Fragment 11 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Pe malul apei, printre potecile care se-mpletesc alandala cu hăţişurile încă nedesfundate şi, mai încolo, cu sălciile despletite a bocet, stă un bărbat. Chinuieşte, de clipe bune, între dinţi, un fir de iarbă uscată. Şi stă cu ochii ţintă la valurile  tulburi care sar, ici peste-o piatră, colo peste alta. Ai zice, după cum le priveşte, că le-a luat măsura, că le-a învăţat pe de rost hachiţele, că e pasionat de curgerea lor nebună. De fapt, bărbatul nu le vede cum se zbat, cum se perpelesc, cum se zdrumică. Şi nici nu le aude vâjâitul lugubru, înfiorător, aducător parcă de moarte. În el s-a iscat, s-a zămislit, s-a năzărit, o vâjâială mai puternică decât a apei. Clocoteşte de neputinţă şi gânduri. Calul pe care l-a slobozit să pască liniştit, nu se simte pe aproape. În aer pluteşte, dinspre râul mânios, miros acid de muşchi şi peşte, dar solitarul nu bagă de seamă. Scrijeleşte urma dinţilor lui în firul vlăguit de iarbă şi se gândeşte la ale sale. Cu faţa împietrită, cu ochii mai tulburi ca apa zbânţuită... Câţiva ţânţari tomnatici,înviaţi de căldura nefirească din zilele din urmă, atacă dureros din mai multe părţi mogâldeaţa considerată din prima victimă sigură. Alt om, ca să-l ciupească, nu au mai văzut pe aici, pe malul apei. Inerţia bărbatului îi dezarmează. Ei atacă oameni vii, nu morţi, pentru aceştia din urmă pot să se pună în mişcare muştele.

Şi privirea întunecată a bărbatului e tot mai rece şi tot mai goală, pe măsură ce apa sapă tot mai mult şi tot mai adânc în malurile rănite. Colţurile gurii s-au lăsat dintr-o dată, ca la betegi, şi s-au imprimat adânc, ca bătute cu ciocanul, în carne. Firul de iarbă, zdrobit de atâta furie şi de atâta deşertăciune, pupă pământul. Încet, fără zgomot, fără trompete. Bărbatul nu simte, nu ştie că i-a picat, că nu-l mai mestecă între dinţi. Sau poate că ştie, dar în inerţia lui e greu să se aplece şi să-l ridice. Ori să ia altul. Deschide pumnul a revoltă. Ar bate pe cineva, ar lovi cu sete, să se uşureze. Chiar în Dumnezeu ar da acum cu barda. Adună degetele buchet, le desface iar. Îşi umple mâna cu pământ nisipos, de pe malul Dâmbului. Ochii-i învârtoşaţi de întuneric sunt dintr-o dată umezi. Ai zice că, ditamai bărbatul, stă să plângă. Trage îndurerat cortina peste ei şi-şi reazimă – de-a dreptul covârşit de furtuna din el - capul de firele stinghere de trestie. Sub greutatea lui, ele îşi pleacă mijlocul, gata să se frângă, şi el, buimăcit, se răstoarnă pe spate. Altă dată ar fi râs singur de păţania lui. Acum desface pumnul şi loveşte neputincios pământul. Îşi prinde fruntea zburătăcită de gânduri în palme şi tace. Dar ar urla. Simte cum o durere ascuţită îi muşcă din carne, din piept. Alţii, mereu alţii trebuie să hotărască pentru el, în locul lui. Întotdeauna e altceva mai important decât el, decât simţămintele lui. Mereu contează altceva, altcineva. Mereu trebuie să fie o balanţă, unde se pun trebile ţării – şi altele - şi chestiunile lui, personale. Nu ştie cum măsoară balanţa asta. Căci atârnă mereu în defavoarea lui. El iese păcălit la cântar din treaba asta întotdeauna.

Se ridică şi priveşte negru drumul pe care ea n-are de gând să apară. A venit el prea devreme sau întârzie ea? A pierdut noţiunea timpului. Nu ştie cât a trecut de când macină la gânduri înceţoşate ca apa asta. Dar parcă mai are vreo importanţă? Şi dacă ea, uite aşa, n-ar mai veni azi? Poate n-a putut să plece de acasă. Poate a văzut că stă să plouă şi n-a mai plecat pe niciun coclau. Poate e supărată pe el. Poate o doare ceva şi nu poate să dea bice calului, ca până acum. Da, poate nu vine. Dacă nu s-ar vedea şi n-ar vorbi deloc azi? Dacă ar rămâne nespuse vorbele pe care a hotărât că trebuie să le spună? Dacă ar fugi el departe, departe? I-ar trece ceasul rău, dacă nu s-ar întâlni, aşa cum au plănuit?

