Când am ajuns la hotel, oraşul dansa bezmetic în lumina stelelor şi a curentului electric, care irumpe, haotic, din toţi stâlpii, din toate faţadele, din toate colţurile. Ai putea să spui despre Mamaia, în miez de august, că e raiul. Aşa de luminat e oraşul. Pe marginea bulevardului zâmbesc larg noilor veniţi, aproape unul în coasta altuia, hotelurile pline cu turişti. Palmierii lui Agathon se iţesc exotici printre sălcii autohtone şi intuiesc că le-a mers, până la urmă, bine, pe meleagurile Pontului Euxin, că nu s-au dus naibii, cum se aşteptau unii, când s-a înfuriat odată cerul deasupra Mării Negre şi a plouat, ca-ntotdeauna în stepa Dobrogei, cu vifor şi îngheţ.

     Maşinile merg bară la bară, pe trotuare văd lume puhoi şi mă mir în sinea proprie cum de m-a binecuvântat Dumnezeu să fiu şi eu aici, acum, în plin sezon, când staţiunea geme de turişti. Şi nu oricum, nu la întâmplare, nu aiurea, ci cu un bărbat care îmi intră încet, încet, dar absolut sigur, tot mai mult în suflet. Se amestecă misterios cu mine, cu eul meu, de încep să cred că, în curând, nu voi mai şti care sunt eu şi care el. Se contopeşte cu inima mea, cu raţiunea, cu cugetul, cu simţurile şi simţirile.

     Intrăm în hotelul înalt de zece etaje. El, trăgând valizele “de băţ”, cum spune, eu, atârnată de braţul lui. El, liniştit ca sufletul de copil mic, eu, agitată ca stejarul răvăşit de stihiile naturii. El, sigur pe fiecare pas pe care îl face, eu, stânjenită şi de umbra mea. Degeaba îmi spune să mă liniştesc, degeaba simt că sunt în siguranţă cu el, numai când degetele mi se strâng mai tare pe braţu-i şi răspunsul lui vine involuntar, prin fiecare muşchi, prin fiecare bucăţică de piele. Am nişte emoţii, mai ceva ca la examene. Mai că-mi tremură, ca atunci, genunchii.

     Intrăm în hotel şi ne îndreptăm, ca tot turistul, spre recepţie. Simplu, ca bună seara, recepţionera îi dă lui Cristi cheia şi suntem gata să plecăm spre lift, căci camera e la etajul al patrulea şi nu ne vine să urcăm, după toate peripeţiile zilei, pe scări. Cineva îl strigă. Ghicim mai mult decât ştim cu siguranţă că el e cel strigat. Ne întoarcem amândoi. Pe fotoliile şi canapelele de la recepţie sunt mai mulţi domni şi doamne. Mai toţi îi fac, veseli, semne cu mâna. “Sunt colegi de-ai mei”, îmi şopteşte. Lăsăm bagajele în hol şi ne îndreptăm spre ei. Mă ţine protector pe după gât şi nu mă lasă nici când ajungem lângă ei.

     ─ Bă, Popa... Ce faci, mă, nu mai cunoşti lumea? Te-ai ajuns?

     Salută pe toată lumea şi se scuză:

     ─ Nu v-am văzut. Ne grăbeam să ajungem în cameră.

     ─ Normaaaaaaaal... Dacă eşti cu logodnica lângă tine, mi se pare şi corect...

     ─ Vrem să facem un tur pe malul mării...

     ─ Ce romantic eşti, mă... Cred că eşti ultimul din lume. Nu faci şi tu prezentările?

     Şi le face. Reţin doar că spune în dreptul meu: Cătălina, iubita mea. Nu prietena mea... Nu reuşesc, oricât mă străduiesc, să înregistrez şi numele celor din grup. Abia a doua zi aveam să-i reţin pe toţi după nume şi fizionomie. Ei mai vor să ne întârzie, noi nu avem chef. Cristi ştie să scape de insistenţele lor. Urcăm în cameră. Oboseala de peste zi stă să ne potopească. Ne dor deopotrivă picioarele, încheieturile şi muşchii. Mai simţim încă ierburile şi ciulinii Bărăganului muşcându-ne teribil din carne. Suntem plini de praf şi transpiraţi. Dar am hotărât să fugim, înainte de a ne aşeza la odihna cea atât de dorită, cel puţin de către mine, care sunt mai sedentară, pe malul mării, ca să-i spunem bun găsit. Să ştie că suntem aici şi că mâine venim iar la ea.  

