Fragment 31 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

 ÎMI CER SCUZE PT FRAGMENTUL MAI LUNG DECÂT AR TREBUI

       Dă drumul la muzică. Un CD cu muzică veche, din anii ’80 se derulează încet. Ieşim din Ploieşti. Trecem de Bucov, apoi  de Valea Călugărească şi, într-o clipită, înţeleg: am plecat spre mare. Aproape că strig:

     ─ Eşti nebun! Mă duci la mare...

     ─ De ce nebun? Nu e nici 12 ora şi în cel mult trei ore suntem acolo. Avem tot timpul să ne şi întoarcem până la miezul nopţii. Dacă mi-ai spus să te duc unde vreau eu, ei bine, aşa am făcut. Eu vreau să te duc la mare. Şi la mare te duc.

     ─ Unde la mare? Şi ce să fac eu acolo? Nu pot să stau prea mult la soare, nu pot să... Plus că nu am prea mulţi bani în geantă.

     ─ Ăsta să fie ultimul lucru la care te gândeşti. Să nu te mai aud vorbind despre bani. Te voi învăţa să simţi şi să vezi marea şi altcumva, nu numai ca pe locul unde stai la plajă şi te bronzezi. Te voi învăţa să-i simţi miresmele, să-i înţelegi glasul tălăzuit, să o guşti. Ne vom plimba desculţi pe ţărmul ei şi o vom asculta cum îşi fredonează valsul în surdină. Cât despre locul unde mergem, zic să fie Mamaia. E cea mai frumoasă şi mai complexă dintre toate staţiunile de pe litoralul nostru. Şi are cel mai fin nisip. Când te aşezi pe el, te mângâie, ca un amant, pe trup. Când îl parcurgi cu piciorul, simţi că pluteşti deodată cu valurile. Mie îmi place Mamaia şi, dacă tot mi-ai dat mână liberă, acolo mergem. 

     Trei ore... În anul când am făcut nunta cu Dan, ne-am dus şi noi la mare, în luna de miere. Tot la Mamaia. Dar noi am făcut vreo cinci ore şi ceva până acolo. Poate pe poliţist îl ajută şi maşina, poate şi faptul că e, cum ziceam, poliţist, dar poate că mai e şi un alt motiv: Dan se oprea până acolo de vreo trei ori. Că nu mai poate, zicea. A obosit. Şi când eu mă miram, el riposta: „Păi tu de unde să ştii de pe scaunul mortului cum e să conduci o maşină? Tu crezi că e aşa uşor, ca la bucătărie, când pui toate legumele în oală şi iese ciorba? La volan e greu. Trebuie să ai ceva în cap ca să tragi de el. Maşina nu merge singură”. Este, cred, şi motivul pentru care nu m-a lăsat să fac şcoala de şoferi şi să dau examen pentru carnetul auto. Femeile la cratiţă, bărbaţii la volan. Un misogin... Bine că m-a bătut Felicia la cap şi ne-am dus chiar ieri să depun cerere de divorţ.

     Arunc ocheade spre şoferul meu de azi: conduce cu dezinvoltură, cu plăcere. Nu stă încovrigat şi rigid pe volan. Nu se crispează la fiecare depăşire. Nu înjură şi nu se enervează când câte unul calcă acceleraţia anapoda şi e aproape gata să intre în noi. E atât de liniştit... Parcă a ieşit din baie adineauri. Din când în când, fredonează şi el melodia cântată pe CD, împreună cu artistul. Foloseşte mai mult banda a doua a drumului. Depăşeşte cu nonşalanţă. Conduce de parcă dansează. Ce prostii spun... De unde să ştiu eu cum dansează el? Nu l-am văzut niciodată şi nici pe mine nu m-a dănţuit. Îmi surprinde privirea şi-mi face cu ochiul.

     ─ Să-mi spui când ţi-e foame, ca să mâncăm. Ne oprim unde vrei tu...

     Dan n-ar fi oprit niciodată dacă i-aş fi spus că îmi e foame. Să pierdem timpul pe drum cu mâncarea? De ce n-am mâncat acasă, când am plecat? Ce înseamnă asta, să mâncăm pe şosea, ca ţiganii? Suntem oameni civilizaţi doar…

     Maşina înghite kilometru după kilometru. Fuge cu mai bine de o sută la oră. Şoferul e vesel. Face glume. Mă tachinează. Nici eu nu mai sunt încordată, ca în alte dăţi. Cu tot incidentul cu maşina care era gata să mă trimită pe lumea cealaltă, sunt liniştită şi degajată de toate spaimele care m-au chinuit până acum. Mă gândesc dacă nu cumva şi ruptura lui Cristi de Raluca mă face să mă simt aşa de bine. Poate că e ciudat, dar simt că, într-adevăr ne ştim noi amândoi, poliţistul ăsta şi cu mine, de la facerea lumii. De demult... Parcă am mai fost împreună. Parcă am mai vorbit împreună despre un milion de lucruri, cum vorbim acum, parcă am mai trecut împreună prin mii de întâmplări comune cu cele pe care le traversăm. Nu ştiu de unde îmi vine credinţa asta, dar e tot mai mult o credinţă. Nu mai e supoziţie. Nu mai e simplu gând. Nu mai e bănuială. Într-un fel straniu şi neştiut de niciunul, există certitudinea: undeva, cândva, ne-am mai întâlnit. Clar am mai vorbit, clar ne-am mai certat şi mai mult decât clarul, ne-am iubit. N-aş şti să spun ce mecanisme acţionează acum mintea mea, de unde îmi vin aşa gânduri nebune. Dar nu mă înşel. Nu pot să mă înşel. Ne-am mai cunoscut, ne-am mai fost alături unul altuia şi altă dată. Poate în altă viaţă. Poate în vis. Cine ştie... Cert este doar că, sentimentul acesta începe să mi se înşurubeze adânc în conştiinţă şi să mă chinuiască. Trebuie să aflu. De unde îl cunosc eu pe Cristi Popa? Unde ne-am mai întâlnit? Îmi aduc aminte cum a avut şi el senzaţia asta, când m-a văzut întâi la spital. Da, cu toate ideile mele preconcepute, cu tot conservatorismul care mă bântuie, cu toată conştiinţa şi timiditatea mea, cred că ne e scris să ne iubim. Părem, aşa cum ascultăm muzică, şi vorbim, şi râdem, un cuplu fericit, plecat pentru un concediu la mare. El îmi spune câte ceva despre locurile prin care trecem – le-a învăţat, tot bătând drumul spre mare, cel puţin de câteva ori pe vară, cel mai mult în weekend, cum îmi mărturiseşte - eu cer şi alte detalii.

     Nici nu ştiu când am ajuns la Slobozia. Opreşte la Restaurantul „Privighetoarea” şi mâncăm. Râde mereu. Nu l-am văzut niciodată râzând atâta. Dar nici el pe mine. Mi-a şi zis că-mi stă bine când mă prăpădesc de râs din orice nimic. Credea că sunt numai plângăreaţă. Adevărul e că, am şi plâns ca nebuna...

     Când terminăm de mâncat, mă duce până la maşină de mână. Nu mă feresc de atingerea lui, nu îmi trag mâna, nu o las abandonată pur şi simplu pe-a mea, într-a lui. Îi răspund la strânsoare. Degetele mele sunt la fel de încleştate pe ale lui, cum sunt ale lui pe ale mele.

     Pornim din nou la drum. Trecem pe lângă nişte ţărani cu pepeni şi-mi surprinde privirea agăţată de fructele pe care le ghicesc roşii şi zemoase în interior, ca acelea aduse de Şerban. Opreşte şi dă câţiva metri înapoi.

     ─ Ce faci? – îl întreb un pic nedumerită.

     ─ Zic să cumpărăm şi să mâncăm un pepene.

     ─ Zici tu?

     ─ Zic şi susţin.

     ─ Dar eu nu mai pot. Sunt ghiftuită.

     ─ Nu te cred. Lasă-mă să te pun la încercare.

     Câteva sute de metri mai încolo, într-o parcare, molfăiam amândoi bucăţile dulci de pepene. Sunt, fără să vreau, tulburată. Un astfel de episod am mai trăit odată. E drept, cu alt bărbat, dar şi atunci, ca şi acum, mă biciuia, până la casa sufletului, fericirea.

     După ce ne-am urcat iar în maşină, Cristi Popa mi-a spus:

     ─ Am o surpriză pentru tine. Nu, nu mă întreba nimic, căci sunt mormânt. Dacă mă răstigneşti ca pe Hristos, şi tot nu suflu o vorbuliţă. Curioaso! Ai răbdare.

     M-am tot întrebat o vreme ce să fie. Apoi m-au furat, ca întotdeauna, alte gânduri. Şi nici n-am observat cum trebuie pancarda de pe marginea drumului, pe care scria ceva. Doar când am realizat că ne-am oprit, aşa în plin câmp, am aruncat ochii pe indicator. Am rămas mirată de-a dreptul. Mi-a venit să ţip de fericire. Şi, într-un fel, am şi ţipat. Pe pancardă scria, textual: „Oraşul de Floci – rezervaţie arheologică naţională. Secolele XV – XVIII. Prima capitală a judeţului Ialomiţa, anul 1470. Locul de naştere al voievodului Mihai Viteazul”.

     ─ Am văzut asta când am fost în iunie, la mare. Dar nu i-am dat nicio atenţie atunci. Ce-mi păsa mie de domnitorul ăsta? Acum, însă, mi-am amintit de locul unde s-a născut Mihai Viteazul şi mi-am zis să-l vezi şi tu.

     ─ Îţi mulţumesc. Nu ştiam că în zona Giurgeni a copilărit voievodul. Că aici a existat cetatea în care s-a născut. O plasam altundeva. Ce-i drept, acum nu a mai rămas mare lucru pe aici.

     ─ Vrei să aruncăm o privire pe şantier? Poate aflăm lucruri noi, poate ne elucidăm asupra vreunor chestiuni, poate găsim răspunsuri.

     Vorbeşte ca şi cum problema mea a devenit a amândurora. Noi să aflăm, noi să găsim... Nu mă mai apasă doar pe mine. Este o problemă care ne copleşeşte deopotrivă acum şi pe mine, şi pe el. Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă îngrijorez. Poate că, aşa cum n-am mai constatat niciodată, nu mai sunt singură.

     Coborâm din maşină şi o pornim aiurea pe marginea drumului. Pe partea cealaltă a acestuia, un bust al domnitorului unirii veghează în tăcere imensitatea Bărăganului. Trăsăturile sunt ale unui om dur, implacabil, mândru, nemilos. Aşa cum îl ştim toţi din istorie. Deşi doar un chip cioplit în piatră, se poate spune că s-a întors, după mulţi ani, acasă, în locul unde s-a născut şi şi-a petrecut primii ani ai copilăriei, înainte să fie prins în vârtejul sorţii. Dar istoria şi-a scris paginile cum a vrut ea, nedrept, iraţional, zbuciumat: azi nu mai dăinuieşte nimic, nimic – sau, cel puţin, la prima vedere nu se vede cu ochiul liber nimic pe toată întinsoarea aceasta - din ceea ce-a fost odinioară oraşul în care a văzut el lumina zilei. Dacă n-ar trece maşină după maşină spre şi dinspre mare, întreaga câmpie ar fi copleşită de o linişte absolut mormântală. Nu e, cât vezi cu ochii, nicio mişcare. Nici măcar o adiere de vânt nu se simte nicăieri.