În mijlocul drumului, o vrabie golaşă se scaldă în praful lăptos şi abundent. El o priveşte rătăcit şi întinde mâna să o mângâie. Ca şi cum ar căuta aliaţi. Dar pasărea nu pricepe gestul şi zboară speriată. Oare, fata cu ochii ca smaraldul ce va face, când îi va spune ce îl tot forţează unii să-i spună? Ce va spune? Şi ei chiar îi va face rău, nu ca micii vrăbioare. Va vărsa lacrimi? „Dacă o văd că plânge, mor! se gândeşte bărbatul. Nu pot s-o văd că plânge. Fiecare lacrimă din ochii ei îmi ia cinci ani din viaţă. Mă ucide, când îi curg lacrimile. Ce nenorocit de om sunt! I-am spus atâtea vorbe frumoase – câte n-am spus nimănui şi câte nu ştiam că ştiu - şi acum o voi împroşca, cu vrere, de sus până jos cu noroi. Am făcut-o să se gândească la mine, să mă placă, să mă îndrăgească, să umble după mine, şi acum o părăsesc. Ca ultima dintre canalii. Am ridicat-o pe un piedestal şi acum vin cu toporul şi o dau jos. Când i-am spus toate vorbele frumoase, a fost pentru că am simţit. Acum sunt doar constrâns. Dar ea nu va şti niciodată când am fost cu adevărat sincer! Şi va rămâne aşa: că sunt o scursură de om!” Coşul pieptului se rupe a suspine şi el continuă să fixeze albia râului. „Dacă va fi inundaţie, că aşa se zbat apele astea între maluri? Nu mai încap în matca lor. Dau pe dinafară. De preaplin. Şi, totuşi, aici n-a plouat zilele astea. Dar după cum curg puhoaiele, a curs la izvoare şuvoi de apă”.

Hmm... La izvoare... La izvorul dragostei lui stau ochii aceia mari, mari cum nu a mai văzut, şi verzi, verzi ca spuma valurilor Prahovei, când e limpede, nu mămăligă, cum e acum. Dar când va glăsui ca prostul, ochii ei se vor face ca mâlul cleios care întinează acum apa. N-o muri, oare, înainte să deschidă gura şi să arunce cu vorbele? Dacă ar putea s-o facă să înţeleagă! Dacă ar găsi deschidere şi înţelegere la ea! Dacă n-ar da importanţă! Dar asta nu se poate întâmpla, nu poate să fie aşa. După cum bate cu vădită plăcere şi înţelepciune toaca dimineaţa, la prânz şi seara domnia-sa, fratele Pătraşcu, e dreptul ei să nu înţeleagă, e dreptul ei să se supere. E fată mare, e fiica unui om de vază al Ploieştiului, e dreaptă şi neîntinată. Cum să înţeleagă? Şi e îndatorirea lui, aşa zice dumnealui, banul, să-i spună că se despart. Că nu pot să mai fie împreună. Că n-o iubeşte. Că s-a jucat şi el, ca mâţa cu ciucurii de la macat. Că a vrut să guste din smântână... Nu poate să-şi smulgă limba, dacă nu moare?

Toţi, toţi câţi ştiu despre fata asta, vorbesc despre obligaţiile lui de oştean aflat în slujba domniei. Nu e bine, nu e frumos, nu e sănătos s-o iubeşti, de-ai zice că ei toţi sunt nişte sfinţi numai buni de dus în rai, iar el e însuşi necuratul! Dar toţi, toţi calcă strâmb prin locurile pe unde trec, toţi îşi fac batâr o ibovnică. Îi ştie el pe toţi spoiţii ăştia cu principii. Urlă puritatea în ei! Sunt imaculaţi toţi! Inclusiv pe Mihai Voievod îl ştie. Pe el şi cărările lui. Nu mai departe de Târgşor are domnul o drăguţă. Catalina avea dreptate. Ştia şi el mai demult istoria asta. Şi nu e prima dată când a scăpat caii pe arătură. Da, dar el, Şerban Văcărescu nu are drept să prindă drag de o fată. Nu poate, că el are, cum zice banul, datoriseli. El e om legat, el nu e flăcău. Greu păcat mai are... Şi sucită lume mai e asta în care trăieşte. Dacă ar fi o simplă aventură, n-ar zice nimeni nimic. Toţi l-ar privi admirativ. Ei, bun bărbat, a prins-o şi pe fata pârcălabului care l-a înfruntat pe Viteaz... Sau indiferent l-ar privi. O legătură ca multe alte legături... Dar s-o iubească?! Să vrea să facă după unire casă cu ea?! S-o ia cu nuntă?! Cine a mai auzit una ca asta, în vremuri tulburi, ca cele de acum?

Fierbe şi dă în clocot de mâhnire şi de furie, de supărare şi de tristeţe. Dacă aşa trebuie, dacă nu mai poate domnul să facă unirea din pricină că iubeşte el o fată, dacă fratele Pătraşcu nu mai doarme noaptea că el vrea să-şi trăiască viaţa cum îi place, bine, aşa va face. Îi va vorbi dur, aspru, dintr-o bucată, o va face să priceapă că nu e decât un nenorocit, un ageamiu, un Fustelea îndrăcit, cum îi zice Magdalina, un lefegiu ca toţi lefegiii neplătiţi de vodă, care nu mai are bani în vistierie. Ca să ştie fata cu cine are de-a face şi să se lipsească fără ohtaturi şi lacrimi de un zurbagiu. Şi să sufere... Suferă el, să sufere şi ea.