     ─ Eu fac prima baie! – îl avertizez.

     ─ Bine, tu faci. Dar şi aşa, rămas pe locul doi la îmbăiat, eu voi fi gata de plecat pe ţărm primul. Căci nu mă gătesc, ca tine, şapte ore.

     ─ De unde ştii tu cât mă gătesc eu?

     ─ Pentru că eu ştiu tot... Nu-mi scapă nimic.

    În timp ce mă spălam, bătea la uşa băii şi se ţinea de şotii:

     ─ Vrei să te spăl pe spate?

     ─ Te-ai obrăznicit, inspectore! Nu, nu vreau...

     ─ Treaba ta, tu pierzi.

     Sau:

     ─ Îţi ajung prosoapele din baie? Vrei să-ţi mai aduc unul? Că-ţi aduc...

     ─ Vreau să mă laşi în pace, neruşinatule!

     Iar:

     ─ Vrei să te închei eu la sutien, ca să nu te chinuieşti singură?

     ─ Nu, vreau să închizi uşa şi să taci.

     O jumătate de oră mai târziu coboram amândoi, îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi tricouri, aproape la fel, în holul hotelului. Nici nu ne mai gândeam că mai sunt încă aici colegii lui. Dar erau. Ne-au încolţit din nou:

     ─ Bă, Cristache, unde fugi tu aşa, cu domnişoara? Lăsaţi-o, mă băieţi, încolo de mare, că nu pleacă de la locul unde e. Tot acolo o găsiţi şi mâine. Staţi aici cu noi. Măcar zece minute, să mai vorbim şi noi. Hai, că vă facem loc...

     Se strâng, se aşează mai bine, nu mai stau la fel de comozi ca până la venirea noastră, ca să încăpem şi noi printre ei. Unul dintre colegi îi face semn lui Cristi să vină lângă el. Pricep din felul cald în care acesta i se adresează că se cunosc bine, că sunt chiar prieteni. Ne îndreptăm către el şi soţia lui. Cristi aşteaptă să iau eu loc, dar îi fac semn să stea el şi apoi mă aşez, dezinvolt, şi eu pe genunchii lui. Puteam să stau pe canapeaua aceea, aveam unde, dar n-am vrut. Pur şi simplu am simţit nevoia să stau în braţe la el. Să sfidez lumea care ne priveşte curioasă, de când am venit, sau să mă sfidez pe mine, cu toate prejudecăţile mele. Pe el îl surprinde gestul meu, dar mă strânge în braţe recunoscător. Se lipeşte de mine şi ştiu că e nespus de fericit. Părem – şi, Doamne, chiar suntem! – mai îndrăgostiţi ca toţi îndrăgostiţii din lume.

     ─ Nu mă aşteptam, îi spune prietenul lui, cel care îl chemase, să te întâlnesc acum la Mamaia. Ce e cu tine aici? Ce e cu voi?

     ─ Măi Florine, ce să-ţi zic... Ne-am hotărât într-o clipă să venim şi iată-ne aici!

     ─ Bravo, mă! Într-o clipă… Aşa se iau hotărârile importante ale vieţii. Dar să nu sufli o vorbă?... Să nu dai un telefon, deşi ştiai că suntem şi noi aici?...

     ─ Uite că n-am dat. M-am luat cu altele şi nici nu mai m-am gândit. Juniorii nu sunt cu voi? Sau i-aţi băgat la somn de voie şi voi staţi ca porumbeii?