     O tăiem apoi, Cristi şi cu mine, prin mijlocul câmpurilor, printre buruieni înalte de un metru, care ricoşează, la atingere, direct în picioarele noastre, şi ciulini fioroşi, cu tulpina tare, care nu se îndoaie când o calci cu talpa pantofului, ca să ajungem la nişte săpături rectangulare ce dezgolesc, după umilele noastre cunoştinţe şi aprecieri, mai multe locuinţe. Şantierul arheologic pare să fie în plină desfăşurare, deşi acum nu este nimeni pe tot câmpul. E trecut de amiază, a dat căldura, poate că oamenii s-au dus pe la casele lor. Ne uităm la cele ce credem noi că ar fi fundaţia unor case şi suntem de acord că ele reprezintă urme certe ale existenţei vieţii pe plaiurile acestea, la 1470, cum zicea inscripţia din drum. Pe unde s-au făcut săpăturile, pe unde s-a umblat cu hârleţul, râde, şi dacă eşti atent şi dacă nu, câte un ciob de ceramică în soare. Un colţ strâmb de zid stă înfipt aproape nefiresc şi absurd în câmpia nesfârşită. Ne îndreptăm într-acolo, fără niciun gând, fără nicio părere, doar cu certitudinea că am găsit, pe tot câmpul nesfârşit, un reper, un liman.

     Arde soarele ca-n iad, frige pământul prin încălţări, de la atâta căldură, ierburile înalte te otrăvesc şi ele cu fierbinţeala lor, ciulinii se înfig şi mai adânc în carnea încinsă de soare. Nu adie nici pic de boare în Bărăganul cu vântoase şi ciulini, reliefat cândva în felul acesta de Istrati. Ajungem la apa Ialomiţei, care, un pic mai jos se contopeşte, ca într-o tainică îmbrăţişare, într-un singur fir cu Dunărea. Pare de necrezut ca în pustietatea asta cumplită, fără picior de om, fără urlet de animal, fără frântură de floare, să orbecăiască, într-o continuă şi avană scurgere spre mare, Dunărea. Dacă n-ar fi pâlcul de copaci, răstignit adesea de apele prea mari, de dau pe din afară din matca trasată de mii de ani, care trădează prezenţa măreţului fluviu, nici n-ai şti din şosea că mergi aproape paralel cu acesta. Cerul, mai limpede ca ochii de fată mare, aruncă, aşa, ca din obişnuinţă, un ochi către pământ. Ştie că în acest punct de Bărăgan este cel mai adesea linişte. Pustiu. Nesfârşit. Mai nimeni nu traversează câmpia, pentru nimic. Şi acum, dacă nici arheologii nu sunt... Doar ciulinii, când bate vântul de stepă, se răzvrătesc şi o iau haotic din loc. Ca într-un ciclu, ei se reped buimaci spre apele Dunării şi Ialomiţei, dar şi spre şosea, pe unde trec maşinile spre şi dinspre mare. Ca un Bau-bau al pustietăţii.

     Umblăm prin vipia nemiloasă, fără să dăm de niciun suflet. Dintre ierburi mai sare, când şi când, doar la o zgâlţâire mai serioasă a bălăriilor bronzate de soare, câte un fragment de ceramică roşiatică sau sticlă verde. Din neant – aşa pare în pustietatea asta – răsar pe malul Ialomiţei doi copilaşi, aşa ca la vreo zece ani fiecare, cu nişte oi. Nu multe. Câteva. Şi alea slabe şi cu blana plină de mărăcini. Ne îndreptăm spre ei, ca spre Mecca. Dacă sunt de pe aici, poate ştiu câte ceva despre târgul în care s-a născut Mihai Viteazul. Ne privesc curioşi, cu ochi mari, înroşiţi şi ei nefiresc de soarele Bărăganului – pârleşte tot soarele ăsta - cum ne apropiem de ei şi de oile lor. 

     ─ Salut, băieţi! le strigă de mai departe Cristi, ca să nu-i sperie.

     Ei mormăie ceva şi stau în expectativă, gata, dacă e cazul, să o ia la sănătoasa, cu sau fără oi. Ce naiba caută nişte străini pe plaiurile astea, prin bălăriile astea, probabil că se întreabă peste măsură de miraţi.

     ─ Mă, ai cui sunteţi voi? - întreabă inspectorul principal, amuzat de spăimoşenia celor doi.

     De parcă ar şti cine sunt părinţii micuţilor... Unul dintre ei îşi şterge nasul cu mâneca flanelei şi ne priveşte atent. Celălalt scuipă pe mai departe la seminţe, mai ceva ca Mărgelatu, şi pare că are buzele pecetluite.

     ─ Mă, n-aveţi limbă? V-au mâncat-o vârcolacii?

     Şi cel cu mâneca de colo:

     ─ Ba da, nene, da’ n-avem voie să vorbim cu străinii, că a dispărut vreo doi copii din zona Hârşovei şi toţi părinţii aşa ne-a zis: să nu mai stăm la taclale cu străinii. Da’ să ştiţi că ăsta e ăla micu’ al lu’ Fane Farfuzache şi eu sunt de-al lu’ Costea Izbândă. Îi ştiţi, nu?

     Cristi face un semn din cap, care, sinceră să fiu, nu ştiu dacă înseamnă da sau nu. Cel cu seminţele îi dă celuilalt un ghiont. Adică „de ce ai spus, mă prostule?”. Dar puştiul mai vorbăreţ îi arată pumnul şi aşteaptă parcă alte întrebări. Cristi se aşează pe un dâmb lângă ei, mă trage şi pe mine pe genunchiul lui - băieţandrii îşi dau coate, când văd că mă aşez - şi continuă interogatoriul:

     ─ Astea sunt oile voastre?

     ─ Da, zice vorbăreţul. Aveam mai multe, da’ pe unele le-a mai luat apa, că pe aici vine des apa, altele au murit de boala oii nebune.

     ─ Pe bune? I-auzi, dom’le, ce chestie. Îmi pare rău. Boala oii nebune... Naşpa, serios... Pe aia sură în frunte o cheamă Bisisica?

     ─ Ce-ai, nene? Că oile nu are nume. Numai câinii. Eu am unul acasă şi-l strigăm Gore. Ăsta are unul Costel. Zi, mă, nu-i aşa?

     Celălalt nu zice nimic, îi dă iar un ghiont prietenului lui şi scuipă cojile de seminţe printre ierburile Bărăganului.

     ─ Mă, da’ voi de Mioriţa aţi auzit? O ştiţi?

     Puştanii se privesc încurcaţi. Şuşotesc ceva câteva clipe, apoi vorbăreţul zice:

     ─ N-o ştim, nene, că nu e de la noi din sat. O fi de la Vadu Oii, din partea aia... Că i-am auzit pe ăia mai mari de una Mioriţa, care cică e caşto rău, rău de tot.... Ştii ce-i aia? Caştoacă de un catralion de ori. Şi Mutulache zice...

     Aproape că nu mai putem să ne strunim pântecele de râs. Dar inspectorul principal, că doar de aia e inspector principal, are stăpânire de sine:

     ─ I-auzi... Caştoacă, îîî... Ca lumea... Mă, da’ de Mihai Viteazul aţi auzit?

     ─ Hai, nene, ce naiba... Ne-a spus şi doamna la şcoală de el.

     ─ Vă duceţi şi la şcoală?

     ─ Pi ne mai ducem, că nu ne dă directoru’ alocaţia.

     ─ Şi ce-a zis doamna că a făcut Mihai Viteazu’ ăsta? A fost bun sau rău?

     ─ A fost cam preşedinte, aşa. Şi a zis doamna că a luptat cu turcii la Călugăreni.

     ─ Dar unde s-a născut, ştiţi?

     ─ Acasă la mama lui... zice vorbăreţul şi râde ca de o glumă bună.

     ─ Bă, prostule, s-a născut aici la Oraşul de... Nu pot să zic cuvântul, că e prostie şi a zis mama că mă duce la popa să-mi taie limba dacă mai vorbesc prostii.

     Izbucnim de-a dreptul în râs. Vine din inimă, din noi. Mă dor fălcile de atâta râs, îmi curg lacrimi pe amândoi obrajii.

     ─ Da, nene... zice Mutulache, intrigat de reacţie şi că nu e crezut. Aşa e cum spun eu... Că l-a mai dus mă-sa pe unul. Şi popa a umblat cu bisturiul după el. Da’ zău că e aşa cum spun: Mihai Viteazul s-a născut aici, prin locurile astea. Chiar aici...

     ─ Băi, Mutulache... De unde ştii tu, mă? Te-ai făcut dăştept?

     ─ Ştiu, mă, na... I-am auzit pe ăia care umblă după potcoave de cai morţi pe câmp. Aşa zicea, că Mihai Viteazul s-a născut aici şi mă-sa era bogată şi avea cazan de ţuică. Şi mai avea şi corăbii cu care făcea negoţ cu turcii. Şi cu alţii, dar mai mult cu turcii. Că de aia s-a şi luptat apoi Mihai Viteazul cu turcii, că ăştia a cam păcălit-o pe mă-sa la cântar. Na, ca să ştii...

     ─ Şi ce mai spunea, mă, săpăligătorii?

     ─ Ce să mai zică, mă, ce să zică? N-am stat mereu pe lângă ei, nici pe lângă ăia care sapă. Că angajează cu ziua oameni dân sat care sapă, nu sapă ăia... arhiologiştii... sau cum le zice. Dar când dau de bucăţi de alea de oale se contrează. Unul zice aşa, altul altfel... Dar eu ştiu că Mihai Viteazu’ s-a născut aici. Era bogat şi mă-sa era frumoasă. Avea, cică, şi slugi la găini, la vite, la bucătărie, pân curte. Şi vindea ţuică la beţivi. Cum ar fi la birt la noi, azi. L-am auzit eu pe unul că aşa zicea. Da’ ne-a zis nouă doamna că lu’ Mihai i-au tăiat inamicii capu’. Nu trebuia să-l taie aşa, ca la găini, că era şi el om. Şi nici nu e îngropat aici, că n-a vrut să dea familia bani să-l aducă acasă la el. Sunt nişte cruci spre Dunăre, pe grind, da’ cică a lui nu e.

     ─ Ete, Mutulache, ce-a mai vorbit. Vezi, mă că poate rămâi fără limbă, că tot ţi-o taie popa, la cât ai vorbit acum.

     ─ De-te dracu’, mă, că nu-mi pasă de ce zici tu...

     ─ Hei, băieţi... Nu-i frumos să vorbiţi aşa. Mai bine spune-ne, Mutulache ce e cu crucile alea. Despre ce cruci vorbeşti, că n-am văzut nimic pe aici?

     Gând la gând... Parcă e telepatie între noi, aşa întreabă inspectorul principal ce-mi trece şi mie prin cap. Da, nu am văzut, de când bântuim pe aici, nicio cruce. Unde să fie şi ce poveste să aibă ele, aici, în plin Bărăgan?

     ─ Este, nene, nişte cruci... Dacă-ţi spun... Este în partea aia, acolo, unde se varsă Ialomiţa în Dunăre. Că acolo - i-am auzit eu pe arheologişti - a fost un sat, care-i zicea Piua Pietrii...