Să-i spună, pur şi simplu, adevărul? Uite, aşa şi aşa. Dacă îl iubeşte, va înţelege. Nu, dacă ar şti că şi-a dat inima, chiar dacă inconştient, alteia, va suferi şi mai mult. Ar durea-o şi mai tare. Ea vrea să fie singura. Aşteaptă să fie unica. El i-a vorbit ca şi cum ar fi aşa. Şi nu e. Mai bine să creadă că e un neisprăvit, cum a sugerat banul, că s-a jucat, că a fost doar o poveste de vară, într-un târg uitat de lume. Ce să facă şi bieţii oşteni de la tabăra militară, până se liniştesc apele Europei şi pleacă spre Transilvania? Sunt şi ei bărbaţi...

Cum s-o privească în ochi şi să-i spună despre cealaltă? I-ar spune, dacă ar crede că înţelege. Că nu o jigneşte. Că nu o umileşte. Chiar dacă îl judecă. Dar e o treabă mult prea serioasă. Nu e ca şi cum ar rupe smicele din gard şi i-ar cere să priceapă că nu a făcut nimic rău. Şi el i-a jurat că o iubeşte. Numai pe ea, până la moarte! Firul gândului se întretaie, se rupe, dispare. O vede. Rămâne cu ochii agăţaţi de ea. Nu mai respiră. Nu mai are aer. „Mai bine nu venea azi, se gândeşte iar, ca mai devreme. Mă păstra în minte ca pe... Ce cap sec sunt, dar eu de ce-oi fi venit? Doamne, de ce dracu’ am venit eu? De ce nu am plecat? Aveam timp să mă îndepărtez fără să mă vadă. Fără să ştie. Mai bine credea că sunt laş şi îmbrobodit, dar rămânea o portiţă. Într-o zi, când mă întorceam în primăvară din Transilvania, aş fi căutat-o. Trecea timpul, se aşezau apele, ea uita, eu poate mă duceam la vodă să-i spun tărăşenia mea. Trăsni-m-ar să mă trăsnească de ticălos şi despreţuit ce sunt! Ha... Acum să te văd, logofete! De obşte, eşti palavragiu. Nu te întrece nimeni. Priveşte-o acum în faţă şi spune-i că e zadarnic să mai gândească la tine!”

Chinuitoare reflecţii pentru bărbatul de pe malul apei. Mai chinuitoare ca tot ce-a trăit până în clipa asta. Ochii-i stau ţintă la ea. Vine liniştită prin colbul potecii şerpuinde. Nu ştie nimic, nu bănuieşte nimic, nu presimte nimic. Nu se gândeşte la nenorocirea care stă să pice. Cântă veselă un cântecel şi saltă de pe un picior pe altul, precum copiii zburdalnici şi lipsiţi de griji, de prin târg. Un vers – sunt peste tot Văcăreştii ăştia din anii viitori, iar ea, ca şi el, le intuieşte, le ştie stihuirea - răzbate până la el şi îl ascultă cu atenţie mărită: „Spune-mi inimioară, spune, ce durere te răpune!” Hm... Parcă simte ce urmează. Sau poate nu. Stihul e trist, dar ea e vioaie. Şi a venit fără cal, fără calul ei alb. Doamne, şi e desculţă printre uscăturile de pe mal şi botinele ei mici şi roşii se odihnesc uitate într-o mână. Din cealaltă mână zâmbeşte şăgalnic şi de necrezut pentru vremea asta, o crenguţă de măr, brodată nefiresc cu flori roz. Şerban se uită şi nu-şi crede ochilor. Ce naiba, are năluciri? Măr înflorit în crucea toamnei?! Dar crenguţa e aevea şi el e tulburat.

Şi de ce nu a venit cu calul? Cum a pornit-o desculţă prin pădure? Ar fi auzit copitele din vreme şi nu ar fi fost luat pe nepusă masă, ca acum. Da, dacă o zărea mai de departe, şi-ar fi luat o mutră serioasă, gravă, în ton cu momentul pe care îl coace. Aşa, e topit tot, n-are să fie în stare să-i vorbescă despre ce vrea al său iubit frate să-i vorbească. E frumoasă foc, îl răvăşeşte simpla ei prezenţă, îl leagă la gard, pur şi simplu. Nu mai are putinţă de scăpare.

Dar degetul arătător al lui Pătraşcu, frate mai mare, se mişcă nemilos şi ameninţător peste gândurile lui de bărbat îndrăgostit. Parcă îl şi aude pe ban, încurajându-l în felu-i caracteristic: „lasă, că o să-ţi treacă! Toate trec. Că doar nu eşti babă proastă să nu mai treacă! Lumea e plină de muieri!”.

Se leapădă de gânduri şi aşteaptă. De ce nu s-o fi închis poteca asta? Prin apă, nu mai venea. Pe lângă el, zboară botinele roşii ale Catalinei. Şi vocea ei veselă îi împunge sufletul sleit:

─ Vai, Şerbane, ghiceşte tu ce-am găsit eu venind încoace!