     ─ Noi, mă, porumbei? De 13 ani căsătoriţi, s-au mai scuturat penele de pe zburătoare. Voi, porumbei... Nu se vede? Amândoi îmbrăcaţi la fel, amândoi cu şepci pe cap, amândoi înlănţuiţi în fiecare clipă, ca să nu vă pierdeţi, amândoi aşteptând să plecaţi de lângă noi, ca să fiţi singuri. Voi, porumbei... Dar porumbei frumoşi, pe cuvânt. Înalţi, frumoşi, subţirei amândoi, cu aceleaşi trăsături, cu aproape acelaşi chip, de parcă v-a făcut o mamă... Şi îndrăgostiţi, până peste cap. Doar dacă se uită omul la voi o secundă, înţelege. Mă, eu şi Gabi vă cununăm. Pe bune! De fapt, tu Cristi ştii, că ţi-am mai spus asta. Dar nu mă gândeam că ne punem naşi mari aşa de repede.

     ─ Ei, nu chiar aşa de repede! Ştii că trebuie să plec foarte curând, foarte departe. Cum să facem nunta aşa, pe fugă? O facem anul viitor, când termin cu doctoratul... Adică nu termin cu doctoratul, dar termin cu perioada în care sunt plecat pe alte meleaguri. Ca să avem timp să ne bucurăm trei zile şi trei nopţi, după tradiţie, să bem, să mâncăm, să rupem pantofii de atâta dansat.

     ─ Mă, voi v-aţi găsit alţi naşi şi de aia ziceţi aşa? De-aia ne pasaţi?...

     ─ Nici vorbă, Florine. Voi sunteţi aleşii şi preferaţii noştri. Când hotărâm data nunţii şi alte detalii, venim cu plocon la voi, că aşa vine finul la naş, şi punem ţara la cale. Nici nu se discută să fim mireasă şi ginerică fără voi naşi. Dar trebuie să mai aşteptăm un pic. Credeţi-mă, eu sunt cel mai nerăbdător. Ard ca pădurea de vâlvătaia nerăbdării. Sunteţi bronzaţi, frate... Şi arătaţi beton, amândoi. Vă prieşte marea. Dar, Gabi, Florine, vă pupăm. Mai vorbim mâine. Chiar trebuie să plecăm acum. Nici n-am mâncat în seara asta şi ne e câte o foame de lup. Şi, nu în ultimul rând, eu şi iubirea mea vrem să ne plimbăm puţin pe malul mării.

     ─ Plimbaţi-vă, tati, plimbaţi-vă! Aşa e sita nouă. Să vă văd eu după 13 ani dacă mai vreţi să mai bateţi plaja de la un capăt la altul sau staţi la recepţie cu colegii...

     Şi alt coleg, în timp ce ieşeam din careul de fotolii şi canapele:

     ─ Bă, Popa, să ai vânt la pupa! Şi vezi să nu sufoci fata! Sau s-o muşti, că e marfă, să n-am parte de Casa Poporului...   

     ─ Sunt convins că n-o să ai nici măcar de Casa Poporului parte. Dar, Gavrilă al lu’ Ispas, eu zic să nu te preocupe cum evit eu tentaţiile, dacă le evit. Să-ţi aminteşti mai bine că, pe măsură ce începi să deţii arta îmbătrânirii, ca în cazul tău, încep tentaţiile să te evite pe tine.

     Şi apoi mie:

     ─ Un agarici... Nu-l băga în seamă...

     Chiar nu-l bag. Am alte lucruri care să mă preocupe şi la care să mă gândesc. Şi mă simt prea bine ca să-mi stric cu ceva starea asta. Ne ducem să mâncăm la o terasă, deşi, intuiesc, el abia aşteaptă să păşim pe nisipul plajei. Când terminăm de luat cina târzie, mă întreabă:

     ─ Iubire, ce vrei? Un suc sau o bere? Sau apă plată?

