di ce te-ai trezit, Firuţă? Mama nu vine acum... pănă termină ea cocenii... mai îi timp.

– Ică, tu ştii să ţii un secret?

– Daaa... spuse fata cu un aer misterios, foarte personal, ridicându-se la marginea patului, bucuroasă că i se încredinţează un secret, dar convinsă că-i va destăinui totul mamei sale, imediat ce va putea.

– Ică, eu trebuie să plec. Mama mea nu ştie nimic de mine. Înţelegi? Şi trăbă să mă duc acasă.

– Ieee... scoase fetiţa sunetul a mirare, cam zăpăcită de acest secret. Păi di ce nu i-ai spus, tu?

– Îi o poveste mai lungă, Ică, pe care ţi-o spun altădată.

– Atunci, du-te, Firuţă, du-te! Io îi spui lu’ mama că dormeam şi nu ştiu nimic.

– Aşa, Ică, aşa să-i spui. Da’ n-am nici bani. Am avut ceva bani, dar mi i-o luat Nitu. Tu nu ştii pe ici, prin casă, ceva bani?

– Ba ie! Stăi că-ţ’ aduc io bani.

Şi fugi în altă cameră, revenind cu nişte bani ţinuţi chită, legaţi într-o batistă, de cele patru colţuri ale acesteia. Erau ceva bani, din care Firuța luă douăzeci şi cinci de lei, îndemnând-o pe Ica să ducă restul la loc.

O sărută pe această fetiţă cumsecade, pe care şi-o făcu complice, îşi luă pulovărul, ieşi din curte uitându-se în stânga şi în dreapta şi plecă în sensul opus din care ştia că va fi posibil să vină Băran de la Sibiu, sau Maria de la coceni. Satul lung, aranjat de o parte şi de alta a şoselei, avea cotituri după care se furişă. Auzise că se poate ajunge cu maşini de ocazie, dintr-o localitate în alta. Nu era edificată cum se face acest lucru, însă ştiau şoferii pentru ce stăteau oamenii pe marginea şoselei şi că ei se pot bucura de câte un ciubuc. Opriră două camioane în faţa ei din cabina cărora scoteau capul şoferii şi o întrebau încotro merge, dar Firuţa care se fripse cu ciorbă, acum sufla şi în iaurt şi, căreia instinctul de conservare îi spunea că poate da de alt bucluc, o făcu să nu se urce în orice maşină, chiar dacă dorinţa de a dispărea din peisaj era motivul stringent la acea oră. Pretextă acestora că aşteaptă pe cineva anume. „Nu mă urc în nicio maşină până nu văd şi o femeie în cabină!”. Nu circulau multe camioane. De mijloace de transport nici nu putea fi vorba. Pe şosea treceau mai multe tractoare care aduceau de pe câmp porumb, fân sau coceni. Aşteptă destul de mult timp, până când opri în faţa ei un IMS, în care se afla şi o femeie:

– La Sibiu meri, tu, fată?

– Da. Mă luaţi şi pe mine?

– Urcă-te-n spate, spuse femeia de lângă şofer, arătându-i pe unde să urce.

În spate, mai erau doi tineri, o fată şi un băiat.

Fusta cu buline, largă, fusese cu noroc, că putu să ridice piciorul pe scara maşinii destul de înaltă. Se aşeză lângă cealaltă fată pe o banchetă de lemn şi-şi făcu cruce în gând, fericită că se i termină coşmarul. În sfârşit, găsi mijlocul salvator de a ajunge lângă mama ei. În acea clipă simţi un dor imens de ea, indiferent ce-i va face. „O voi ruga să mă ierte, după ce-i voi spune adevărul gol-goluţ şi mama mă va ierta. Apoi, voi uita aceste întâmplări nefericite, chinuitoare, ca pe un vis urât. Mai sunt câteva zile şi încep şcoala. Abia aştept să-mi revăd colegii... Am un chef de învăţat... O să învăţ mult şi nu mă mai duc deloc la dans şi nici pe centru.”

va urma

 

[Corina Militaru]

Personaje bine conturate în continuare. Interesant este că familia lui Nitu pare absolut normală şi totuşi nu sare în ajutorul Firuţei. De fapt este de neînţeles. Chiar nu văd, rudele, că Nitu trebuie corectat? Remarc, şi nu de acum, limbajul folosit în dialoguri. :) Se cunoaşte că ai trăit în Sibiu. 

Aşteptările mele - îmi doream ca Firuţa să fugă - au fost împlinite, dar presimt că mai este cale lungă...

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept cu nerăbdare continuarea. M-ai lăsat aşaa... :))

Cu drag,

[gina zaharia]

Îi spun Firuței drum bun și cerul fie cu ea!:)

Și eu aștept, și eu...