El ridică din umeri. Nu vrea să-i vorbească. Nu vrea să-i pese. Nu vrea să se uite la ea. Ia de pe jos un bolovan şi îl aruncă în apă. Valurile se sparg fărâme şi inele concentrice se agaţă unul de altul. Se înlănţuie. Se biciuiesc. Catalina aruncă o privire cercurilor din râul învolburat, apoi se îndreaptă spre el, aşteptând un răspuns. Dar răspunsul nu vine. Şi ea continuă, simţind deodată o greutate în piept:

─ N-ai să ghiceşti. Ştiam eu... Mai că n-ar ghici nimeni. Doi meri înfloriţi! Îţi dai seama? Erau ninşi de flori, de parcă a venit chiar acum primăvara, nu toamna. M-am învârtit pe lângă ei şi i-am privit. Le-am luat cu atenţie seama. I-am admirat în toată splendoarea lor. Şi nu m-am putut opri să rup şi eu o floare ca să ţi-o aduc ţie. Ca dovadă a acestei minuni. Iat-o! Bătrânii zic, când înfloresc merii în septembrie, că va fi toamnă lungă şi blândă. Ia miroase-o! Are iz de aprilie.

Se uită cu coada ochiului la el. Îi întinde rămurica de măr şi rămâne cu mâna întinsă. Bărbatul nu se uită la floare. Nici la ea. Nici la apă pare că nu se mai uită. Un rictus gros, de dispreţ, îi apare în colţul buzelor. Mâna mică tremură uşor, ca o frunză, şi se retrage uşor înciudată.

─ M-aştepţi de mult?

─ De mult, de puţin, nu mai are nicio însemnătate.

─ Ce e cu tine? Te-a supărat ceva? Te doare ceva? Îmi fac griji pentru tine.

El îi simte frământarea din voce, îi zăreşte, cu coada ochiului, neliniştea din priviri, îi simte sufletul zbuciumat şi-şi spune că nu are drept, niciun drept, s-o chinuiască pe biata fată. Dacă s-ar opri acum, când încă nu e prea târziu, şi i-ar da dracului pe toţi, cu toate dorinţele lor? Dacă ar pleca de îndată la capătul lumii cu ea şi ar uita şi de prea-cinstitul frate şi de prea-măritul domn şi de prea-afurisita nevasta de la Văcăreşti? I se adresează mai blând:

─ Ce s-a făcut cu calul tău? De ce n-ai venit cu el?

Ea se alintă şi se aşează lângă el:

─ N-am vrut să vin cu el. M-am gândit că e mai plăcut să mă simţi lângă tine, pe Fulger, când vom pleca în preumblările noastre.

Obrazul lui Şerban zvâcneşte ca împuns de sabie. Sângele îi porneşte prin vene, inima o ia la galop. El tace. Catalina vorbeşte:

─ Am venit desculţă. Aşa am vrut eu. N-am mai mers desculţă de când eram mică. Nu vrei floarea? Am a mi-o anina în păr, atunci.

În pletele negre floarea roz-albă zâmbeşte vioi. Ştrengar. Dulce. El îi aruncă doar o căutătură şi înnebuneşte. Parcă e chiar primăvara, cu floarea aia de măr în cosiţe. Vrea să întindă mâna şi s-o mângâie. Vrea să stea lângă ea şi s-o sărute. Vrea s-o ţină în braţe şi s-o respire. Vrea să cadă, acum şi aici, pradă ispitei. Vrea... Dar îşi reprimă pornirile într-o clipă. El e om al lui vodă, nu fitecine! El are nevastă cu cununie acasă, la Văcăreşti. El... Ea îi zâmbeşte şăgalnic, cum numai ea ştie să zâmbească şi-şi pleacă fruntea peste pieptul lui:

─ Azi nu ţi-a fost dor de mine...

Furtuna a izbucnit. În adâncuri face ravagii. De la un singur cuvinţel... Dar când vorbeşte, Şerban e liniştit:

─ Cam aşa ceva...

Ea se depărtează puţin, ca să-l poată privi pe îndelete. E ceva cu el. Chipul îi e impasibil, ca piatra, glasul tăios precum pumnalul, vorba otrăvită, cum e mătrăguna. Nu-l recunoaşte pe omul ăsta. Îi cată ochii, dar şi-i fereşte. Ştie ea, ştie şi el că omul se cunoaşte uşor după ochi. Poate să zică din gură vrute şi nevrute. Dar ochii îl trădează. Ochii spun drept, când omul minte. Şi ea zice mai departe:

─ Îţi arde de şagă, voinicule! Bun lucru e acesta? Aşa se cade a întâmpina o fată obosită de drum şi de pădure?

─ Asta s-o crezi domnia-ta! tună văzduhului logofătul. Îmi arde mai puţin ca niciodată de şagă.

─ Ce s-a petrecut, oare? Ai păţit ceva? Ai cuvânt să te superi de cele de la curte? Că am auzit şi eu că-i vâlvă mare pe acolo.

─ Ha, ha, ha... râde el sarcastic şi sfidător. De ce e musai să fie ceva?

─ Pentru că-mi vorbeşti aşa. Oţărât şi rece. Şi tu nu-mi vorbeşti aşa. Dacă nu e nimic, de ce-mi grăieşti în felul acesta?

─ Vorbesc cum îmi pohteşte inimioara şi grăiesc cum voi a grăi. Or vei vrea să-ţi dau socoteală, jupâniţă? Ce, crezi că dacă tatăl domnie-tale e pârcălab peste ţinutul acesta amărât, ai şi domnia-ta drept a cere socoată unor bărbaţi ca mine?