     ─ Petrii, bă boule, nu Pietrii. Piua Petrii... Că şi la mine acasă se vorbeşte despre satul ăsta. A venit apa, nene, şi l-a luat. S-a umflat şi Dunărea şi Ialomiţa şi au înecat satul care era pe un grind. Pe un dâmb d-ăsta, adică, da’ aşa le zice pe la noi, grinduri. Cică era apă mare, care a luat tot. Înainte era şi şcoală, şi coperativă acolo... Magazin sătesc, adică... Era şi pomi, era şi case, şi biserică... Îţi dai seama ce apă mare a fost dacă a acoperit şi turla bisericii? Eu numai la asta mă gândesc când aud de apa aia. Dacă a astupat ea şi turla bisericii, a fost mare rău. Că biserica e cea mai mare. Şi cimitir era în satul ăla. Şi acolo au fost îngropaţi toţi morţii care au murit. Crucile este ridicate pentru morţi. A lui Mihai Viteazu’ nu e, că ne-a zis şi doamna la şcoală. Da’ cică crucile astea, nene, fuge.

     ─ Cum adică fug crucile? Sunt la vreo întrecere, la vreun concurs de fugă? Cine le aleargă?

     ─ Io vorbesc serios, nene. Fuge... Adică merge... Nu stă şi ele într-un loc, ca toate crucile. Că la toate cimitirele crucile stau pe loc. Aici se plimbă...

     ─ Aha, sunt plimbăreţe... Dar de ce spui tu asta?

     ─ Pi dacă aşa e... Ştie toată lumea. Şi ăia care sapă. Că zice că dedesubt, în pământ, este nişte comori ascunse şi morţii nu au linişte până nu se găseşte aurul ăsta. Serios, zău... Ce, crezi că aş minţi? Ştie şi Mutulache. Spune, mă şi tu...

     ─ Da, aşa este. Ştiu...

     ─ Şi ce mai ştiţi, măi băieţi? Mai sunt poveşti de-astea?

     ─ Da’ de ce te interesează, nene? Că nu a mai venit nimeni să pună întrebări pe aicişa despre crucile care se mută.

     ─ Am văzut din şosea că aici s-a născut Mihai Viteazul şi am fost curioşi să aflăm mai multe despre locul naşterii domnitorului unirii. Pe aici nu e nimeni, niciodată?

     ─ Este, cum să nu fie... Jos, la cruci, este pescari care vine să dea la peşte. Şi i-am văzut şi pe doi dintre ăia care sapă la gropi.

     ─ Adică pe cei angajaţi cu ziua sau pe arheo... arheologişti, cum le ziceţi voi arheologilor?

     ─ Nu, pe ăştia din urmă. Că ăia care fac gropile, angajaţi cu ziua, ce să caute pe câmp la ora asta, când arde soarele de nămiază? Ei e pe la cârciumă, că nu au altă treabă.

     ─ Ok, măi băieţi... Ne-a părut bine că v-am cunoscut. Noi ne ducem să-i căutăm pe arheologi, să vorbim cu ei. Să aveţi grijă de oi. Şi, evident, şi de voi. Şi să vă duceţi la şcoală, că doamna învăţătoare vă mai spune şi alte lucruri interesante. Şi poate ne mai vedem la vară, să ne mai spuneţi şi nouă. Hai, bateţi palma aici...

     ─ La revedere, nene! spun puştii fericiţi, în timp ce bat palma cu Cristi.

     ─ Ia staţi un pic! – îi strigă acesta, când ei se îndreaptă către oile răsfirate pe câmp. Uite, să vă cumpăraţi şi voi o ciocolată.

     Şi le întinde o hârtie de o sută de mii de lei vechi.

     ─ Săru’mâna, mulţumim... Să-ţi trăiască familia, nene, şi iubita...

     ─ Mă, să nu vă prind că vă luaţi ţigări! Aţi înţeles?

     Cei doi dau din cap şi se îndepărtează. Ne uităm unul la altul şi ne chinuieşte, nu ştiu de ce, sau poate că ştiu, acelaşi surâs. Mă cuprinde cu ambele braţe, aşa cum stau de vreme bună pe piciorul lui, şi îşi îngroapă capul în umărul meu. Tăcem câteva clipe. Apoi îl întreb:

     ─ Nu vrei să ne ridicăm, inspectore principal? Că poate te doare piciorul... Ţi-o fi amorţit de când stăm aşa... Şi stăm de ceva vreme.

     ─ Nici nu mă doare, nici nu mi-a amorţit. Mă simt excelent. Nici nu se poate să se simtă mai bine un om... Nu m-aş mai mişca din poziţia asta niciodată.

     ─ Nici ca să dai o fugă până la mare?

     ─ Nici... Doar dacă acolo găsesc una şi mai bună...

     ─ Te pricepi la oameni. Ştii să vorbeşti şi cu copiii, pe limba lor, aşa ca să înţeleagă... Aş zice că eşti tare, inspectore principal de la Investigaţii Criminale. Dar tot trebuie să ne ridicăm, căci arde al naibii soarele ăsta şi m-a pârlit până la ficaţi.

     ─ Ok. Hai să vedem ce e cu crucile alea plimbăreţe şi să vorbim cu... arheologiştii. E bine aşa? Eşti de acord?

     Aprob din cap şi el mă ia iar de mână printre buruienile înalte. Nu mă feresc, nu-mi trag mâna, nu i-o evit pe-a lui. Merge un pic în faţă, ca să culce cu trupul lui la pământ mulţimea de ierburi şi ciulini, care spintecă, fără remuşcări, carnea. Râde:

     ─ Asta cu crucile mi-a plăcut... Mă şi gândesc cum se plimbă ele de colo, colo, pe malul apelor ăstora... Cum fuge una de alta sau una după alta... Când mă voi găsi cu bunica mea, îi voi povesti. Că ea e cu spiritisme de astea, cu descântece, cu farmece...

     ─ Ai şi bunică? Eşti un fericit...

     ─ Da, din partea tatei trăiesc amândoi bunicii. Au aproape 80 de ani, dar se ţin foarte bine amândoi. Se iubesc şi acum ca-n tinereţe, ca-n ziua nunţii lor, când au fost cei mai fericiţi din lume. Bunicul a furat-o pe bunica şi apoi s-au căsătorit. De fapt, asta era de ochii lumii, mai ales pentru părinţii ei, care nu-l voiau pe bunicul de ginere, pentru că ea a plecat de bună voie cu el. Pe de o parte, striga din toţi rărunchii să sară toată lumea, că o fură, pe de alta, cuibărită în braţele lui, în căruţă, îi şoptea înfrigurată să dea bice cailor mai repede ca să nu-i prindă. Au o poveste... Se înţeleg din priviri. Simt, când sunt departe unul de altul, că i se întâmplă ceva celuilalt. Că se bucură sau că-l doare... N-am văzut aşa comunicare între doi oameni. Se consultă şi acum pentru orice nimic. Toate lucrurile le fac împreună. Au răbdare şi toleranţă unul cu altul. Le strălucesc ochii şi acum, când sărbătoresc ceva. Dacă poţi să crezi, scânteia de la început nu numai că nu s-a stins, dar e mai vie ca niciodată. Există între ei, şi se vede cu ochiul liber, un miraj. Am apreciat mult de-a lungul timpului toate aceste lucruri la ei şi, mi-ar plăcea să îmbătrânim şi noi la fel.

      Mă strânge mai tare de mână. Aşteaptă parcă un răspuns, dar eu mă încăpăţânez să nu răspund strângerii lui şi nici de zis nu zic nimica.

     ─ Cred, cu toată puterea inimii mele că aşa va fi, continuă el. Mai ales că bunica mi-a spus de vreo câteva ori că sunt însemnat. Ales, adică... Nu ştiu în ce sens, dar mi-o spunea numai mie, nu şi celor doi fraţi mai mari ai mei. Ziceam de bunici. Se ceartă doar atunci când bunica se apucă să întindă bobii, să dea în cărţi, să ghicească în cafea. Că i s-a năzărit ei de vreo 20, 30 de ani încoace, nu ştiu exact de când, că are puteri paranormale. I s-a dus şi vestea în sat despre asta şi vin babele la ea cu tot felul de probleme. Unele vor să ştie dacă îşi mărită fetele, altele dacă iau nepoţii examenele, altele câte zile mai au... Vin şi fete tinere să le descânte de deochi, de făcătură, de dragoste, de nu mai ştiu ce. Uneori, zice că vorbeşte cu nu ştiu ce mort plecat pe lumea cealaltă. Bunicul nu e de acord cu toate chestiile astea şi încep controversele. De fapt, în familie la noi nu crede nimeni în puterile bunicii. Şi-ţi confirm şi eu că nu e nimic de descântecele şi incantaţiile pe care le proferează ea. De bobii şi cărţile ei de tarot ori de ceaşca de cafea întoarsă... E inofensivă. Căci, dacă ar fi avut putere, cum se laudă ea, eu eram până acum însurat şi cu copii de multă vreme. Făcea ea ceva şi mă lega în vreun fel la gard. Dar uite-mă că sunt holtei şi acum, cu toate descântecele şi farmecele pe care le ştie bunica. Mama e cea care mă bate la cap tot timpul cu însurătoarea. Zice că fraţii mei s-au însurat demult, au şi copii, iar eu continuu să umblu teleleu, fără să-mi fac un rost. Bunica îmi ţine partea şi zice că n-a venit ziua. Aşa o fi... O şti ea mai bine. Că e o figură, de n-ai văzut… Când vine la Ploieşti, sau se duce altundeva, se găteşte mai ceva ca o mireasă. S-o vezi ce-şi pregăteşte cu grijă hainele, se îmbracă şi cu unele şi cu altele, până alege ce-i place, are o cutie întreagă cu smacuri, de unde îşi scoate ce-i trebuie ca să se aranjeze ca o tinerică. De fapt, bunica n-are figură de femeie de la ţară. E mai cuconeasă aşa, se poartă la capul gol, îşi dă cu ruj pe buze, cu lac pe unghii… Şi citeşte Camil Petrescu, Dostoievski, Tolstoi, Lermontov, Maupasant, Balzac… O adevărată nebunie. Dar se cunoaşte: are un vocabular elevat, de doamnă de la oraş, cum zice ea. Oricum, când mă duc la ţară – şi mă voi duce, categoric, înainte să plec – îi povestesc bunicii despre crucile plimbătoare de la Giurgeni.

     Da, uitasem o vreme că va pleca foarte curând, foarte departe. Prea curând şi prea departe... Mi se strânge în mod bizar inima. Parcă o mână nevăzută a băgat-o într-un cleşte puternic. Şi apasă. Şi strânge. Şi, inevitabil, mă doare. Atât de tare, că simt cum picură din ea în mine sânge. Nu m-a durut niciodată aşa. Nu s-a scurs aşa, niciodată, seva din ea. Doamne, ar trebui să ţin cont de sfatul logofătului Şerban Văcărescu şi să trăiesc clipa. Să mă bucur de viaţă, de soare, de aer, de inspectorul meu principal... Azi. Acum. Doar în clipa de faţă există certitudinea. Mâine... O clipă mai târziu... Nu mai e, poate, nimic. Cine ştie, e fum, e ceaţă, nu ştim niciodată, n-avem cum, ce va fi... Şi vom orbecăi bezmetici iar prin viaţă. De ce îmi refuz cu bună ştiinţă unele bucurii? De ce mi le rup, cum zice poporul, de la gură? Conştientizez că fac asta, dar sunt la fel de conştientă că nu voi putea, oricât aş vrea, să schimb ceva până nu mă dumiresc cu totul asupra angoaselor mele. Până nu-mi vin răspunsurile căutate... Până nu înţeleg... Da, poate că sunt complicată cum zice Cristi, dar ce să fac? Asta sunt, aşa mă cheamă, alta mama nu mai face... Va fi ce trebuie să fie. Dumnezeu ştie cel mai bine. Să fie, zic, ce e scris să fie.