     Cu cutiile de suc şi bere descindem, în sfârşit, pe malul mării. Nesfârşirea ei, în care luna se oglindeşte maiestuoasă, ne loveşte din toate părţile. Dinspre larg, ajunge până la noi izul de sare şi scoici. Ne scoatem papucii şi o luăm desculţi prin nisip. Încă mai frige sub tălpi, ca în crucea zilei. E cald încă, deşi nu mai arde soarele de câteva ore, şi marea e calmă, ca o soacră care a dat de duşcă un păhărel şi nu poate să fie decât relaxată. Plaja e întunecată. Câte o luminiţă belalie mai ajunge aici de la vreo terasă care continuă să-şi răsfeţe vizitatorii cu tone de bere. Îmi aduc aminte de luna de miere, a mea cu soţul, ex-soţul meu, îndrăznesc să zic, având în vedere că am înaintat actele de divorţ, petrecută tot la mare. Aveam chef să mă plimb cu el pe plajă, în buza nopţii. Să respirăm briza înviorătoare a mării. Când a auzit, a ripostat cu vehemenţă:

     ─ Adică să mergem în întunericul ăla?! În bezna aia? Vrei să ne atace vreun obsedat? Vreun nebun? Ai luat-o razna? Toţi oamenii normali se plimbă pe stradă, prin lumina de la terase. Pe cine mai vezi tu pe malul mării la miezul nopţii? Adică să călcăm pe nisipul ăla ud, fără pantofi? Ce dracu’, suntem oameni normali, nu zgubilitici. Eu, cel puţin aşa am pretenţia că sunt. Şi sunt...

     Adică, în traducere liberă, eu nu eram normală. Nu ştiu de ce, dar mă bucur că încă nu sunt normală. Că sunt în noaptea asta, în locul ăsta, zgubilitică. Aşa cum n-am mai fost niciodată. Şi că mă plimb pe malul mării, în crucea nopţii de vară, desculţă, cu nisipul sărutându-mi tălpile, cu un zgubilitic asemenea mie...

     Mergem de minute bune pe plaja întunecată. Dar nu pustie. Din când în când, ne ciocnim de alte cupluri care se plimbă pe aici. Sau de grupuri neomogene şi gălăgioase. Nu ne oprim. Niciunul nu vrea asta. Parcă ne-am propus să dăm peste cap kilometrajul şi să parcurgem în noaptea asta toţi cei opt kilometri de plajă de la Mamaia. Parcă nu am stat azi jumătate de zi în picioare între ciulinii de la târgul unde s-a născut Mihai Viteazul. Parcă nu ne dureau mai adineauri, în cameră, până să venim încoace, genunchii şi toţi muşchii. Marea, caldă încă precum o ciorbă reîncălzită, ne udă picioarele care continuă să meargă de-a lungul plajei. De vreme bună, tăcem amândoi. Nici cu alte perechi nu ne mai întâlnim. Noaptea se furişează tot mai adânc între noi şi mare. Geamandura nici nu se mai zăreşte. Luna face umbre nefireşti pe întinsoarea de argint. Ultimele terase îşi sting luminile în urma clienţilor întârziaţi. Mâinile noastre sunt parcă unite pe vecie. Nu se desprind deloc din strânsoarea dulce. Şi continuăm să batem plaja... Realizăm într-un sfârşit că am ajuns în celălalt capăt al staţiunii. Că ne-am depărtat de hotel cu mult. El se aşează, la un moment dat, pe un banc de nisip. Îmi face semn să fac şi eu la fel. Dar pe genunchii lui, unde parcă fac parte din decor în ultima vreme.

     ─ Nu vreau, îi spun. Stau în picioare, că sunt mai tânără.

     ─ Vino aici, la mine în braţe, ca în holul hotelului... Hai, dacă atunci ai putut, poţi şi acum. Hai, vino! Că tot trupul meu ţipă după tine. Cum ţipă cocorii după vara pierdută.  

     ─ Nu vreau să vin.

     ─ Pentru că eşti o fată rea, de-aia nu vii.

     ─ Bine. Cum zici tu.