─ Jupâniţă... Domnia-ta... Chiar că mă bagi în sperieţi, Şerbane!

─ Asta te priveşte pe domnia-ta, jupâniţă! Ce treabă am eu? Ce-mi pasă mie?

─ Ce-am făcut? Ce ţi-am făcut? De ce eşti supărat pe mine?

─ Supărat? A, nu... Pe un om de care nu-ţi pasă nici cât gaura unui ac, n-ai de ce să fii supărat. Îţi e indiferent omul acela, dar nu poţi să te superi pe el, e prea mult.

─ Tu şi vorbele tale cele multe! Ca la clacă... Spune răspicat ce este. Mintea mea nu găseşte înţelegere. Nu ştiu, poate l-am greşit pe omul cu care trebuia să mă întâlnesc aici, pe malul apei. Eu îl caut pe logofătul Şerban Văcărescu, de la cancelaria domnească. Domnia-ta cine vei fi fiind? Nu te ştiu după căutătura afurisită, nici după veninul care-ţi curge şiroi din vorbe.

El îşi loveşte mâinile una de alta, le agită, le scutură:

─ Ce e aşa de greu, jupâniţă, să pricepi? Gata! S-a sfârşit. Vorba lui Lupea al meu: „Domnul a dat, Domnul a luat! Amin şi să fie primit!”. S-a isprăvit astă comedie. De acum, fiecare îşi cată de drum, după bunul plac. Nu înţelegi?

─ Nu, nu înţeleg. Lămureşte-mă tu. Spune-mi pe înţelesul meu. Zi răspicat. Ce vorbe or fi fiind acestea?

─ Ce vorbe, ce vorbe... Nişte vorbe... Ce dracu’, jupâniţă, nu pricepi un lucru mai simplu decât lumina zilei? Ţi-am spus clar ca aurora dimineţii: fiecare merge de azi pe calea lui de la Dumnezeu. Sau de la dracu’, dar parcă mai are vreo cătare? S-a gătat cu comedia, cu aşa zisa dragoste, cu plimbările, cu şoaptele viclene de amor, cu întrebările.

─ S-a gătat... Îhâm... Şi de ce, mă rog? Vreau răspunsuri clare la întrebări clare! Nu vorbe oţărâte şi-n doi peri.

─ Pentru că aşa vreau eu, să se termine!

─ Dar eu nu vreau. În asta suntem doi. Suntem amândoi. Şi când ţi-or trece furia şi nebunia, aştept să-mi dai nişte explicaţiuni.

─ Ha, ha, ha, explicaţiuni... Doar nu mi-oi fi fiind nevastă ca să fac asta. Nu vezi că te ţii după mine? Nu vezi că mă sufoci? Nu vezi că nu mai e nimic? Dragoste cu sila nu se poate. Du-te şi alege-ţi pe altul. Pe Dofică, ţiganul, să zicem, că te vrea, te aşteaptă. Vă aveţi şi aşa dragi voi, de când sunteţi mici. De ce s-o mai lungim? Cum să-ţi mai spun? Cu ce cuvinte?

Catalina e năucă. Eu sunt năucă. Simt în patul alb în care mă aflu că sunt năucă.

─ Dragoste cu sila, ai spus? Cum dragoste cu sila, omul lui Dumnezeu? În ce fel te-am silit eu să umbli după mine şi cu mine? Te-am ameninţat că-ţi tai capul dacă nu umbli după mine? Şi dacă o făceam, tu eşti în slujba lui vodă şi nu te temi de aşa ameninţare. Nu-i aşa? Nu m-am împotrivit simţămintelor mele, când le-am simţit venind, da, e adevărat, dar nici nu te-am silit să-mi spui vorbe dulci şi frumoase. Mi le-ai spus singur. Nu te-am silit să vii să te întâlneşti cu mine. Ai venit singur. Nu te-am silit să-mi juri că mă duci la Văcăreşti. Ai jurat singur. Toate aceste lucruri şi multe altele le-ai făcut de capul tău. Nu te-am silit eu să le faci! Nu te-am forţat...

─ Da, a fost dragoste cu sila! E cum spun! Şi nu se poate în lume dragoste cu sila! Eu nu pot! Mie, domnia-ta nu-mi eşti dragă. M-am prefăcut că te iubesc din două motive: întâi, să-l facem pe pârcălabul Vasile să accepte fără crâcnire oastea pe plaiurile pe care cu sfinţenie pare a le păzi. Căci, dintr-o bucată cum e, nu te poţi înţelege cu el, cum te înţelegi cu oamenii. Aşa că, trebuie să fii mai afurisit decât el. Şi cum să-l faci pe pârcălab să amuţească, dacă nu prefăcându-te că ai prins drag de fiică-sa? Altul mai straşnic ca mine nu era în toată armia. Şi am intrat în joc. N-avea Măria-sa şi aşa destule probleme cu toată Europa, nu erau destui care îl aşteptau la cotitură, mai trebuia să vină şi pârcălabul Vasile cu toanele lui. Nu mă întrerupe! Şi al doilea motiv: am vrut, ca să vorbesc pe şleau şi răspicat, cum mi-ai cerut, să mă bucur, ca tot voinicul, de nurii domniei-tale. Că n-am făcut-o până la urmă, e că mi-a fost... Mi-a fost scârbă. Am simţit un dezgust, mi-a fost milă.