     Ajungem, de mână, cum am pornit, în locul unde Ialomiţa şi Dunărea se strivesc feroce într-o îmbrăţişare eternă. De curând, cred că a fost, cum ziceau puştii, inundaţie pe aici, căci copacii au rădăcinile scoase din pământ şi răvăşite, ca o sorcovă. Ierburi de mare s-au cuibărit tăcute printre tentaculele arborilor. Doar, cel mai adesea, câte o şuviţă din rădăcină mai stă înfiptă în pământul mâlos de pe malul de confluenţă. Mă mir cum de mai sunt, în felul acesta, verzi copacii. Cum de mai curge seva în ei. Cum de mai trăiesc. Pământul pare, la o primă privire, îmbuibat cu răgălii înalte şi păsări moarte, ce şi-au găsit limanul aici. Miroase a umezeală, a alge, a papură, a noroi, a moarte. Pasul se scufundă uşor în solul îmbibat cu apă şi plante şi iese greoi. O pasăre necunoscută croncăne sfâşietor pe deasupra noastră. Îşi fâlfâie aripile ca-ntr-o rugă şi dispare.

     Mă lovesc de o cruce răstignită pe ţărm şi mi se face frică. O alta e, la fel de în câş, mai încolo. Nu vreau şi nu pot să disting ce scrie pe ea. Nu-i cel mai fericit dintre toate lucrurile din lume să descifrezi un destin în piatra crucilor. Doamne, şi morţii de dedesubt? Tot strâmbi, precum crucile astea vor fi fiind? O răcoare stranie pentru miezul verii şi pentru Bărăganul unde ne aflăm, vine dinspre apă. Mă ia cu fiori până în tenebre. Îl strâng, fără să vreau, mai tare de mână pe Cristi şi parcă m-aş întoarce. Aş pleca de aici. Luciul Dunării ne ia, în aceeaşi clipă, ochii. E atât de mare... Şi e atâta linişte pe toată întinderea ei. Nu e ţipenie de om. Nici vreo ambarcaţiune nu se zăreşte. Nici păsări nu mai apar de niciunde. Nici vântul nu adie nici măcar în joacă.

     ─ Ce peisaj! – exclam mirată. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că aşa arată un colţ de Bărăgan.

     ─ Nici eu. Deşi am tot trecut pe şosea, nu am ştiut că aici se varsă Ialomiţa în Dunăre. Parcă e o deltă... Mi se pare straniu tot locul ăsta. Să vină acum Mihai Viteazul şi să vadă ce s-a ales de locul naşterii sale... Atâta pustiu... Dacă strigi, cred că ecoul se aude până la Ploieşti, dacă nu până la Timişoara. 

     ─ Sssttttt... Tăceţi odată, că speriaţi peştii!

     Tresărim amândoi, în aceeaşi clipă. Mă strâng instinctiv lângă el, în el. De unde venea vocea răguşită de tabac? Ne uităm mai atenţi. Sub mal se afla un bărbat. Trecut bine de prima tinereţe, cu o barbă impresionantă, de lipovean, inspecta cu pas uşor cele câteva undiţe întinse în apă. Ne mai face semn odată să nu mai facem gălăgie, că punem peştii pe fugă. Apoi ne întreabă:

     ─ Da’ ce faceţi pe aici, mă oameni buni? Că parcă n-aţi venit la peşte.

     ─ Ne uitam la crucile astea, zice Cristi, după ce îl salută pe pescar. Şi la apele astea două, care se îmbină chiar aici.

     ─ Mai e şi Borcea mai încolo... E peşte şi acolo... Dar eu vin aici, că e mai retras şi mai linişte. Ce e cu crucile?

     ─ Asta ne întrebam şi noi: ce e cu ele pe malul apei, aşa pierdute şi stinghere?

     ─ Sunt de la vechiul sat, Piua Petrii. Atât a mai rămas după ce s-au umflat, peste poate, apele astea. A dispărut luat de ape, tot. N-a rămas nimic. Doar crucile se încăpăţânează să rămână şi să vegheze malul. Şi aşchia aia de biserică de mai încolo...

     ─ Am auzit că aceste cruci umblă, se mişcă, sunt plimbătoare.... Aşa e?

     Omul îşi face drum spre noi.

     ─ Văd eu că aveţi chef de vorbă. Şi dacă vă răspund de jos, sperii peştii şi nu mai vin la momeală. Sunteţi turişti, nu? Că altcineva nu vine pe aici să pună întrebări. Nici cei de la muzeu nu întreabă... Satul ăsta era ultimul bastion din cetatea lui Mihai Viteazul. Căci aici s-a născut Mihai Viteazul. Ştiaţi? Ehei, ce fast şi ce bogăţie era prin locurile astea mai demult... Mai ales pe vremea voievodului. Nu aveţi cumva o ţigare?

     ─ Ne pare rău, răspunde Cristi, dar nu fumăm niciunul.

     ─ E, ziceam să trag un fum... Da’ dacă nu e, nu-i nimica. Erau numai boieri pe aici, prin locurile acestea. Şi mulţi negustori, mulţi străini. Cică îi zicea locului ăstuia Târgul de Floci şi era un înfloritor centru comercial. Veneau corăbii din toate colţurile lumii pe apele Ialomiţei – îi zicea... cum îi zicea, Doamne, atunci... cred că Naparis – sau pe cele ale Dunării cu postavuri, bijuterii, arme, bumbac, blănuri scumpe sau mirodenii. Nici n-aveţi idee câte limbi se vorbeau, din cauza deverului de care se bucura oraşul... Ehei, ce viaţă şi ce du-te - vino şi ce foială veşnică mai era pe aici. Însuşi slujbaşii domniei se perindau prin târg după cele trebuincioase. Avea târgul biserici, vamă, port, administraţie... I s-a spus Târgul de Floci sau Cetatea Lânii din cauza carelor ciobanilor care veneau de la Braşov, încărcate cu lână. Teodora, mama lui Mihai Viteazul, localnică a Oraşului de Floci, era una dintre femeile frumoase şi bogate ale locului, ehei, descendentă din Cantacuzini... Avea sânge albastru, oricât zic unii că Mihai era fecior de negustoreasă şi pui de pripas şi nu avea drept la domnie. E adevărat că făcea negoţ cu de toate. Păi ce corăbii mari şi viteziste avea Tudora... N-avea nimeni ca ea... Mie îmi place mai mult Tudora decât Teodora, că e mai românesc aşa. Teodora sună mai greceşte. Femeia strângea aur ca să-şi vadă într-o zi fiul bine. Că aşa sunt toţi părinţii. Aveţi copii?

     Răspundem într-un glas că nu.

     ─ Păcat... Da’ sunteţi tineri şi aveţi vreme. Eu zic aşa: copiii tre’ făcuţi la tinereţe, ca să apucaţi să fiţi prieteni cu ei... Eu m-am însurat târziu şi am avut prima fată la 45 de ani. Pe aia mică şi mai târziu. Le e şi ruşine, am văzut eu, să spună că sunt tatăl lor. Zici mai degrabă că sunt tataie... Ehei, dar toţi părinţii aşa se gândesc, că nu e nimic prea mult pentru copiii lor. Şi Tudora tot aşa se gândea. Ştiţi cum îi spuneau străinii localităţii ăsteia? „Veneţia Bărăganului”... Vă daţi seama? Veneţia... Era cea mai strălucitoare şi cea mai civilizată aşezare din apropierea Dunării, din întreaga Ţără Românească. Ei, dar după ce au venit apele şi au luat şi Piua Petrii, s-a dus tot. De atunci, nu a mai rămas pe locul fastuosului oraş decât câmpul... Şi ciulinii care, când bate vântul de stepă al Bărăganului, îşi pritocesc cale către Dunăre sau şosea, pe unde lumea, nepăsătoare, neştiutoare, se îndreaptă către mare.

     ─ Interesant... Dar de unde ştii dumneata toate lucrurile astea?

     ─ Cum de unde, domnule? Unele le mai vorbim şi noi, în casă sau la crâşmă. Şi, de când au venit cei de la muzeu şi sapă pe aici după tot felul de bucăţi de ceramică şi sticlă, numai prost să fii ca să nu afli chestiunile astea. Ceea ce nu ştiu ei, sau poate or fi ştiind, e că pe vremuri găseam tot felul de vestigii de astea sau cum le-o zice, prin curţi. Tata a săpat de cinci ori o groapă pentru budă, să mă scuzaţi, şi de cinci ori a dat de pocaluri sau oale. Da’ să nu mă spuneţi la poliţie, că nu le-am predat la timpul ăla, cum zicea legea să facem, la muzeu. A trecut, de altfel, timpul şi infracţiunea - că mă gândesc că tata, dar şi eu mai târziu, am cam încălcat legea - s-a prescris. Chiar dacă mă spuneţi... Toţi din zonă au făcut la fel. Ce mare pagubă... Păcat mare e că s-a distrus tot. Că totul a pierit. Ehei, să fi mai fost şi acum bogăţia de pe vremea lui Mihai Viteazul... Să fi venit turcii şi nemţii şi veneţienii să facă negoţ la noi... Să fi mai colindat Dunărea corăbiile Tudorei... N-ar mai fi fost aşa de săracă şi pustie zona asta. Ar fi fost, mă gândesc eu, şi locuri de muncă. Acuma ce să faci pe aici? Că Slobozia e departe, dar nici acolo nu te descurci de un servici. Că au venit, ca peste tot, patronii şi au terminat tot ce era pe vremuri la stat. Nu zic că era mai bine pe timpul ălalalt, da’ toată lumea avea servici. Aveţi servici amândoi?

     Şi pentru că noi aprobăm printr-o înclinare a capului, omul continuă:

     ─ E bine. Ţin casa mai bine doi ca unul. Fetele mele nu s-au descurcat. Aia mică s-a măritat şi o ţine bărbate-său, aia mare a plecat la căpşune, în Spania. O duce mai bine. Da’ tare e departe şi vine greu de acolo. Că de aia zic, să fi mai fost şi acuma ca pe vremea lui Mihai Viteazul...

     ─ Dar cu crucile cum e? Că nu ne-aţi spus...