     ─ M-ai zăpăcit de tot în seara asta. Când te-am văzut cu câtă nonşalanţă te aşezi pe piciorul meu, fără niciun fason, în prezenţa tuturor colegilor mei, poliţişti cu state vechi, cu ochi de vultur şi urechi pâlnie, adunaţi ciorchine în holul hotelului, am înnebunit. A fost cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care mi-o puteai face. Nu ai avut nici picătură de sfială să recunoşti în faţa lor şi a noastră, a mea şi a ta, că suntem mai mult decât sunt trei sferturi dintre cei care sunt acum în Mamaia. Ai admis, într-un fel magic şi tacit, că mă iubeşti. Am crezut că nu mai cauţi niciun răspuns la nimic. Că el a venit. Că îl ştii. Că ai înţeles. Şi acum, că suntem doar noi şi marea, şi pescăruşii, nu vrei să te apropii. Mă surprinzi fără încetare. Eşti cel mai mare mister şi cea mai mare provocare din viaţa mea. Cum ţi se pare marea?

     ─ Frumoasă. Caldă. Calmă. Verde. Nesfârşită. Imensă. Blândă. Simplă. Stupefiantă. Deosebită. Mirifică. Terifiantă. Puternică. Iubită. Ca tine...

     Întinde mâna şi mă trage lângă el, în braţele lui:

     ─ Din ce eşti plămădită, iubito, de mă faci să-mi pierd bunătate de minţi într-o singură clipă? Pe cuvânt, am făcut examenul psihologic de curând, dar n-au observat ăia nimic în neregulă cu mine. Mi-au dat undă verde să lucrez mai departe în poliţie. Dar eu simt, ştiu, că tu mă înnebuneşti. Lasă-mă să te ţin aşa până la răsărit.

     ─ Nu ar fi mai bine să ne apropiem de hotel, că suntem foarte departe? Zic...

     ─ De ce? Ţi-e frică şi când e poliţia cu tine? Eşti în siguranţă.

     ─ Oare? Chiar sunt? Chiar suntem?

     ─ Pe cuvânt de bărbat şi de inspector principal că eşti. Chiar dacă dau eu din gură, sunt inofensiv, prietene. Ca dulăii ăia care latră omul, de zici că-l mănâncă, dar nu se apropie cu colţii nici de pulpana pantalonului, darmite de pulpa piciorului.

     ─ Bine. Te cred. Atunci, pentru că eşti un aşa băiat bun, un aşa poliţist de treabă, am să te sărut pe amândoi obrajii, ca să-ţi ajungă până mâine la amiază.

     ─ Ai grijă cum te porţi cu organul, iubito, că te bag, dacă faci de-astea, la dare de mită. Am obrajii daţi cu substanţă fluorescentă şi mintenaş te înhaţă DNA-ul. Adică ai tu curaj să săruţi un poliţist? Fie şi pe amândoi obrajii, nu pe gură?

     ─ Ei, bine, risc.

     Îi iau capul în palme şi-l scutur, îl sucesc, îl chinuiesc. I-aş răsfira, dacă ar mai avea, părul de sub şapca picată pe nisip. Îl pup pe ochi, pe gât, pe frunte, pe obraji. Aşa de bine îmi face strânsoarea lui...

     ─ Parcă ne-am mai ţinut aşa în braţe... şopteşte el.

     ─ Asta e formula ta de agăţat piţipoance? Că le ştii de la facerea lumii?

     ─ Aoleu, ce m-ai prins... Cum de ţi-ai dat seama, iubire? Vai, m-ai deconspirat. Ce mai mă fac eu acuma? Cum mai agăţ piţipoance?

     Mi se pare, într-un mod absurd, că timpul s-a oprit pe loc. Nu mai e noapte. Nu mai e zi. Nu mai e clipă. Nu mai e nimic. Suntem doar noi doi, îmbrăţişaţi până la urlet deznădăjduit, pe malul mării. Şi cerul sus, aninat alandala de orizont. Dacă n-aş fi venit, într-o nebunie supremă, cu bărbatul care mă strânge frenetic în braţe, la mare pentru şase nopţi şi cinci zile, aş fi rămas la fel de săracă precum am fost până acum. N-aş fi ştiut niciodată că nisipul, vorba poetului, sărută drăgăstos urma călcâiului meu. Că marea este o vrajă continuă, care ne intră sistematic pe cerul gurii şi se duce până în piept, la inimă, ca o iubire nemiloasă, fără de care, însă, nu trăieşti. Că sus cerul conspiră la fericirea a doi oameni pierduţi în noapte, pe o plajă absolut singuratică de minute bune. Că mersul pe jos, prin nisipul răcorit discret, foarte discret de briză, duce la sărutări pe ochi şi pe gât şi pe obraji. Că luna ştiurlumbatică - ba se ascunde, ba se arată – dă dependenţă de un om, până mai ieri necunoscut. Că toate astea există... Că fac parte din viaţă.