Catalina ţâşneşte în picioare. Pieptul îi urcă şi îi coboară vertiginos, răsuflarea îi e poticnită şi grea, obrazul i s-a făcut galben, ca turta de ceară. Când o vede, tiranul se teme că se va prăbuşi în ţărână, la picioarele lui, că nu va mai putea să vorbească niciodată, că îşi va pierde pe loc minţile. Se consolează în gând: „Şi eu sunt tot cu mintea rătăcită. Vom fi doi”. Dar fata trage aer în plămâni şi vrea să mai lămurească ceva:

─ Cum vin toate astea? Adecă n-am fost decât o toană de a ta?

─ Aha, vii de acasă! Vezi că începi să pricepi, jupâniţă? Bravo, cum ar spune talienii prin casele cărora mă strecor. Bravo! E bine, e din ce în ce mai bine.

Mestecă între dinţi alt fir de iarbă şi are privirile mai învolburate decât cele trei ape din jurul Ploieştiului, Prahova, Teleajenul, Dâmbu, care stau să iasă din matcă, de învolburate ce sunt.

Vocea ei e acum tumultuoasă:

─ Adecă nu ţi-am fost dragă deloc?

Şerban închide ochii. Mai dragă de atâta, nici lui Dumnezeu nu îi e... Nici Dumnezeu nu poate să iubească mai mult. Dar din gură ies alte vorbe:

─ Ce mai tura-vura, jupâniţă? Nu mi-ai fost şi gata! Ce pot face dacă nu mi-ai plăcut? Să te minţesc? Să spun mai departe vorbe goale?

─ Nu, nu vreau să mă minţi. Poate nu mă pricep eu la oameni, poate nu ştiu a citi în sufletele şi-n ochii lor, poate mă înşel adesea, judecându-i pe toţi după mine. Dar tu nu m-ai minţit. Nu m-ai minţit! O simt. Nu puteai să mă minţi!

─ Mă faci să râd. Şi de ce, mă rog, nu puteam să te mint? Eu sunt un mare coţcar şi mincinos, crede-mă. Mint întruna, mint pe oricine. Cu sau fără motiv. Sunt bolnav de minţit. O fi din pricina trandafirului albastru, te pomeneşti? Păi, jupâniţă, toate femeile care au trecut prin braţele mele au fost dezmierdate astfel. Ce e mai frumos pe lume decât să iubeşti femeile şi să le minţi frumos că sunt unice, neasemuite, fără egal? Că sunt ca nişte flori, că sunt ca înaltul cerului?

─ Şi din pricina trandafirului albastru, dar şi din alte pricini înclin a nu-ţi da crezământ, logofete. Nu poate să fie adevărat ce-mi spui aici!

─ Jupâniţă dragă, începi să mă cam calci pe bătături. Îţi spune omul că nu te place, că nu îi poţi fi dragă ioc, că nu te iubeşte, că toată găseala şi întâlneala a fost cu interes, şi domnia-ta te bagi omului pe gât, de nu-i mai laşi putinţă de scăpare. Vrei cu anasâna să fii cu el. Aşa pacoste nu mi-a fost dat să văd.

Pe obrazul galben al Catalinei se rostogoleşte, subţire, o lacrimă. Dar din ea ar putea să-şi tragă izvoarele alte lacrimi. Şerban înlemneşte. Nu se mai poate aşa! O ia chiar acum în braţe şi termină cu toate prostiile astea. Şi să-i ia dracu’ pe toţi din lumea asta mare, care au ceva împotriva dragostei lui. Să se ducă pe pustii cu toţii! Ce-i orânduiesc ei lui viaţa? Ce, el se bagă pe cineva? Şi nu vede şi el multe? Dar nu îi pasă. Adică fiecare să trăiască aşa cum crede de cuviinţă. Că fiecare om trăieşte doar în locul lui! Ar întinde mâna să oprească lacrima. Se teme să nu vină şuvoi. Îl doare în piept ca de rană de cuţit. Mai rău chiar - mult - de atât. O va lua în braţe şi o va săruta. Va şti el s-o împace. Îi va spune tot. Şi va înţelege.

Ochii ei ard, de îngheţaţi ce sunt. Îl străbat cu privirea până în rărunchi:

─ Să n-ai teamă, cinstite logofete Şerban Văcărescu. Vei avea putinţa, în fine, după atâtea jocuri şi hopuri, după atâta plictis şi amuzament, să răsufli în voie. N-am a te mai plictirisi cu vorbele-mi proaste, cu întrebările-mi desuete, cu făptura-mi insipidă şi nechibzuită, cu prezenţa-mi de care vrei a te descotorosi degrabă.