     ─ Cu crucile... Adevărul e că se mişcă... Zic unii că din cauză că n-au morţii linişte, că prea s-au ridicat apele astea şi au distrus tot, mereu. Au luat suflete de creştini cu ele, au dărâmat case şi biserici, mai ceva ca Ceauşescu, care a urgisit atâtea sate şi biserici... Au murit oameni de vii, înghiţiţi de mâl negru şi gros ori ştrangulaţi de tulpinile de papură. Aşa se spune, că şi târgul lui Mihai Viteazul a fost distrus tot de apele astea afurisite. Mai ales că, atunci era şi mai mare Dunărea ca acum, şi mai năvalnică. Iar Ialomiţa nu se lăsa nici ea. S-au înecat atunci toate podoabele şi tot aurul care era în târg. S-a pierdut tot. Şi era mult, nu aşa... Ei, eu aşa cred, că sunt prea multe ape aici şi toate, când se umflă şi se învolburează, aduc urgia. De aia se zice că morţii strigă după alean. Vor răzbunare. Vor să învingă cineva apa. Vor s-o secătuiască. Şi se mai zice, da’ eu nu cred în chestii dintr-astea, că morţii cer să fie scos aurul de dedesubt, din pământ. Ca o echilibrare a balanţei... Da’ ştiţi ce cred eu? Că astea sunt scorneli de babe. Adevărul e aşa: din cauza apei, tot alunecă pământul. Vine apa, se retrage, buluceşte iar. Aşa e mereu, aici la confluenţă. Aşa a fost şi în vechime. E Dunărea ca acuma, oglindă, şi deodată se umflă şi iese din matcă. Chiar dacă nu se duce până departe, că n-are putere, aici pe mal mătură tot. Pământul ăsta cât să ţină? O ia şi el la vale... Şi dacă o ia pământul, vă întreb eu pe dumneavoastră că sunteţi de la oraş şi aveţi carte, se vede după faţă, nu o iau la vale şi crucile? Eu aşa zic, că de aia se mişcă crucile şi le vezi acum aci, mai târziu mai încolo... Greşeala a fost că prea s-au aşezat oamenii cu rosturile lor pe malul apei, pe grindurile astea. Trebuia, pe de o parte, să fie aproape de apă, că pe acolo venea civilizaţia şi bunăstarea peste ei, dar pe de alta prea s-au înfruntat cu Dunărea şi au zis că o controlează şi o înving. Da’ uite că nimeni nu poate să învingă apa... Iiiii, Doamne... M-am luat cu vorba cu dumneavoastră şi am uitat de peşte. Uite că mişcă la una dintre undiţe. Când mai treceţi pe aici, poate aduceţi şi nişte ţigări de-alea de la oraş... Ssssssstt... Să nu mai ziceţi nimicuţa. Că se sperie peştele şi fuge...

     Mă gândeam să-i spunem „Fir întins!”, dar dacă omul zice să nu mai suflăm nicio vorbă... Ne conformăm. Ne întoarcem spre câmpul de unde am venit până aici. Nici nu mai vedem maşina, la cât ne-am depărtat, tot umblând printre ierburi şi ciulini. Noroc că inspectorul principal are spirit de orientare... Şi, pe măsură ce ne apropiem de săpăturile rectangulare, distingem printre ele două mogâldeţe, un bărbat mai tânăr şi unul mai în vârstă. De unde au apărut? Aici toţi parcă răsar din pământ, ca ciulinii. Cei doi se uită la nişte fragmente de ceramică şi şuşutesc ceva. Îi salutăm cu căldură. Ne privesc circumspecţi. Celui mai în vârstă îi sună telefonul, înainte să apucăm să spunem ceva, şi se depărtează. Celălalt nu-şi ascunde uimirea:

     ─ Căutaţi ceva?

     ─ Am văzut pancarda unde se vorbeşte despre locul naşterii lui Mihai Viteazul şi am fost curioşi să aflăm mai multe.   

     ─ A, da? Mă bucur, sincer mă bucur... Pe cine mai interesează azi istoria neamului? Cine mai bate câmpurile ca să afle câte ceva despre Mihai Viteazul? Vă pot ajuta eu... Să ştiţi că era nevoie de Mihai Viteazul. Prea se pornise tăvălugul otoman înspre porţile Europei, prea nu-l oprea nimeni. Creştinii erau umiliţi de mahomedani, nimeni nu scăpa de tribut. Şi nimeni nu ridica armele şi popoarele ca să învingă pecinginea otomană. Atunci a apărut Mihai Viteazul. Să ştiţi că acesta a fost un mare vizionar, un strateg desăvârşit, un conducător de oşti fără seamăn. El, acum mai bine de 400 de ani, era mai european decât mulţi dintre conducătorii europeni de acum. A realizat, cu mult înainte să se înfăptuiască Uniunea Europeană, spre care tindem şi noi, că Europa trebuie să-şi unească forţele pe linie economică şi politică, să domine astfel turcimea şi pe oricine ar fi mai vrut să îi asuprească pe europeni. În fruntea acestei uniuni ar fi trebuit să fie el. Unirea ţărilor române făcea parte din acest plan. Dar, poate că aceste lucruri vă sunt deja cunoscute şi vă interesează mai degrabă mai multe despre Târgul de Floci. Localitatea aceasta va ajunge grabnic printre cele mai importante oraşe din Ţara Românească, pentru că se afla în apropierea Dunării şi pe aici se făcea legătura între Carpaţi şi Marea Neagră. Acestei minunate şi legendare Cetăţi a Lânii i se spunea Veneţia Bărăganului. Pe aici treceau ciobanii transilvăneni, munteni şi moldoveni către malul mării, ducând cu ei poveşti, tradiţii, obiceiuri. Adesea, ei îşi păşteau turmele pe islazul Teodorei, mama lui Mihai Viteazul, care avea şi han şi depozit de mărfuri şi corăbii în portul de la Dunăre. Lâna lor lua drumul Genovei, Veneţiei, Orientului, iar ei îşi luau bănuţii de aur şi plecau în legea lor, ca să se întoarcă iar anul următor în acest înfloritor centru economic. Aici avea să se nască în 1558 întregitorul de ţară de mai târziu, Mihai Viteazul, care a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, înainte de a fi cel dintâi domn al tuturor românilor. După cei mai mulţi istorici, Mihai a fost fiul nelegitim al domnitorului Pătraşcu cel Bun, dar sunt şi voci care afirmă că Pârvu Buzescu ar fi fost tatăl lui. Adică Mihai şi fraţii Buzeşti ar fi fost, după unii, fraţi de tată. Teodora era sora lui Iane Cantacuzino, rudă cu împăraţii Bizanţului şi sunt şi alţi istorici care afirmă că ar fi fost a doua soţie a lui Pătraşcu. Nicolae Iorga a demontat, însă, teoria aceasta. Dar există şi ipoteza că Mihai nu avea nimic de-a face cu niciun os domnesc, că era un parvenit. Multă vreme şi de mulţi i s-a pus eticheta de negustor şi fiu de negustoreasă. Într-un document din 25 octombrie 1593, Mihai se autointitula: „Din mila lui Dumnezeu, Io Mihail voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului răposatului Io Petraşco voievod”. Originea grecească dinspre mamă a lui Mihai vine din faptul că mai mulţi Cantacuzini aveau să-l ajute pe acesta să ia domnia. Pe lângă Iane sau Ianis, a mai avut o importantă contribuţie şi Andronic Cantacuzino, dar şi fratele acestuia, Tudor Şaitanul. Mai târziu, când Mihai devine domn, ei ocupă înalte dregătorii pe lângă domnie. Dar poate vreţi s-o luăm cronologic, vă fac o sinteză, ca să înţelegeţi mai bine: 1558, se naşte Mihai Viteazul; în 1588 ocupă în ierarhia administrativ-politică a ţării dregătoria de bănişor sau ban mic al Mehedinţiului. La sfârşitul acestui an, devine mare stolnic sub Mihnea Turcitul şi deţine această funcţie până în 1591, când e mare postelnic sub Ştefan Surdul şi zideşte mânăstirea "Mihai Vodă" din Bucureşti. Un an mai târziu ajunge mare agă şi ispravnic, în locul unchiului Iane, care locuia la Stambul. În 1593 devine mare ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău. În acelaşi an, în septembrie, este numit domn în Ţara Românească de către turci. Aderă apoi la "Liga Sfântă", ca să poată lupta mai bine împotriva musulmanilor. De altfel, în 1594 porneşte campania militară împotriva lor. După ce lichidează creditorii, Mihai restabileşte hotarul ţării sale, purtând lupte la Giurgiu, Silistra, Hârşova şi chiar aici, la Cetatea de Floci, unde turcii suferă o ruşinoasă înfrângere. Este trimis aici, la Cetatea de Floci, căpitanul ungur Baltasar Walther, venit cu noi ajutoare, din partea lui Sigismund Báthory. Aşezarea natală a lui Mihai a fost arsă şi distrusă, puţini locuitori scăpând cu fuga. În 1595 încheie un tratat cu Sigismund Bathory prin care se recunoaşte vasal al Transilvaniei. Acest principe îi promite ajutor împotriva turcilor. Câteva luni mai încolo are loc bătălia de la Călugăreni. Şi, tot în 1595 polonii îl impun domn în Moldova pe Ieremia Movilă. În 1596 sunt eliberate cetăţile Giurgiu şi Brăila, după lupte grele la Vidin, Plevna, Nicopole, Turnu, Babadag. Deşi a promis ajutor, Sigismund ezită să-l mai dea, dorind să încheie pace cu turcii. Chiar turcii trimit steag de domnie lui Mihai, recunoscând astfel independenţa Ţării Româneşti. Dar domnul cere armie şi ajutor lui Rudolf, decis fiind să termine cu turcii şi să oprească înaintarea lor. Şi, la Târgovişte se încheie în 1598 tratatul prin care Rudolf se angajează să asigure plata a 5000 de soldaţi, cu condiţia ca Mihai să oprească pecinginea turcească. Imperiul recunoaşte domnia lui Mihai şi a urmaşilor săi asupra întregii ţări. Voievodul a încheiat tratate şi cu tătarii. Şi a repornit, mai apoi, atacul asupra cetăţilor turceşti, obligând Poarta Otomană să încheie pacea cu Ţara Românească. În 1598, Sigismund, principele Transilvaniei, renunţă la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Bathory. Noul principe era protejatul polonilor, care erau în relaţii bune cu turcii. Ieremia Movilă, domnul Moldovei, îi cere lui Mihai să părăsească Ţara Românească, urmând să ia tronul fratele lui, Simion. Urmează bătălia de la Şelimbăr cu Andrei Bathory şi, pe 1 noiembrie 1599, Mihai intră în Alba Iulia. Poarta recunoaşte unirea, sultanul trimiţând steag de domnie lui Mihai pentru Transilvania şi fiului său Nicolae pentru Ţara Românească. Se reiau tratatele cu Rudolf, prin care Mihai zice că se închină acestuia. În 1600 are loc lupta dintre Mihai şi Ieremia Movilă, unde învinge primul...

     Nu mai pot. Îmi pare rău, dar nu mai pot. Prea arde soarele ăsta tare, prea m-au lăsat  puterile, prea mi-a trecut os prin os, aşa cum stăm în picioare, proţăpiţi lângă formele rectangulare, prea ne-a ameţit arheologul cu lecţia lui de istorie. Atâtea date, atâtea ipoteze, atâtea comentarii. Şi a făcut doar o sinteză... Şi, deşi a ajuns la anul 1600, n-a zis nimic, absolut nimic despre Ploieşti. Nici n-a pomenit despre Şerban Văcărescu. Nu mai rezist. S-a aşezat în timpul discuţiei pe un mal de pământ, oarecum cu spatele întors la noi şi cu faţa la săpăturile efectuate sub conducerea lui şi a colegului. Şi vorbeşte... Ne spune un milion de lucruri...

     Chiar, colegul unde o fi fiind? Întorc capul şi constat că vorbeşte încă la telefon. Lung apel... Sau poate se conversează cu altcineva. Arheologul nostru continuă să vorbească, fără să ia seamă dacă noi ascultăm sau nu, dacă suntem atenţi la spusele sale. Îşi vorbeşte, parcă, sieşi. Parcă pentru el spune toate lucrurile acelea, interesante, altminteri, dar, cel puţin în acest moment al unei amiezi călduroase, mai mult decât sufocante. Sau poate vorbeşte săpăturilor, fragmentelor de ceramică şi sticlă, tuturor obiectelor descoperite în cetatea unde s-a născut Mihai Viteazul, de el şi ceilalţi arheologi. Sau văzduhului îi vorbeşte. Ierburilor înalte, care mi-au biciuit nemilos pântecele, şi ciulinilor care mi-au sfârtecat picioarele, până sus, la pulpe...