     Da, poliţistul ăsta infatuat şi obraznic avea dreptate: marea nu înseamnă numai soare care te arde în creştetul capului şi îţi încinge tâmplele, pe plajă. E altceva. E mult mai mult de atât. E, nici măcar nu ştiu dacă în chip straniu, vis. E el.

     ─ Auzi, curajoaso, te ţine să faci o baie cu mine în mare, ascunşi aşa, în spuma nopţii?

     ─ Nu. Asta chiar că n-am curaj să fac.

     ─ De ce? Ţi-e frică de mare? Ţi-e frică de mine?

     ─ Mi-e frică de apă. Nici ziua nu mă omor cu scăldatul, darmite noaptea... Când am fost la mare cu soţul meu... Fostul soţ, că nici nu mai ştiu cum să-i spun... El intra în apă, să se răcorească, eu trebuia să rămân lângă cearşaf - deşi şi eu aş fi vrut să iau răcoarea mării în piept - ca să păzesc prosoapele şi boarfele. Aşa zicea el, că dacă intrăm amândoi odată în apă, rămânem fără haine, fără bani, fără telefoane. Când ieşea el, intram un pic la mal, cât să-mi ud picioarele. Mă temeam să mă duc mai departe. Îmi spusese să am grijă, că poate vine vreun val şi mă ia. Şi el nu aleargă după mine cu salvamarii. 

     Inspectorul mă strânge mai tare.

     ─ Nu vreau să te influenţez în niciun fel în legătură că el, îmi spune. Dar e un dobitoc. Un mare nemernic... Vino cu mine. Trebuie să faci cunoştinţă cu marea. Ea e nerăbdătoare să te cunoască. A tânjit, ca mine, după tine. Vrea să te îmbrăţişeze la fel de mult cum vreau eu. Vrea să-ţi prezinte salutul ei. Vrea să te sărute cu valuri singuratice pe frunte. Vrea să te vindece de spaimele tale. Vrea să te boteze Curajoasa şi să te cunune cu mine. Vrea să te înveţe să te deschizi. Hai, vino cu mine, Cătălina.

     ─ Nu vin. Nu pot. Îmi e frică.

     ─ Nu trebuie. Cât eşti cu mine, nu trebuie să te temi de nimic.

     ─ Pentru că eşti poliţist?

     ─ Nu, pentru că sunt cel mai drag poliţist din lume. Hai...

     Cum eu ezit încă, numai la gândul că apa poate să fie rece şi să mă ud toată, el se ridică de pe moviliţa de nisip, unde stătuserăm îmbrăţişaţi până atunci şi o porneşte hotărât cu mine în braţe spre mare.

     ─ Nu, Cristi, te rog! Nu vreau! Mi-e frică...

     ─ Eşti cu mine, iubire, eşti cu mine. Nu se întâmplă nimic. Îţi promit. Nu eşti singură. Şi marea e prietena noastră.

     ─ Dacă vin salvamarii?

     ─ Şi ce dacă vin? Nu mergem până la geamandură. Şi, apoi, în plină noapte mai dorm şi ei, nu stau cu ochii ţintă pe cine se scaldă în mare.

     ─ Nu vreau să ne dezbrăcăm. Nu vreau să mă duci aşa, ca pe...

     ─ Şşşşştttttt... Nu ne dezbrăcăm, tati. Cine a zis că ne dezbrăcăm? Marea botează, deşi nu a mai făcut de astea, fata îmbrăcată.

