Cartea

[Corina Militaru]

        Draperiile crem, din catifea, mai mereu trase, împietreau sufrageria Monicăi într-o înserare continuă. Nici lumină, nici întuneric. Nici viaţă, nici moarte. Mobilierul simplu, dar ales cu gust, abia se distingea. O canapea din piele maro ciocolată, două fotolii la fel, o măsuţă din sticlă cu obişnuita cană de ceai pe ea, şi multe poliţe ce se împleteau în zigzaguri pe peretele din faţa canapelei, pline de cărţi. Lângă fereastră o mică seră, cum îi plăcea Monicăi să numească locul unde aşezase câteva plante ornamentale, obişnuite, parcă, să se hrănească din semiîntuneric ca şi stăpâna lor.

- Moo! Unde eşti? Uff, iar ai tras draperiile!

        Monica tresări şi se ridică din fotoliul unde cu ochii închişi îşi lăsase mintea să alunece în trecut, aşa cum obişnuia să facă, mai ales în ultimul timp. Înviorată o întâmpină pe Anca, fata vecinei, tânăra ei prietenă şi, de fapt, singura persoană care-i mai trecea pragul casei. Monica o îndrăgise pe Anca de când aceasta venise pe lume, în urmă cu douăzeci de ani. Îi înseninase copilăria cu basme, o ajutase de multe ori cu temele în şcoala primară, apoi îi fusese profesoară de limba română în liceu. Pentru Anca ea era Mo, după cum îi stâlcise numele când începuse să vorbească. Nu trecea zi fără s-o viziteze măcar o dată. Monica o învăţase să iubească arta, literatura, muzica, iar Anca îi dăruia scântei de viaţă. Trecea ca o pală de vânt proaspăt spulberând vremelnic cenuşiul din sufletul ei.

- De ce faci asta, Mo? întrebă Anca în timp ce strânse draperiile, lăsând loc luminii să inunde camera.

- Ce fac?

- De ce te îngropi în fotoliul ăla? Eşti încă tânără!

- A, da! De când voi ăştia mici consideraţi un om la cincizeci de ani tânăr? Îî? întrebă Monica revigorată de vivacitatea fetei.

- Eu nu gândesc aşa!

- Bine, bine! Hai să mănânci ceva!

- Nuu! Lasă! Am venit să-ţi povestesc. Azi am cunoscut un băiat...

        Anca vorbea însufleţită, cu obrajii îmbujoraţi şi ochii aprinşi de nerăbdarea de a simţi dragostea adevărată. Există pentru fiecare un moment magic. Monica îl risipise în van, fiind incapabilă să-l prindă. Cunoscuse acea dragoste, dar nu avusese curajul s-o trăiască până la capăt. Fugise şi de atunci viaţa ei cursese în zadar purtând în ea un gol imposibil de acoperit. Îşi amintea prima întâlnire cu Lucian. Îl ştia de mult timp. Mergea foarte des, pe vremea aceea, la teatru. Îi admira talentul şi nu numai. Încă tânăr, era un bărbat înalt, bine clădit şi foarte frumos. Avea carismă. Nu scăpa nicio piesă în care juca el. Acum se mai strecura câteodată în sala teatrului, doar ca să-l mai vadă puţin. Mereu cu grija să nu fie observată.

        Îşi amintea că, voia să invite la cercul de literatură din liceu câteva personalităţi artistice, printre ele şi un actor de la Teatrul de Stat. Astfel, după un spectacol, căutându-l pe directorul teatrului pentru a-i cere ajutorul, se trezise deodată faţă în faţă cu Lucian, abia scăpat din mijlocul unui grup de admiratoare. Acesta văzând-o dezorientată îi spusese uşor teatral,

- Cu toată dragostea, frumoasă domnişoară! Dacă-mi daţi un pix şi...

- Pentru? întrebase Monica încruntându-se uşor.

- Autogr... nu asta voiaţi?

- Şi cine sunteţi dumneavoastră, mai exact? întrebase Monica iritată de infatuarea lui, apoi văzându-l undeva la câţiva paşi pe domnul director, un actor mai în vârstă, se dusese spre el zâmbitoare.

        După acea primă întâlnire, din întâmplare sau nu, Lucian fusese actorul ce se alăturase proiectului ei. A doua întâlnire îi dezvăluise un om manierat, fin, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, liber şi extraordinar de inventiv. Au urmat alte, şi alte, întâlniri. Era totul perfect. Perfecţiunea unui vis fragil ce poate fi curmat de orice măruntă teamă. Magia se destrămase când Monica refuzase căsătoria cu Lucian, fiindu-i frică de momentul când el, înconjurat de atâtea admiratoare, ar fi putut s-o uite. Preferase să frângă visul înainte de împlinire gândind că, se protejează de o suferinţă viitoare. Apoi îşi dorise să se întoarcă, să-i spună că a greşit, dar orgoliul n-o lăsase. Timpul se scursese refuzând să aştearnă balsamul uitării peste inima ei. El se căsătorise după doi ani şi divorţase după alţi trei.

        Anca plecase de mult. Nu apucase să-şi termine povestea despre băiatul întâlnit fiindcă o chemase mama ei, dar promisese că-i va spune continuarea mai pe seară. Monica revenise la fotoliul ei şi la semiîntunericul obişnuit. Deşi se resemnase de mult şi ştia că era prea târziu pentru orice, amintirile stârnite de Anca nu-i dădeau pace întrebând-o obsesiv: „ce-ar fi fost dacă aveai curajul să mergi alături de el?” Nu ştia răspunsul şi acest lucru o sâcâia. Regretul că nici nu va afla vreodată îi muşca sufletul. Se ridică şi alese dintre cărţi una aproape ascunsă vederii. De format mai mic decât cel obişnuit, îngrijit legată, având coperţi din piele fină verde închis, cu marginile paginilor aurii, era cadou de la Lucian. Făcută la comandă special pentru ea, cuprindea toate poeziile dragi ei. Un dar cum numai el putea face. O mângâie uşor cu palmele, se întoarse în fotoliu, aprinse veioza ca o floarea soarelui cu petalele aplecate şi începu să răsfoiască. Se opri asupra unui poem. Citi, reciti de câteva ori, apoi îndoi colţul paginii, încălcând fără să-şi dea seama codul ei de reguli cu privire la cărţi, o închise şi se adânci în gânduri. Ultimele versuri pluteau în mintea ei „Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic...”(*) O lumină aprinsă prea târziu transformată în foc mistuitor. „Doamne, de-aş putea s-o iau de la început!...” îşi spuse dorindu-şi cu ardoare o întoarcere în timp.

***

        Monica intră în casă, îşi aruncă geanta pe canapeaua din sufragerie şi se scufundă în fotoliul ei preferat. Nu ştia ce este cu ea. Ar fi vrut să creadă că lucrurile sunt limpezi aşa cum spunea Maria, prietena ei, dar le simţea complicate. Aproape leşinase când Lucian o ceruse în căsătorie. Făcuse un atac de panică. El o înţelesese, amânase discuţia pentru a doua zi, o adusese până în faţa blocului, ea insistase s-o lase acolo, pentru ca apoi să fugă la Maria. După două ore de discuţii, singura concluzie desprinsă de prietena ei era că, ea, Monica, avea nevoie de un doctor.

- Ce se întâmplă dacă te căsătoreşti? Necăsătorită nu poţi să-l pierzi? Nu te înţeleg! fusese ultima replică a Mariei.

        Nu ştiuse ce să răspundă. Apoi se revoltase pe prietena ei. Ce era aşa de greu de înţeles? Fusese lângă ea când de la perfecţiune ajunsese la dezastru, când din nori ajunsese direct în noroi. Ştia cât de greu îşi revenise după ce-l găsise pe fostul ei soţ în pat cu... nici nu mai conta cu cine! Nu, nu mai voia să treacă prin aşa ceva.

        Auzi o bătaie în uşă, apoi aproape se rostogoli în casă, Anca, fetiţa vecinei. Aceasta veni în viteză, se aruncă în braţele Monicăi, îşi puse mânuţele pe obrajii ei şi frecându-i uşor a alintare o rugă,

- Mo, vleau o poveste! Îmi spui? Te loog!

- Da, puiule! răspunse Monica şi în timp ce-i povestea copilei despre lumi miraculoase îşi recăpătă calmul.

        După plecarea Ancăi, gândurile începură iar să roiască în capul ei. Se uită în jur căutând un punct de sprijin. Privirea i se opri pe cartea primită în dar de la Lucian, aflată mereu la îndemână pe măsuţa dintre fotolii. O luă căutând mângâierea versurilor. Observă nemulţumită un colţ îndoit, deschise cartea la acea pagină murmurând: „ Off, Ancuţă, Ancuţă!” Era convinsă că volumul ajunsese în mâinile fetiţei. Abandonă gândul că trebuia să corecteze atitudinea copilei, atrasă fiind de rândurile de pe acea filă. Le citi în şoaptă de câteva ori simţindu-le stranii purtătoare ale unui mesaj aşteptat.

* Riscul de Rudyard Kipling

[Sofia Sincă]

Textul este foarte drăguţ şi atât de concentrat, încât dacă l-ai dezvolta ai putea scrie câteva pagini bune, Corina. De fapt este vorba despre cele mai importate momente din destinul cuiva... Nu înţeleg pentru ce paragraful al doilea e pus la sfârşitul povestirii, un episod care este deja explicat mai sus... Însă inspiraţia autorului nu prea trebuie contestată.

În rest, textul este foarte corect scris, cursiv, frumos.

Aş avea o mică atenţionare. În fraza, ''O cunoştea pe această tânără de când se născuse, acum douăzeci de ani.'', zic eu că ar fi necesar să spui cine este tânara, cu numele, deoarece nu prea se înţelege cine pe cine a cunoscut, decât mult mai jos în text. Iar el, textul fiind foarte scurt...

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Bucuroasa, ca de obicei, de semnul tau!

Multumesc pentru sugestie, am modificat. 

Ideea textului era ca, Monica isi trimite un semn(versurile) din viitor pentru evita greseala vietii ei.

De aici si succesiunea paragrafelor. Se pare insa ca nu am reusit sa transmit aceasta idee. 

Cu drag,

[Ionel Mony Constantin]

 Textul confirmă calităţile  de prozatoare ale autoarei. Cred că totuşi la o recitire a textului veţi găsi câteva repetiţii uşor de înlăturat.  M.

[Corina Militaru]

Multumesc, domnule Mony!

Am periat textul, am facut mici modificari. Sper sa fie mai bine acum.

Cu prietenie,

Ionel Mony Constantin a spus :

 Textul confirmă calităţile  de prozatoare ale autoarei. Cred că totuşi la o recitire a textului veţi găsi câteva repetiţii uşor de înlăturat.  M.

[Corina Militaru]

Multumesc, Helene!

Drag de tine,

Helene Pflitsch a spus :

Mi-a placut, Corina.

Cu drag,

[Vasilisia Lazăr]

Foarte frumos, Corina! Felicitări!

[Corina Militaru]

Bucuroasa de semnul tau!

Cu drag,
 
Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Foarte frumos, Corina! Felicitări!

[Gabriela Grădinariu]

    Deosebit de frumos!Construirea textului cu acea inversare de planuri, mi s-a parut foarte inspirata, justificand, in final, angoasele Monicai. E clara impresia de intreg, de esenta. Felicitari!

[Corina Militaru]

Multumesc, Gabriela! Semnul tau m-a bucurat.

Cu drag,

Gradinariu gabriela a spus :

    Deosebit de frumos!Construirea textului cu acea inversare de planuri, mi s-a parut foarte inspirata, justificand, in final, angoasele Monicai. E clara impresia de intreg, de esenta. Felicitari!

[gina zaharia]

În seara aceasta am ascultat-o pe Monica. Îmi citea din cartea destinului. Mulțumesc. Aveam nevoie de relaxare.

[Corina Militaru]

Daca Monica a reusit sa te relaxeze, sunt fericita.

Cu drag,

gina zaharia a spus :

În seara aceasta am ascultat-o pe Monica. Îmi citea din cartea destinului. Mulțumesc. Aveam nevoie de relaxare.