     Mă uit disperată la Cristi. Are aceeaşi figură ca mine. L-a copleşit şi pe el arheologul cu discursul lui. Şi zăduful din miezul câmpiei, care arde până în suflet. Îi fac semn că nu mai pot. Că mă prăbuşesc din picioare. Că nu mai am pic de răbdare. Că nu mai pot să ascult nimic, nici despre Mihai Viteazul, nici despre tot neamul lui. Că sunt gata să-mi pierd uzul raţiunii. Că trebuie să mă ia de acolo şi să mă ducă departe. Îmi dau seama că înţelege din prima mesajul transmis de privirile mele deznădăjduite. Ele ţipă ca, englezeşte, să o ştergem către maşină, care nu mai e chiar aşa departe...

     Pornim amândoi cu pas uşor şi vinovat către ea. Nu-i spunem nimic arheologului, amabil, drăguţ, deschis, nimic de zis, nu ne luăm la revedere, nu ne cerem scuze că plecăm ca furii, nu mulţumim pentru toate informaţiile. Nu, doar păşim şerpeşte printre ierburile care ne scot, ca refluxul, la mal. Când ne-ndepărtăm binişor de săpături şi de interlocutorul nostru, zvârlim ca porniţi din praştie spre şosea, unde ne aşteaptă tăcută şi fierbinte, încinsă de vipia Bărăganului, maşina.

     Şi noi suntem tufliţi de-a dreptul de atâta soare şi de atâta Mihai Viteazul... Am făcut, cum nici nu ştiu dacă am făcut vreodată, o baie aprigă de soare încins. Am mâncat zăduf pe pâine. Ne arde creştetul fără păr de la caniculă. Cristi îmi spune că-i frig, de la multele grade, şi buzunarele. Ne-am şi bronzat, ca tractoriştii, pe unde nu se întind mânecile cămăşii la el, şi ale bluziţei de mătase la mine, de nu ne mai trebuie mare. Aş zice în alt context că, straniu, simt o nevoie imperioasă de valuri, de răcoare, de apă. Acum nu mai zic. Înţeleg că-mi place, aşa cum îi place lui, doar pentru că-i place lui, peste măsură marea. Parcă abia aştept şi eu acum s-o văd, s-o respir, s-o simt.

     Intrăm în maşină şi demarăm în trombă, ca alergaţi de vampiri. Nici nu mai privim spre bietul arheolog, rămas să mai scrie odată istoria pentru pietre şi pentru sine. Cristi porneşte aerul condiţionat, eu mă aşez mai bine pe scaun. Şi, ca şi cum am făcut nu ştiu ce act de bravură, în loc să ne facem mustrări fireşti, să ne căim şi să ne autopedepsim cu ceva mătănii drept canon, să ne pară rău de ce am făcut, de cum ne-am purtat, râdem mulţumiţi. Ca nebunii râdem... Fără nicio stavilă. Fără niciun control. Din toată inima. Am râs atâta azi... Nu-mi aduc aminte să fi mai râs vreodată, în toată viaţa mea, aşa. Parcă respirăm râs, parcă ne scăldăm în râs, parcă lumina din noi râde şi ea. Se spune că nu e a bună când râzi atâta, ca nebunii. Că se întoarce râsul împotriva ta. Că ţi se întâmplă ceva rău. Că dai de un necaz. Dar nimic în mine nu mă avertizează despre un astfel de lucru. Intuiţia mea tace mulţumită. Mâlc nu zice! A adormit sau, pur şi simplu nu e niciun pericol, de nu mă avertizează? Nu mai zvâcneşte nervoasă, neînţeleasă, ca de dimineaţă, când mă atenţiona că vine accidentul din faţa blocului lui Cristi. Oare cineva a încercat iar să mă omoare? Sau a fost doar un eveniment nefericit, neplănuit, întâmplător? Cristi nu spune nimic, nu vrea să mă sperie şi mai rău, mi-a zis doar că, dacă ar fi fost ultima variantă şoferul nu fugea de nebun de la faţa locului, fără să vadă dacă mai suflu sau nu, decât în 3% dintre situaţii. El are bănuielile lui, are şi date, le corelează, le aşează, nu ştiu ce face cu ele. Nici nu vreau să ştiu. El ştie mai bine ca mine ce să facă în aşa caz. Are el grijă să elucideze, chiar din umbră, misterul. Eu merg pe mâna lui. Şi dacă ştiu că el e atent, nici frică nu-mi mai e...

     ─ Ce zi a fost azi, Doamne! – mă trezesc că exclam. Atât de plină, atât de încărcată...

     ─ Şi e departe de a se fi terminat...

     ─ Ce poate să mai urmeze? Ce poate să mai fie?

     ─ N-avem de unde să ştim. Dar s-ar putea să fie, până la capăt, una dintre acele zile lungi, nesfârşite, încărcate, cum ai zis şi tu...

     Din geanta mea trântită pe bancheta din spate încă de când am plecat de la Ploieşti şi uitată acolo pe tot timpul perindărilor noastre în pustietate, sună telefonul. Mă mir. Cine să fie? Când răspund, vocea Feliciei se rostogoleşte neliniştită peste mine:

     ─ În sfârşit!... Ai catadicsit şi tu să răspunzi. Te caut de trei ore. Unde naiba eşti?

     Cred că mă-nroşesc, vinovată, doar gândindu-mă unde sunt. N-apuc să răspund, că ea ţipă, furioasă şi îngrijorată deopotrivă, mai departe:

     ─ Ce dracu’ se întâmplă? Pe unde umbli? Cu cine eşti? Şi ce faci, de nu dai un semn?... Că mă agit de trei ore pe lângă blocul tău, cu Mihai, fără să ştiu de unde să te iau. Era să te căutăm la morgă. Eşti bine, măcar?

     ─ Sunt foarte bine, stai liniştită. Şi spune-i şi lui Mihai că sunt bine. Nu am păţit nimic. Aş fi putut să păţesc, dar sunt foarte bine. N-am răspuns, pentru că telefonul era în geantă şi n-am avut geanta cu mine.

     ─ Hai, vino acasă să vorbim. Te aşteptăm amândoi aci până apari.

     ─ Felicia, îmi pare rău, dar nu pot să vin. N-am cum... Sunt prea departe de casă.

     ─ Unde eşti?

     ─ În drum spre mare.

     ─ Poftim?! Ai înnebunit sau îţi arde de glume?

     ─ Nici una, nici alta, Feli.Crede-mă, chiar sunt în drum spre mare... Dacă nu ne-am fi oprit în locul unde s-a născut Mihai Viteazul, eram deja acolo.

     ─ Ce prostii sunt astea? Ce loc? Ce Mihai Viteazul? Şi cum adică... ne-am oprit? Cu cine eşti, Cătălina? Spune-mi degrabă!

     Ezit o clipă, privindu-l intens pe partenerul meu de drum, care conduce liniştit:

     ─ Cu Cristi...

     ─ Cu poliţaiul? Doamne... Ai înnebunit mai rău decât am crezut. A avut dreptate bătrânica ta de la parter. Ne-a spus că ai plecat pe la 9 cu un bărbat chipeş, ferchezuit, care urca scările câte trei odată. Am crezut că te-a răpit vreunul, că au venit teroriştii, că ţi s-a întâmplat ceva... Nu-ţi dai seama cât timp a trecut de când ai plecat şi n-ai dat nicio veste? Ai uitat că trebuia să ne întâlnim cu avocata aia pentru divorţ? Te mai întreb odată: eşti bine?

     ─ Mai bine ca niciodată, Felicia, mult mai bine decât am visat şi mi-am închipuit... Îmi e foarte bine, nu am nimic. Te rog să opreşti mitralierea şi să stai fără grijă. Mi-am dat bandajele de la cap jos şi m-am dus şi mi-am tuns părul.

     ─ Ce-ai făcut? Cum adică ţi-ai tuns părul? De tot? Uite, Mihai zice că faci numai prostii, că nu trebuia încă să-ţi scoţi pansamentele alea. Ţi le scotea el mâine.

     ─ Ce mi-e azi, ce mi-e mâine... Nu mai suportam să văd nicio clipă afurisitele alea de feşe. Cât despre păr... Da, l-am tuns de tot. Ce era să fac, să acopăr partea rasă la operaţie cu părul din partea neafectată? Ca Băsescu cu şuviţa? Şi, după ce am făcut trebşoara asta, uite, mi-a venit aşa, să plec cu Cristi la mare, ca să vedem apusul.

     ─ Nebuno... Şi mai ziceai că nu e nimic între voi. Că sunteţi prieteni...

     ─ Dar suntem prieteni... Foarte buni prieteni... Cei mai buni prieteni...

     ─ N-am să cred niciodată că voi doi sunteţi doar prieteni. Să mă-mpuşti şi nu cred.

     ─ Nici eu. Sincer, nici eu nu mai cred...

     ─ Ce spui tu, străine?! Şi atunci?

     ─ Şi atunci... Vom vedea.

     ─ Când vă întoarceţi?

     ─ În noaptea asta. Şi vorbim mâine pe îndelete.

     ─ Mihai zice să nu stai prea mult în soare. Şi nici în picioare. Şi nici să nu bei cafea sau alcool. Şi că nu trebuia să pleci de capul tău la mare. Mai zice şi altele, dar mai bine ţi-l dau la telefon. Vrei să vorbeşti cu el?

     ─ Nu, lasă, nu mi-l da! N-am nevoie, nici chef, de dădăcelile lui. Să stea liniştit că nu fac excese şi nici nu sunt de capul meu. Şi nici tu să nu-ţi faci griji, căci, cum ţi-am spus, îmi e foarte, foarte bine. Pa, vorbim mâine, când treci pe la mine.

     Câteva clipe mai târziu, îi spun lui Cristi:

     ─ Ăştia, Felicia şi Mihai se miră peste poate de plecarea noastră intempestivă la mare. Felicia credea că glumesc. De fapt, şi eu aş fi reacţionat la fel la auzul unei astfel de nebunii. Şi nu numai atât. Dacă mi-ar fi spus cineva dimineaţă, când ai venit la mine, că azi plecăm împreună spre litoral, aş fi zis că nu are toate ţiglele pe casă. Trebuie să recunoaştem amândoi, fără să ne mai audă şi altcineva, că e o nebunie.

     ─ Poate că da, dar poate că nu. Şi, până la urma urmei, dacă ar fi, într-adevăr o nebunie, ceea ce eu personal nu cred, avem nevoie şi de nebunii în viaţă. Păi dacă asta e nebunie, mă tot gândesc ce vei zice când vei auzi ce am să-ţi propun...

     ─ Ar trebui să mă sperii? Căci parcă nu-mi place cum sună tonul tău.

     Trage maşina pe dreapta, într-o parcare. Ia mâinile de pe volan şi le pune uşor, dar cu hotărâre, pe umerii mei:

     ─ Trebuie să vorbim şi vreau pentru asta să ne privim în ochi.

     ─ Chiar că mă sperii... Ce s-a-ntâmplat?

     ─ Nu s-a-ntâmplat nimic. Dar mă gândeam eu, aşa: mergem la mare doar pentru câteva ore? Nu e păcat de Dumnezeu să poposim pe ţărmul ei atât de puţin?

     ─ Nu-nţeleg. Şi ce propui?

     ─ Să stăm mai mult. Să stăm câteva zile. Tu eşti încă în concediu medical după externarea din spital, eu pot să fac rapid o cerere şi să rezolv de liber pentru o perioadă. Azi e luni. Să stăm, de pildă, până duminică seară. Ce zici?