Un fulger nebun spintecă în aceeaşi clipă cerul. Erau semne mai demult că stă să vină furtuna. Norii îşi desfac baierele şi ploaie cumplită scapă peste pământ. Picurii grei, mari, nemiloşi, se contopesc cu lacrima Catalinei. Ea, delicată, insignifiantă, se pierde printre ei. De să n-o mai descopere nimeni. Şerban dă s-o ferească pe fata cu lacrimi de ploaie, sau cu ploaie de lacrimi, nici el nu mai ştie, de apa cerului, dar ea n-a terminat şi îl opreşte cu un gest:

─ Voi pleca. Pe drumul meu, în calea mea. Am nişte amintiri şi acum, ca o fată proastă ce sunt, ca o fată după nurii căreia tânjeşte tot voinicul, am să le iau cu mine. Acum nu vreau să le terfelesc. Acum le păstrez. Dar, poate într-o zi le voi arunca în uitare. Poate într-o zi, nu voi mai avea nevoie de ele. Să-mi fie, deci, cu iertare, logofete, dacă fată proastă dintr-un sat transformat în oraş de vodă, cum mă aflu, am îndrăznit să iubesc, să visez, să sper. Să mă ierţi, logofete, că te-am oprit din drum, deşi ştiam că nu se cade, să mă ierţi că ţi-am umplut capul cu baliverne de codană neştiutoare. Să mă ierţi că m-am băgat pe gâtul domniei-tale, nevoită, nedorită, neiubită, nechemată. Poate că ai dreptate, ţi-am aţinut, cum nu se face, calea, te-am căutat, te-am oprit, te-am aşteptat, am vrut mai mult ca orice să te văd şi să te întâlnesc. Te-am agasat, aşa e. M-am băgat, cum ai zis, cu sila, în sufletul domniei-tale. Iertare! Dar a fost doar pentru că sunt nechibzuită şi am vrut să fur vieţii, pentru mine, un dar. Nu am vrut să-ţi fac rău. Rămâi cu bine!

Porneşte cu pas ferm. Parcă toată viaţa a mers desculţă prin ploaie. Pare că pică stropi din cer şi din părul ei, deopotrivă. Logofătul o vede că se depărtează şi nu mai poate. Se apleacă, ia din iarba udă bucheţelul de margarete, adus la venire şi pitulat acolo şi fuge după ea.

─ Tranda... Jupâniţă, stai o clipă. Rogu-te frumos. N-am trandafiri să-ţi dau la despărţire, dar am cules venind încoace nişte margarete. O frumuseţe. Că bine zici domnia-ta: va fi toamnă lungă. Dovadă şi margaretele astea. Margarete în septembrie, cine a mai pomenit? Ia-le cu domnia-ta!

─ Ce să fac eu cu ele? Mie nu mi-au plăcut niciodată margaretele. Sunt prea albe. Prea pure. Nu sunt de nasul meu, doar o biată fată de pârcălab cum sunt. Eu nu vreau nici alb, nici negru, vreau alte culori. Mai ferme. Mai frumoase. Mai dulci. Şi am iubit totdeauna trandafirii.

─ Hai, ia-le, sunt flori nevinovate!

─ Dai cu parul, apoi vii să numeri oalele sparte. Şi sufletul meu tot nevinovat a fost, logofete. Ducă-se şi margaretele domniei-tale pe pustia pe care s-a dus, nu demult, ăst suflet al meu. Aruncă-le în apa furioasă. Poate le-o găsi fata care nu-ţi face silă ca mine şi le-o lua.                 

Porneşte iar. Un pas uşor. Altul. Apoi porneşte bezmetic, ca săgeata din arc. Picioarele se poticnesc în noroiul greu. Nu se opreşte. Fuge mai departe. Nici măcar o secundă nu întoarce capul îndărăt. Nu vede cum logofătul îşi înfige disperat unghiile în carne. Nu-i vede nici puhoiul de lacrimi, care s-a pornit sarabandă să-i brăzdeze obrazul. Nici chipul răvăşit, ca de nebun, nu-l vede. Nu-l vede nici prăbuşit în noroiul cleios, cuprins de neputere. Şi nu ştie nici că în clipa asta ar vrea să se ducă după ea. Doar fuge.

La un moment dat, el zăreşte lângă el, în noroi, botinele cele roşii. Şi conştientizează: o, Doamne, plecase desculţă pe ploaia asta, pe dezmăţul ăsta, pe prăpădul ăsta, desculţă, fără încălţări! Ele se leagănă tumultuos, ca nişte corăbii pe mare, în bolbocii ploii, şi ea, ea e desculţă... Poate se înţeapă, poate se răneşte, poate se îmbolnăveşte! E ca un copil răsfăţat. Nu poate să o lase aşa. Înşfacă botinele şi aleargă după ea prin ploaie. Urma paşilor ei se pierde, se întretaie cu alte urme. Cu urma ploii. Şi n-o găseşte. Pare că s-a afundat în pădure. În aceşti imenşi codri ai Vlăsiei, care se întind de aici, de la Ploieşti, până hăt, departe, la Giurgiu. Pare că a  înghiţit-o pădurea. Nu dă de ea. Ţine cărarea, o ia prin frunziş, dar nu o găseşte. Nu e nicăieri. Aleargă bezmetic. Strigă de se cutremură în vizuinele lor fiarele pădurii. Nimic, niciun răspuns, niciun foşnet, niciun semn măcar, de nicăieri. Se aşează neputincios pe un trunchi de copac. Ploaia cade disperată peste lume şi peste el. Îi intră în suflet şi i-l spală de toată cocleala şi de tot veninul de adineauri. Botinele  roşii stau dezmierdate în mâna lui. Se uită la ele ca la sfintele moaşte. Aşteaptă o minune. Poate ele o aduc înapoi. Poate o găsesc, ca să nu mai alerge desculţă prin ploaie. Poate o feresc de bolile pe care crede că le-a declanşat. Dar nu se întâmplă nimic. Nimic! Nimic!