[Mihaela Roxana Boboc]

Remarc și eu limbajul, greu de strunit pentru cineva din afara locurilor :)

Abia aștept să văd ce urmează.

[Gabriela Grădinariu]

Măiastră descrierea din lanul cu porumb! Aștept cu nerăbdare, hai Sofi!

[Sofia Sincă]

Încurcate sunt căile Domnului, Corina. Familia lui Băran ştiu să acţioneze pentru a-l scoate doar pe el din încurcături, fiind indiferenţi pentru celelalte persoane. Apoi trebuie să ne gândim că sunt părinţii lui pe care el îi moşteneşte. Aşchia nu sare departe de trunchi.

Limbajul folosit în dialog, zic eu, întăreşte acţiune în timpul în care s-a desfăşurat. Şi apoi nu am putut pune în gura persoanelor în vârstă din acea zonă, mai ales, limba literară. Dialectul ardelenesc, popular este foarte colorat şi de ce să nu recunosc foarte drag mie. Abia după ce am venit în zona din sud mi-am dat seama cât de incorect vorbeam... cu dezinvoltură.

Mulţumesc Corina pentru că te apleci cu interes peste scrierile mele!

Corina Militaru a spus :

Personaje bine conturate în continuare. Interesant este că familia lui Nitu pare absolut normală şi totuşi nu sare în ajutorul Firuţei. De fapt este de neînţeles. Chiar nu văd, rudele, că Nitu trebuie corectat? Remarc, şi nu de acum, limbajul folosit în dialoguri. :) Se cunoaşte că ai trăit în Sibiu. 

Aşteptările mele - îmi doream ca Firuţa să fugă - au fost împlinite, dar presimt că mai este cale lungă...

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept cu nerăbdare continuarea. M-ai lăsat aşaa... :))

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Îţi mulţumesc Mihaela că urmăreşti această parte din destinul Firuţei! Şi mulţumesc pentru aprecieri!

Mihaela Popa a spus :

Personajele pline de viaţă, frumosul grai al spaţiului şi aventura Firuţei fac cititorul nerăbdător de următorul capitol.

Am citit cu încântare!

[Sofia Sincă]

Şi eu îţi spun spor în toate, care nu sunt puţine, ştiu şi mulţumiri!

gina zaharia a spus :

Îi spun Firuței drum bun și cerul fie cu ea!:)

Și eu aștept, și eu...

[Sofia Sincă]

Îmi cer scuze pentru cei ce se vor împotmoli printre expresii mai greoaie... dar nu am vrut să renunţ, deoarece este o caracteristică la vedere a zonei. Şi chiar profesorii sau cei ce lucrează cu limba literară, tot o mai dau în cea populară... tot zic o fost, în loc de a fost.

Voi veni şi cu continuarea, Mihaela şi-ţi mulţumesc pentru că treci prin paginile mele.

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Remarc și eu limbajul, greu de strunit pentru cineva din afara locurilor :)

Abia aștept să văd ce urmează.

[Sofia Sincă]

Exact aşa este cum spui tu, Ana. Ai prins foarte bine esenţa acestor întâmplări, de până acum. Avansarea din treapta socială se face foarte greu şi cu sacrificii. Şi uneori este de ajuns un pas greşit ca să te tragă mai jos decât erai.

Mulţumesc pentru atenţia cu care citeşti.

Ana Cîmpeanu a spus :

lumea de la ţară e descrisă foarte plastic şi realist.Îmi aduce aminte de nuvelele lui Slavici.Oameni simpli pentru care traiectoria unei fete e măritişul la o vârstă fragedă, copiii, viaţa amărătă.Mama Firuţei , păţită, a vrut pentru fata ei ceva mai mult, acum însă, Fira a experimentat pe pielea ei drama fetei sărace, prinsă în capcana unui derbedeu.Să sperăm că va reuşi să se descurce.Aştept cu interes continuarea.

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Gabi! Îmi plac lanurile întinse, colorate. Fie de porumb sau grâu. Apoi le am în faţă de prin trecerile mele cu maşina prin acele zone alternante între deal-vale.

Mulţumesc de îcurajare!

Gabriela Grădinariu a spus :

Măiastră descrierea din lanul cu porumb! Aștept cu nerăbdare, hai Sofi!

[Emil Dumitru]

„Câteva frunze îngălbenite fluturau într-o adiere uşoară, luminând cu pete galbene sumbrul verde, întunecat de cerul plumburiu şi de umbra pădurii.” Uite, asta îmi place cel mai mult în proza ta! Reușești să strecori câte o frază care place, cel puțin mie, și mai „indulcești” chinurile prin care trece Fira. Despre dialog, ce pot să spun, e foarte savuros și-mi place.