     ─ Zic ca Felicia: glumeşti!

     ─ Categoric, nu! Vorbesc cât se poate de serios.

     ─ Dar e o prostie, Cristi! N-am plecat pregătiţi pentru mai multe zile de stat la mare. Nu avem costume de baie, nu avem cu ce să ne îmbrăcăm atâtea zile... Ce mâncăm pe acolo? Din ce bani? Şi, mai ales, cum Doamne sfinte găsim noi cazare acum, în plin sezon, la mare? Numai dacă nu vrei să dormim în maşină...

     ─ M-am gândit, înainte de a deschide gura, la toate. Nu e chiar aşa de greu cum pare şi cum crezi. Am, cel puţin, două carduri în buzunar. De pe unul putem să scoatem bani pentru cazare şi mâncare, cu celălalt putem să mergem la cumpărături, în Constanţa. Ştii că supermarket-urile au şi îmbrăcăminte, şi valize, şi tot ce ne mai trebuie la mare. Ne descurcăm şi cu cazarea. Numai tu să-mi dai undă verde la toate astea. Hai, e aşa de uşor... Nu trebuie decât să zici da. Atât... Şi eu, după toată ziua de azi, lungă, plină, frumoasă, deosebită, am convingerea că vei fi de acord.

     ─ Ce hoţoman eşti! Prin ce învăluire mă iei... Eşti un mare aburitor. Dar mi se pare cu adevărat o nebunie ce-mi spui. Cea mai mare nebunie... Cum crezi că aş putea, dincolo de orice alte considerente care mă opresc să mă arunc şi să te arunc şi pe tine în hău, să accept să cumperi tu toate cele de trebuinţă? Cum crezi că m-aş simţi în atare situaţie?

     Îmi prinde mâinile şi mi le duce la pieptul lui.

     ─ Ştiam că aşa vei spune. Ştiam că îţi faci tot felul de probleme inutile. Să ştii că n-am păţit cu nicio femeie o astfel de situaţie. Toate au acceptat tacit ca bărbatul să se ocupe de chestiunile pecuniare ale momentului. Şi n-a fost nimic umilitor, ruşinos ori altcumva.

     ─ Cu nicio femeie... Câte au fost, poliţistule? Le mai ştii numărul?

     ─ Au fost câteva, ca să nu zic destule. Ţi-am mai spus că a fost aşa. Sigur că mi-ar fi plăcut să te găsesc mai demult. Dacă ne întâlneam la 20 de ani, poate că acum eram demult aşezaţi la casa noastră şi aveam şi copii. Dar n-a fost să fie. Au trecut anii şi noi ne-am irosit, fiecare în relaţii nepotrivite, căutându-ne în fiecare om întâlnit şi aşteptându-ne să ne găsim, la un moment dat, din neant. Eu ştiam că nu voi îmbătrâni lângă Raluca. Şi nici lângă alte femei care mi-au trecut prin viaţă. Ştiam că am nevoie de altceva, de altcineva. Ştiam că nu întâlnisem încă, oricât de băiat umblat eram eu, acea persoană. Dar ştiam că ea, la un moment dat, va veni. O aşteptam. Eram pregătit s-o primesc, s-o întâmpin, să n-o las să mai plece, să n-o scap. Aveam prea mare nevoie de ea, ca viaţa să mi se aşeze, să mai potolesc din multe-mi nebunii, să mi se închidă drumurile, să trăiesc curat şi frumos, ca s-o mai las să plece. Şi ştiu că nici tu, nu că nu erai fericită cu soţul tău, dar nu aveai nimic din ce îţi doreai. Nimic din ce meritai. Nimic omenesc. Fără să vrei şi fără să ştii, şi tu mă aşteptai. Şi tu mă căutai. Şi tu ştiai, în străfundurile tale, că trebuie să ne întâlnim. Acum, a vrut Dumnezeu şi acest lucru s-a întâmplat. Ne-am găsit. Ba, eu aş merge mai departe şi aş zice că ne-am regăsit. N-aş şti să-ţi spun de ce şi cum, dar în permanenţă, din prima clipă în care te-am întâlnit, am ştiut că pe cărările destinului noi doi ne-am mai intersectat. Şi nu aşa, simplu, ca doi oameni care trec unul pe lângă altul, se salută şi merg mai departe. Noi ne-am mai iubit şi altădată. Noi ne ştim de demult. Dintotdeauna. De când e lumea. De la Adam şi Eva.

     ─ Nu ştiu ce să zic. Mă stânjeneşti, când vorbeşti în felul acesta. Mă faci, cu vorbele tale îndrăzneţe, să nu mă mai simt în largul meu. Cred că mi se roşeşte şi nasul, cred că mă fac toată ca focul. Pe de altă parte, într-un mod mai mult decât straniu, ştiu că ai dreptate. Că între noi ar fi gata să se înfiripe ceva. Că stă gata să izbucnească dragostea. Dar acum, dacă ai adus vorba, nu îţi spun, nu pot să-ţi spun, altceva decât ţi-am spus mai devreme. Sunt tot măritată şi tot chinuită de angoase. Încă nu am primit răspunsurile pe care le caut, pe care le aştept. Încă nu ştiu ce trebuie să fac pe mai departe. Încă nu ştiu să decodez cele trăite de mine.

     ─ Ştiu toate astea şi vreau să cred că am cuvenita înţelepciune să respect întotdeauna, punct cu punct, toate hotărârile pe care le iei. Niciodată n-am să fac ceva ce tu nu vrei să fac. Să facem... Niciodată nu se va întâmpla ceva împotriva voinţei tale. Nu că n-aş vrea mai mult, nu că nu ţipă tot sufletul şi tot corpul meu după tine, nu că nu te doresc, din toate punctele de vedere, în fiecare clipă, dar n-am de gând să te forţez în vreun fel, la ceva. Voi lua, fericit şi mulţumit, ce-mi dai tu. Puţin, mult, tot... Că vom fi doar prieteni toată viaţa sau mult mai mult... N-am crezut în legenda jumătăţilor, nici în marea dragoste. Dar când te luam în braţe în momentele tale plângăcioase...

     ─ Ei, ce să-ţi spun...

     ─ Păi, da, căci altminteri nu m-ai lăsat să mă apropii de tine. De milioane de ori am vrut să te ţin în braţe, doar să te ţin în braţe, şi de milioane de ori m-ai respins. Dar să-mi duc ideea la capăt. În puţinele momente când, totuşi, am putut să fac asta, am simţit, apropo de jumătăţi, că fiecare părticică din tine completează fabulos fiecare bucată din mine. Se lipeşte şi se îmbină mai ceva ca la jocurile de puzlle. Formăm un tot.

     ─ Ce bine le zici tu, bobocule! Dar eu cred că e mai bine să laşi toate astea şi să vorbim despre ce începuserăm. Că ai aşa un talent să faci nişte divagaţii....

     ─ Sunt necesare. Şi nu poţi să te fereşti la infinit să vorbim despre dragostea dintre noi. Chiar tu ai admis că ea stă gata să izbucnească. Eu aş spune că a izbucnit de când am vorbit întâi, dar tu i-ai tot întârziat procesul de înflorire.

     ─ Nu neg, ai perfectă dreptate. Numai că, nu ştiu şi nu vreau să primesc în acest moment alinturi şi mângâieri şi dragoste. Şi nu pot, atâta timp cât plutesc în nişte incertitudini personale şi acerbe. Nu vreau să te mint, nu vreau să mă joc cu tine. Nu vreau nici să ne risipim în banal. Dar ce trebuie să fie, să se întâmple, va fi şi se va întâmpla. Garantat! Te-aş întreba, deşi ştiu că e puerilă întrebarea şi îmi vei spune că ai răspuns deja la ea, ce ţi-a picat pe mine... De ce eu? Raluca e o femeie frumoasă. Sunt convinsă că nici celelalte nu au fost urâte. Aşa că... De ce eu?

     ─ Pentru că eşti cea mai frumoasă dintre toate, dacă e să ne cantonăm doar la acest criteriu. Şi pentru că nu e pic de spoială şi superficialitate în tine. Şi pentru că eşti specială. Atât de specială, că mă înfior de fiecare dată când te văd şi de fiecare dată când mă gândesc la tine... Şi cum mă gândesc mereu – aş parafraza zicerea aia de pe vremea lui Ceauşescu, nicio masă fără peşte, adică la mine nicio clipă fără tine - aş concluziona că sunt tot timpul o mare de fiori. Şi pentru că, aşa cum ar spune bunica, suntem însemnaţi unul pentru altul de Dumnezeu. El ne-a ales din toată lumea pe noi doi să ne iubim. Ne-a pus un semn în frunte ca să ne recunoaştem când ne vedem. Şi nici nu ştii cât mă bucur că am reuşit să desluşim semnul şi să nu trecem unul pe lângă altul, aşa cum s-ar fi putut întâmpla. Şi pentru că eşti ca mine. Pentru că eşti eu. Acum ştiu tot ce mi-ai spus, tot ce te opreşte să te arunci în braţele mele. Dar mai ştiu că, într-o zi, te vei deschide. Vreau să te deschizi. Te voi învăţa să te deschizi. Voi avea răbdare să înveţi să crezi în mine.

     ─ Dar cred în tine. Eşti, probabil, singurul reper din viaţa mea, acum, după accidentul acela crunt. Nu ştiu cum ai ajuns astfel, dar e cum îţi spun. Mă chinuieşte, ca şi pe tine, despărţirea, mă bucură revederea, mă înfioară atingerea ta. Te aştept, te doresc, te vreau. Mă doare când nu vii, sufăr când mă gândesc că eşti cu altcineva...

     ─ Cu cine să mai fiu? Ai văzut şi tu că am terminat cu Raluca. Nu-mi mai stă gândul la nimeni, în afară de tine. Sunt, cât pot de mult, cu tine. Numai cu tine... Aş fi şi mai mult, dacă tu ai vrea. Dar, pe cuvânt, că înţeleg. Şi pe cuvânt că nu forţez absolut deloc nota. Voi fi o mare de răbdare.

     ─ Zici tu? Dar marea nu e întotdeauna liniştită, uneori e atât de agitată... E cumplit de mult zbucium în ea. Ai observat că am început să vorbesc ca tine?

     ─ Şi eu ca tine. Nu ţi-am spus că suntem una, că suntem acelaşi întreg?

     ─ Îţi spuneam că nu trebuie să te îndoieşti, chiar cred în tine. Mult... Total... Nu despre asta este vorba. În mine şi-n cele ce mi se întâmplă cred mai puţin. Sau nu ştiu ce să cred.  

     ─ Cert este că ştim amândoi, şi am văzut deopotrivă că ştiu şi alţii, că noi suntem mult mai mult decât buni, cei mai buni prieteni. Toată lumea ne ia drept soţ şi soţie, deşi nu facem nimic în sensul ăsta. Şi cred că, în adâncul nostru, ştim amândoi că aşa trebuie să fie, că într-o zi, inevitabil, indiferent cum va fi drumul nostru, vom împărţi totul, pentru totdeauna. Toată lumea zice că semănăm, că ne potrivim. Poate că în afară se vede ce trebuie, chiar dacă noi negăm. Azi s-a schimbat ceva în atitudinea ta. Azi te-am simţit mai apropiată ca niciodată. Azi am văzut cât de degajată poţi să fii. Azi am priceput mai mult ca oricând că nu mai e cale de întors. Îţi spun toate astea ca să înţelegi că nu contează, între noi, cine cumpără, cine plăteşte. Este esenţial să fim împreună şi să ne simţim bine. Vreau să furăm vieţii, acum şi mereu, cât mai multe clipe frumoase. Simt că, dacă ajungem la mare, trebuie să stăm mai mult. Simt că este începutul tuturor lămuririlor de care avem nevoie.