     Întâi simt unda caldă că îmi atinge, ca într-o mângâiere, prin pantalonul scurt, pulpa. Apoi îmi cuprinde mijlocul ca într-un brâu de diamante, bătut piatră cu piatră de luna nebună, care luceşte alandala în noapte. Mă strâng mai tare la pieptul bărbatului cu care sunt. Îmi venea să zic bărbatului meu, dar m-am oprit în ultima clipă să emit aşa gând. Nu pot să fiu aşa de nebună. Îmi venea, însă, să zic cum simţeam.

     ─ Dacă mă scapi în apă? Că sunt grea şi poate te dor braţele.

     ─ Nu te scap. Nu te mai scap niciodată. E caldă marea, nu? Vreau să ne împărtăşim, şi ea şi eu, cu tine. Şi tu, pentru eternitate, cu amândoi. Vezi? Marea te vrea. Nu-ţi face nimic. Te place. Deja te iubeşte. Nu vrea să te mai lase să o dai uitării. Căci nici ea, în veci, nu te mai uită. O simţi cum te îmbrăţişează, iubito? Înţelegi că ăsta e tangoul pe care îl dansează, de fericire, pentru tine? Suntem aici doar noi doi. Ca la facerea lumii. Şi marea. Şi cerul. Amândouă se pierd şi se întretaie la infinit. Mă simt ca la cununie. Ca la cununia noastră. Aşa trebuie să fie. Uite, cerul mă întreabă dacă vreau să te iau de nevastă.

     Mirajul e prea mare şi jocul prea frumos, ca să stric ceva.

     ─ Şi vrei?

     ─ Da, vreau. Vreau să fiu cu tine, ca acuma, pentru totdeauna. Vreau să intrăm şi să ieşim din viaţă amândoi. Vreau să fim împreună până la Apocalipsă, până se sfârşeşte lumea. Vreau să cânt cu tine, vreau să plâng cu tine, vreau să râd cu tine, vreau să aştept cu tine, vreau să sufăr cu tine, vreau să merg cu tine, vreau să îmbătrânesc cu tine, vreau să am copii cu tine. Vreau să fii eu şi eu să fiu tu. Tu ce vrei?

     ─ Eu vreau ce vrei tu. Eu vreau ca tine. Eu te vreau pe tine. Mi-am dat seama că visăm, nu ştiu de când şi nici până când, acelaşi vis.

     ─ Nu, trebuie să spui când te întreabă şi pe tine, că vrei să mă iei de nevastă. Nu, am greşit. De nevastă te iau eu. Tu trebuie să mă iei de bărbat. Mă iei?

     ─ Da, te iau. 

     ─ La bine şi la rău, câte zile vom avea?

     ─ Da, la bine şi la rău pentru câte zile vom avea.

     ─ Până ce moartea ne va despărţi?

     ─ Da, până ce moartea ne va despărţi.

     ─ Realizezi? Marea şi cerul ne-au cununat.

     ─ Realizez. Dar crezi că se pune? N-am avut la cununia asta naşi. Că n-ai vrut să-i luăm cu noi pe Gabi şi pe Florin ca să ne ardă lumânările la spate...

     Nu mai spun nimic. Nu mai pot. Nu mai am cum. Nu mai vreau. Nu ştiu cum buzele lui se întâlnesc aşa, deasupra mării care ne-a înlănţuit trupurile, cu ale mele. Mă apasă deodată, mă scormonesc, mă frământă, mă sorb, mă însângerează. Îmi iau aerul, îmi opresc respiraţia, îmi fură capul, îmi potopesc inima. Nu e joc. În mare, cu cerul martor, cu luna bezmetică în coaste, el mă sărută. Şi eu îi răspund. În timp ce ne mestecăm nebuneşte buzele, în timp ce gurile ni se amestecă şi se contopesc, fără oprelişti, în timp ce apa clocoteşte de la sângele nostru, simt că a venit, inexplicabil, în august, în mare, sub luna abramburită, primăvara. Undeva, lângă noi, printre valurile sărate, a înflorit, în culori albe şi indigo, liliacul…

     După un timp, când eram în camera de la hotel, uzi fleaşcă, fiecare în câte un pat dintre cele două ale camerei, cu ochii deopotrivă aninaţi în tavan, cu sufletele la fel de în piuneze, liliacul continua să ne asedieze cu parfumul lui. Era niciunde şi peste tot. Noi nu îl vedeam, dar el ne remarcase. Îl simţeam încă, atunci când somnul, ca un fur, a venit hoţeşte şi ne-a cuprins pe amândoi odată.