Doar suferinţa hălăduie prin el, ca o fantomă printr-o cetate pustie. Din cetate mai sunt acum numai zidurile împrejmuitoare. Acoperişul a fost smuls de furtună. Pereţii au căzut. Crenelurile s-au surpat. Nici oameni nu mai sunt în cetate, ca s-o apere. Nici arme, pentru vreo apărare subită, nu mai are cetatea... 

Catalina s-a înturnat în casa tatălui ei târziu, în noapte. Atât de târziu, că acesta plecase disperat cu toate slugile s-o caute. Ploaia se oprise de mult şi stele fâşneţe  făceau cu ochiul cerului sineliu. Catalina avea rochia albă la plecare, neagră acum, sfârtecată în bucăţi, însângerată şi distrusă. Picioarele îi erau zob, tălpile, gleznele, pulpele pline de răni adânci toate. Mâinile le avea înnoroite, iar privirea pustie şi rătăcită. A reuşit să le spună alor casei doar că s-a rătăcit prin codrii Vlăsiei, unde s-a dus să adune mure. A prins-o ploaia şi ei... Ei i-a fost frică. O frică îngrozitoare i-a fost. Cum nu i-a mai fost niciodată. Şi, răpusă de spaime, a adormit. Sau poate a murit un pic.

Dar, în patul meu alb, în patul în care zac neîntoarsă, eu mă gândesc lucidă: o ploaie. Altă ploaie. Două ploi. Sunt cu picioarele sfârtecate. Cu privirea rătăcită. Disperată. Dar atât. Cealaltă ploaie era altfel. Am trăit-o altfel. Pe sub picurii ei alergăm, încă alergăm, bolidul acela şi eu. Eu înainte, el în urma mea... La un moment dat, simt, el va fi mai tare. 

 

 

[Sofia Sincă]

Înlănţuire de idei, de fraze şi pasaje sublime este acest roman. Deşi pare să se asemene cu alte romane de acest gen este unic în compoziţie, cum este normal să fie, imprevizibil, tonic, cu impresia unui fantastic real. Mereu ai câte ceva nou de dăruit, încât ne ţii trează curiozitatea. Nu mai vorbrsc de alcătuirea lui, de frazele ample din care se înfruptă cititorul, de întorsătura idilei dintre cei doi tineri îndrăgostiţi, de structura ideii respectată prin mesaj.

Te joc frumos cu inimile şi cu minţile noastre, Catalina... aaa... Nina-Mariana!

Norii îşi desfac baierele şi ploaie cumplită scapă peste pământ. - mi-a plăcut în mod deosebit această frază, dar nu mai puţin celelalte.

Aştept să văd cu ce ne mai poţi uimi!

Sofy

[Corina Militaru]

Excelent capitol! L-am citit dintr-o suflare. Ce să-ţi spun, m-ai captivat. :) Mai vreau! :))

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Îţi mulţumesc frumos, Sofy, de toate câte mi le spui. Mă bucur dacă îţi place. Postez acum încă un fragment.
Sofia Sincă a spus :

Înlănţuire de idei, de fraze şi pasaje sublime este acest roman. Deşi pare să se asemene cu alte romane de acest gen este unic în compoziţie, cum este normal să fie, imprevizibil, tonic, cu impresia unui fantastic real. Mereu ai câte ceva nou de dăruit, încât ne ţii trează curiozitatea. Nu mai vorbrsc de alcătuirea lui, de frazele ample din care se înfruptă cititorul, de întorsătura idilei dintre cei doi tineri îndrăgostiţi, de structura ideii respectată prin mesaj.

Te joc frumos cu inimile şi cu minţile noastre, Catalina... aaa... Nina-Mariana!

Norii îşi desfac baierele şi ploaie cumplită scapă peste pământ. - mi-a plăcut în mod deosebit această frază, dar nu mai puţin celelalte.

Aştept să văd cu ce ne mai poţi uimi!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc frumos, Corina. Cu acelaşi drag, mai postez o bucată din roman.

Corina Militaru a spus :

Excelent capitol! L-am citit dintr-o suflare. Ce să-ţi spun, m-ai captivat. :) Mai vreau! :))

Cu drag,

[Chris]

Un capitol despre frământări sufleteşti şi suferinţă, multă suferinţă. Aştept să văd ce se mai întâmplă cu cei doi. Citit cu plăcere :))

[Nina Mariana Marcu]

Şi eu, dragă Augusta, te aştept la următoarele postări să fii alături de mine. Şi îţi mulţumesc mult pt asta.

Augusta Cristina Călin a spus :

Un capitol despre frământări sufleteşti şi suferinţă, multă suferinţă. Aştept să văd ce se mai întâmplă cu cei doi. Citit cu plăcere :))