     ─ Dar i-am spus Feliciei că mă întorc azi. Ea mă va căuta şi când va vedea că...

     ─ O suni şi-i spui că zăbovim mai mult. Felicia va înţelege. Ea vrea să fii fericită. Şi nu va avea nimic împotrivă să rămâi cu mine la mare câteva zile, chiar dacă aţi convenit că staţi de vorbă mâine. Vorbeşti cu ea când ne întoarcem.

     ─ Şi casa? Şi florile? Şi nu sunt, mai ales, o femeie liberă ...

     ─ De ce cauţi scuze? Din câte ştiu, în acest moment nu trebuie să dai socoteală nimănui. Nu vrei să fii cu mine? Nu vrei să salutăm împreună marea? Ştiu eu că vrei, căci i-ai spus Feliciei că îţi e mai bine ca niciodată.

     ─ Ce încrezut eşti...

     ─ Sunt... Şi voi fi şi mai şi, dacă eşti cu mine. Ia, zi: rămâi cu cel mai drag inspector principal câteva zile la mare?

     ─ Crezi tu că e bine?

     ─ Cred eu că e cel mai bine. Sun la hotel?

     ─ La ce hotel?

     ─ La “Meridian”, în Mamaia. Acolo trag, de regulă, poliţiştii când vin la mare. Sper să găsim două camere. Sun?

     ─ Dacă-mi promiţi că nu va fi nicio problemă, din niciun punct de vedere... Şi înţelegi tot ce vreau să spun.

     ─ Va fi super! Te asigur. Îţi promit. Mă crezi?

     Înclin capul ca singur răspuns.

     ─ Atunci sun? Sun, da?

     Când vorbea la telefon şi făcea rezervare pentru cele două camere despre care îmi vorbise, i-am făcut semn şi i-am spus şi cu vorbe: nu două camere, una, una singură. Cu ochii la mine, el a rectificat în telefon:

     ─ Una... Una singură adică. O cameră. Dublă... Până duminică seara...

     Era aşa de încurcat, cum stătea cu privirile ţintă într-ale mele, că nici nu mai vorbea coerent la telefon. La sfârşitul discuţiei, s-a mirat:

     ─ O cameră, Cătălina? Cum vine asta?

     ─ Ce rost avea să luăm două? Să plătim două? Şi, apoi, dacă sunt duble, şi eu ştiu că toate camerele de pe litoral de la noi, cel puţin din hotelurile mai vechi, nu din astea noi, de cinci stele, făcute acum, sunt camere duble... Of... Cum să spun? Dacă cei de la recepţie ne bagă în camere pe altcineva, ca să se ocupe locul rămas liber lângă noi?

     Râde cu gura până la urechi. Nestăvilit. Fără niciun zăgaz.

     ─ De ce râzi? Nu-i aşa?

     ─ Ba da, aşa e... Ce, am zis eu ceva?

     ─ Şi atunci de ce râzi?

     ─ Nu mai râd. De fapt, chiar îmi vine să plâng. Tu îţi dai seama ce înseamnă să stăm amândoi într-o cameră la mare? Îţi dai seama ce implică asta? Realizezi că ne vom dezbrăca în acelaşi spaţiu? Că vom folosi aceeaşi baie când venim de la plajă şi nu numai? Că vom fi mai mult decât intimi unul cu altul? Că împărţim cinci zile şi şase nopţi, mai ales nopţi, că ziua mai suntem plecaţi, aceeaşi cameră?

     Aprob din cap şi mă încearcă un surâs ghiduş.

     ─ Da? Ştii? Şi ce ai tu de gând să faci din mine? Şi cu mine?

     Îl prind de braţ şi-mi plec, pisicită uşor, capul pe umărul lui:

     ─ Ştiu că e cum spui tu. Ai dreptate. Dar tu eşti cel mai bun om din lume, mi-ai spus că nu ai face nimic împotriva dorinţei mele, niciodată, şi eu te cred. Eu ştiu că tu nu minţi. Nu mă minţi. Şi eşti şi cel mai ca lumea poliţist din lume...

     ─ Zici tu, răsfăţata mea? Aşa o fi, dacă zici... Dar uiţi că sunt şi bărbat. Unul care e înnebunit după tine. Nu-ţi dai seama la ce chinuri mă supui? Realizezi că mă pui să traversez iadul?

     ─ Voi fi lângă tine şi te voi ţine de mână, la traversare. Nu ştiu dacă voi putea să te scot din iad, nu am nici cea mai vagă idee în sensul ăsta, dar cert, nu te las să treci iadul singur. Vom fi doar mână în mână.

     Mă strânge şi mă întoarce cu faţa către el:

     ─ Promiţi?  

     ─ Promit...

     Mă ţine aşa o vreme. Îmi e bine. Îmi place cum stau cuibărită la pieptul lui. Îi simt bătăile inimii şi realizez că şi ale mele au aceeaşi măsură, acelaşi ritm ca ale lui. Mă întreb dacă nu cumva are întru totul dreptate: dacă suntem una, dacă nu suntem două fiinţe cum s-ar putea crede, dacă fiecare bucăţică a lui se îmbină perfect cu fiecare fărâmă a mea, poate că bate şi o singură inimă. Poate că sângele curge printr-un singur trup, poate că irigă o singură minte, poate că zvâcneşte odată pentru amândoi.

     ─ Mă faci atât de fericit... îmi şopteşte la un moment dat.

     ─ Crezi că eu sunt nefericită?

     N-am putut să-i spun cu vorbe clare că şi reciproca e valabilă. Ceva în mine, nu ştiu ce, s-a împotrivit. N-au venit cuvintele acelea explicite. Era suficient să-i spun: tu pe mine mai mult. Aş fi vrut să-i spun chiar aşa. Dar el a înţeles. Doar de aia e un poliţist deştept. Când a pornit din nou maşina, mi-a spus:

     ─ Îţi repet, ca să stai fără absolut nicio grijă: nu se va întâmpla nimic, nimic din ceea ce tu nu vrei să se întâmple. Chiar dacă vom împărţi aceeaşi cameră...

     Un pic mai târziu, făceam cumpărături la Careffour, de la periuţe de dinţi până la valize, de la costume de baie până la hainele necesare şederii celor cinci zile şi şase nopţi la Mamaia. Coşul se umplea vajnic cu pantaloni scurţi, pantaloni lungi, maieuri, tricouri, pulovere, rochiţe de plajă, fustiţe, pălării, loţiuni de tot felul, creme, papuci, sandale, prosoape, săpunuri, saltele, baticuţe, căci Cristi nu mai tăcea: “Ia-o şi pe asta că-ţi stă bine, ia-o şi pe asta că ţi se potriveşte, ia-o şi pe asta că e necesară!”. Aşa că, valiza mea, mai mare ca a lui, s-a umplut repede până la refuz. Dar, poate că, involuntar, am ales aceeaşi nuanţă la costumele de baie, acelaşi model la tricouri, aceeaşi croială la pantaloni. Eram atât de preocupaţi de cumpărăturile comune, încât nimeni nu şi-a dat seama, nu avea cum, că noi ne cunoşteam doar de ceva mai mult de o lună de zile. Că tatonăm, aproape nefiresc pentru viteza în care ne ducem viaţa, terenul în ceea ce ne priveşte. Că între noi nu s-a întâmplat în tot acest răstimp, nimic. Nici măcar un sărut nebunesc, pasional, fierbinte nu a venit...

     ─ Îţi dai seama? – mi-a spus bărbatul acesta cu care plecasem în cea mai mare şi mai neasemuită aventură a vieţii mele. Am făcut primele cumpărături împreună. Avem atât de multe lucruri de făcut împreună...

 

 

[Sofia Sincă]

Un alt capitol vast, încărcat de multă acţiuni şi mai ales de istorie şi de iubire. Am aflat multe lucruri pe care nu le cunoşteam referitoare la viaţa lui M.Viteazul, amănunte picante şi mai ales despre vestigiile acelui site. Nu am fost niciodată acolo. O mai fi fiind locul?

Apoi capitularea Cătălinei, prevăzută... de fapt nu a făcut altceva decât s-a lăsat dusă de valul previzibil. Poliţaiul are şi tactică, că doar e de meserie.

În trei cuvinte, mi-a plăcut mult! Chiar dacă am citit în două reprize.

Sofy

[Corina Militaru]

Pe firul istoriei, dar şi pe firul destinului Cătălinei, împletite admirabil de tine. Am trecut de nenumărate ori prin Oraşului de Floci, am văzut statuia, ştiam câte ceva despre loc, dar nu atât de multe câte ai relatat tu. Poate într-o zi o să explorez şi eu locurile la fel ca personajele tale. :) 

Am citit cu deosebită plăcere, Nina! Aştept!

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Întâi, dragă Sofy, să ierţi întârzierea cu care răspund. Ale vieţii valuri, cum ar veni, ne mai duc, ne mai aruncă şi altcumva şi altundeva, decât vrem şi ne place. Apoi, da - cel puţin astă vară când am trecut pe acolo era - încă este acolo locul cetăţii unde s-a născut Mihai Viteazul. Autorităţile din Ialomiţa par a fi interesate în promovarea lui şi se implică în tot ce înseamnă aducerea vremurilor de demult în atenţia celor de azi. Îmi cer scuze pt lungimea fragmentului. Încerc să le postez mai scurte pe următoarele. A, şi mulţumesc. Pt tot.  

Sofia Sincă a spus :

Un alt capitol vast, încărcat de multă acţiuni şi mai ales de istorie şi de iubire. Am aflat multe lucruri pe care nu le cunoşteam referitoare la viaţa lui M.Viteazul, amănunte picante şi mai ales despre vestigiile acelui site. Nu am fost niciodată acolo. O mai fi fiind locul?

Apoi capitularea Cătălinei, prevăzută... de fapt nu a făcut altceva decât s-a lăsat dusă de valul previzibil. Poliţaiul are şi tactică, că doar e de meserie.

În trei cuvinte, mi-a plăcut mult! Chiar dacă am citit în două reprize.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Îţi mulţumesc, draga mea Cory, de trecere şi de cuvintele frumoase. Să mă ierţi pe mine, zăpăcita, de întârzierea cu care răspund. Am, ştiu, restanţe. Am fost extrem de prinsă în vâltoarea vieţii şi nu mi-a permis timpul să adăstez prea mult pe unde îmi place. Sunt convinsă că ştii foarte multe lucruri despre statuie, despre voievod, despre multe alte chestiuni. Eu, s-a întâmplat, să fac multă documentare şi de aceea să vorbesc şi despre date mai puţin cunoscute. Doar prin asta se explică. Mă bucur, dacă zici că ţi-a plăcut textul meu. Şi sunt onorată să mi-o spui tu, o distinsă şi talentată doamnă a condeiului. Mulţumesc! 
Corina Militaru a spus :

Pe firul istoriei, dar şi pe firul destinului Cătălinei, împletite admirabil de tine. Am trecut de nenumărate ori prin Oraşului de Floci, am văzut statuia, ştiam câte ceva despre loc, dar nu atât de multe câte ai relatat tu. Poate într-o zi o să explorez şi eu locurile la fel ca personajele tale. :) 

Am citit cu deosebită plăcere, Nina! Aştept!

Cu drag,