 

 

Vizualizări: 82

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Un episod cu parfum de... liliac! Marea, iubirea, doi oameni frumoşi şi o scriitoare talentată. :) Citit cu aceeaşi mare plăcere. Aştept cu nerăbdare, Nina!

Drag,

Frumos! În sfârşit a venit o rază de soare sau mai de grabă de lună şi pe strada Cătăline. Am citit pe nerăsuflate acest capitol plin de iubire, la malul mării, de împlinire a viselor celor doi îndrăgostiţi, a venit timpul ca să înţeleagă Cătălina că inspectorul principal este alesul inimii sale.

Sper într-un viitor optimist. Să nu te pună cineva să-i bagi în vreun accident sau în vreo încurcătură... să păţească vreunul ceva.

Aştept continuarea.

Sofy

Într-adevăr, un episod cu parfum de liliac, draga mea Cory... Când l-am scris, pe el pe fragment şi, prin extensie, întreg romanul, m-am gândit că e indispensabil parfumul de liliac în carte. Aşa cum mi se pare că nu trebuie să lipsească nici din viaţă. Îţi mulţumesc de aprecieri. Eşti mult prea bună cu mine.

Corina Militaru a spus :

Un episod cu parfum de... liliac! Marea, iubirea, doi oameni frumoşi şi o scriitoare talentată. :) Citit cu aceeaşi mare plăcere. Aştept cu nerăbdare, Nina!

Drag,

Draga mea Sofy, limpezire parţială, e adevărat, între cei doi şi, mai ales, limpezire în gândurile şi inima Cătălinei. Tot în parte, nu pe de-a-ntregul. Mare, dragoste, senin... Ce poate să fie mai frumos? Dar, şi tu intuieşti, povestea trebuie să se scrie şi altcumva decât în felul ăsta. Şi, după ce va mai curge lin, delicat, minunat, o vreme, se va produce inevitabilul. Mizez pe o surpriză, dacă nu de proporţii, măcar... altcumva. Că nu ştiu ce cuvânt să folosesc, ca să nu spun nimic şi să spun, în acelaşi timp, ceva. N-am spus că îţi mulţumesc pt tot. O spun acum. Ştii că îţi mulţumesc. Chiar foarte mult.

Sofia Sincă a spus :

Frumos! În sfârşit a venit o rază de soare sau mai de grabă de lună şi pe strada Cătăline. Am citit pe nerăsuflate acest capitol plin de iubire, la malul mării, de împlinire a viselor celor doi îndrăgostiţi, a venit timpul ca să înţeleagă Cătălina că inspectorul principal este alesul inimii sale.

Sper într-un viitor optimist. Să nu te pună cineva să-i bagi în vreun accident sau în vreo încurcătură... să păţească vreunul ceva.

Aştept continuarea.

Sofy

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 12 minute în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Singurătate a lui Dacu
cu 13 minute în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 44 minute în urmă
Utilizatorului petrut dan îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 45 minute în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog *** a utilizatorului Costel Zăgan
cu 54 minute în urmă
Postare de log efectuată de Dacu
cu 1 oră în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 2 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Erezia clarului de lună a lui Costel Zăgan
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Culiţă Ioan Uşurelu îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Culiţă Ioan Uşurelu îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 9 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 9 ore în urmă
Monica Pester a partajat postarea de blog a utilizatorului Ada Nemescu pe Facebook
cu 9 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 11 ore în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 11 ore în urmă
Postare de log efectuată de Ada Nemescu
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Vasilisia Lazăr îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 12 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor