Textele înscrise la Concursul de proză „Rădăcini” – ediţia a II-a – „Ecou hibernal”- partea I

[Belean Maria Ileana]

1. Fos-mu

                                  

 

       Într-o dimineaţă de vară,am plecat cu familia la munte,la cabana unor prieteni din Braşov.

     Ajunşi acolo,am despachetat lucrurile şi ne-am odihnit puţin,după lungul nostru drum.Urma să rămânem o săptămână în acel loc minunat.

     Cabana era situată într-o pădure bătrână,cu pomi,cu pomi foarte înalţi,care parcă atingeau cerul cu vârfurile lor.Eram foarte entuziasmat,fiindcă nu mai locuisem niciodată într-o cabană,mai ales în mijlocul naturii.

     După ce ne-am odihnit,după-amiaza am pornit la plimbare prin pădure.La un moment dat,părinţii şi-au adus aminte că mai trebuiau cumpărate câteva lucruri pentru la cină şi au plecat la magazin,pe mine trimiţându-mă înapoi la cabană,fiindcă urma să se întunece.

     M-am grăbit spre cabană,dar,pe drum mi-a atras atenţia ceva.Semăna cu un fel de cruce.Mi s-a părut ciudat,fiindcă ştiam că pădurea nu era locuită,şi prin urmare nu avea cine să fie înmormântat aici.

     Fiind curios,m-am apropiat de obiectul ciudat din faţa mea.Ajungând în dreptul lui,îmi dau seama că nu era doar unul,ci erau cu miile.Atunci conștientizez că mă aflam într-un cimitir părăsit şi vechi de sute de ani.

     Uitându-mă la pietrele funerare,observ că toate erau din jurul anului 1500 şi că nu mai fusese nimeni înmormântat aici de mult timp.

     Eram nedumerit,nu puteam înţelege,cum a ajuns aici un cimitir atât de mare,dacă nimeni nu locuise aici.Începea să se întunece de tot şi vroiam să plec,dar,deodată lumina lunii căzuse pe o tăbliţă veche de la poarta cimitirului.

     M-am apropiat de ea şi am putut să citesc totul,îndată aflu de ce era aici un cimitir.Se pare că eu nu mă aflam într-un cimitir obişnuit,aici fiind înmormântaţi,de-a lungul timpului toţi oamenii acuzaţi de vrăjitorie sau cei consideraţi strigoi,pentru a nu se mai întoarce vreodată în oraş.

     Deodată,un fior de spaimă îmi cuprinse tot corpul,o parte din mine voia să fugă imediat la cabană,dar cealaltă era atrasă într-un mod ciudat de locul acesta.Hotărăsc să mai rămân un pic,pentru a vedea ce se întâmplă.În tot acest timp părinţii mei erau la magazin şi nici nu bănuiau că eu sunt la miezul nopţii într-un cimitir.

     În timp ce examinam mormintele, aud pe cineva care plânge,mă uit în jur,dar nu văd pe nimeni.Totuşi sunetul se auzea cât se poate de clar,era plânsetul unei fetiţe,care parcă se ascundea printre pietrele funerare.

     Mă iau după sunet şi,deodată,văd o fată de vreo cincisprezece ani,care plângea în continuu.Îmi spune să stau lângă ea,ca să-mi povestească de ce plânge.Fiind curios,mă aşez imediat lângă ea şi aştept să înceapă să vorbească.

     Îşi ridică privirea din pământ,şi se uită fix şi pătrunzător în ochii mei.Prvirea ei caldă mă linişti pe loc.Fata îmi zice că a fost acuzată pe nedrept de vrăjitorie de săteni şi îmi spune că aceştia aveau un mod în care verificau dacă eşti sau nu vrăjitor.Îmi spune că au dus-o pe un pod,deasupra unui râu foarte adânc şi că i-au legat un bolovan de gât spunându-i astfel: „Dacă te îneci,înseamnă că eşti om,altfel eşti o vrăjitoare!”.Totuşi ea a reuşit,printr-o minune să supravieţuiască.Atunci sătenii au executat-o pe loc,zicând că este vrăjitoare.De atunci ea stă aici şi plânge în fiecare noapte cu lună plină.

     Î-mi dau seama,pe loc că fata drăguţă,cu care vorbisem mai devreme nu era vie.Ar fi trebuit să fiu îngrozit,dar acest lucru o făcea şi mai interesantă.

     O întreb,dacă nu pot face ceva ca s-o ajut,aceasta îmi răspunde că este blestemată să rămână pe veci aici,până când un muritor se va îndrăgosti de ea.Acest lucru era cam imposibil,cine ar putea iubi vreodată o fantomă?

     Deodată,aud maşina părinţilor mei,care se întorceau de la magazin.M-am grăbit spre casă şi am reuşit să ajung înaintea lor,neaflând vreodată locul în care îmi petrecusem dupamiaza.

     A doua zi,am avut impresia că toată întâmplarea din ziua precedentă fusese doar un vis.Totuşi,am hotărât să mă întorc în acel loc,pentru a mă putea convinge dacă a fost cu adevărat un vis.

     Ajuns în acel loc,observ cu uimire,că cimitirul chiar exista şi că arată exact ca cel pe care crezusem că l-am visat.

     Mă uit la morminte şi deodată observ un chip familiar,o statuie din dreptul unui mormânt,semăna cu fata pe care o văzusem noaptea trecută.Pe piatra funerară scria numele „Maria Zamfir”,un nume destul de drăguţ,dar următorul cuvânt m-a înspăimântat deabinelea,se pare că Maria era un demon din cauza căreia oraşul a avut de suferit enorm.

     În clipa aceea,am vrut să fug la părinţi şi să le spun să ne întoarcem acasă.Nu am reuşit însă,deoarece, cu fiecare pas mă gândeam din ce în ce mai mult la Maria. Era foarte ciudat, deşi ştiam că viaţa mea este în pericol,nu voiam să renunţ la fata misterioasă.

     Am aşteptat lăsarea întunericului,şi deodată apare în faţa mea fata din noaptea trecută.Era mai frumoasă ca niciodată.Părul ei blond atingea pământul,iar ochii ei albaştri,parcă ar fi înghiţit marea.

     Se uita la mine,de parcă ar fi aşteptat un răspuns.Văzând că nu spun nimic,mă întreabă dacă m-am hotărât s-o ajut.Nu-i răspund nimic.

     Atunci,fata mă ia în braţe şi începe să plângă.Mi-se rupea inima s-o las să plângă,aşa aşa că i-am spus că am s-o ajut.De fericire,fata mă sărută şi îmi spuse că îmi va rămâne veşnic îndatorată.

     Pentru ca fata să-şi găsească liniştea şi să fie eliberată de blestem,aceasta îmi spune că trebuie să vin cu ea în lumea de apoi şi să rămânem împreună pentru totdeauna.

     Vorbele ei m-au şocat şi i-am cerut să mă lase să mă gândesc până a doua zi,la miezul nopţii.Maria este de acord şi dispare brusc,învăluită-n praf şi mister.

     M-am gândit toată noaptea şi ziua,iar,într-un final am fost de acord.Seara,ea mă aştepta să-i dau răspunsul meu.Nu ştiu dacă mă vrăjise cu puterile ei demonice sau chiar mă îndrăgostisem de ea,dar mă uitam pătrunzător în ochii ei,iar ea în ai mei cuprins de un sentiment ciudat,pe care nu puteam să mi-l explic.

     Când i-am spus că sunt de acord să plec cu ea,aceasta m-a luat în braţe,m-a sărutat pe obraz şi mi-a zis că nu va fi nevoie să fac acest lucru.Faptul că am fost de acord să mă sacrific pentru ea,dovedea faptul că o iubesc cu adevărat şi astfel blestemul a fost rupt.

     Şi-a luat adio de la mine şi s-a înălţat spre cer,învăluită într-o lumină albă,orbitoare.Ea a rămas de atunci în sufletul meu şi,în fiecare noapte cu lună plină parcă-i văd chipul printre stele,uitându-se la mine.

     După aceste întâmplări,am plecat înapoi la Bucureşti,iar nimeni nu a aflat vreodată unde mi-am petrecut eu timpul în aceste zile.

2.  Pădurea terorii

                                        

 

     Era cea dintâi zi a vacanţei de vară,aveam multe planuri,dar nici nu-mi trecuse prin minte,ceea ce urma să se întâmple.

     Pe la ora prânzului primesc un telefon de la unchiul meu:

—Bună David,spune el.

—Bună ziua unchiule,îi răspund eu.

—Am sunat pentru a te invita o săptămână la cabana mea de la munte.Vrei să vi?

—Desigur unchiule.Mâine dimineaţă voi fi acolo!

—Ne vedem mâine.Pa nepoate.

—O zi bună unchiule!

     La prima vedere,părea un gest foarte frumos,dar,voi afla mai târziu că aparenţele înşeală.

     Dis de dimineaţă,aveam bagajul făcut şi eram gata să merg la unchiul Cornel.M-am urcat în primul tren,iar după-amiaza eram acolo.

     În faţa mea,era cabana unchiului,era destul de modestă,avea un etaj şi o magazie de lemne.

Cabana era făcută din lemn şi piatră,iar exteriorul era vopsit într-un albastru intens,care-ţi atrăgea privirea.În jur erau numai copaci bătrâni,iar glasul păsărilor se auzea în toată pădurea.

     M-am apropiat de uşă şi am bătut.Deodată uşa se deschide şi apare unchiul Cornel,vesel vi primitor ca întotdeauna.

—Ce bine că ai ajuns!spune el.

—Normal unchiule,întotdeauna mă descurc,îi răspund eu.

—Fă-te comod şi mai vorbim după!

—Bine unchiule.

     M-am grăbit să urc scările şi să merg în camera pregătită pentru mine.Era mai frumoasă decât mă aşteptam.Mobilierul era modern,camera foarte spaţioasă şi avea un balcon mic,din care puteai ajunge pe acoperiş.

     După ce am despachetat,m-am întors la unchiul Cornel,pentru a-mi povesti ce-l determinase să mă invite la cabana lui,fiindcă nu mă invitase niciodată în ultimi cincisprezece ani.Ajungând jos,observ că unchiul ne era de găsit,dar zăresc o bucăţică de hârtie lăsată pe masă.Era scrisă-n grabă,dar am putut s-o citesc,scria: „Mă duc să mănânc.Nu mă aştepta” şi era semnat cu numele unchiului meu.Eram puţin confuz,dar fiind obosit după drum,m-am dus în camera mea şi am adormit imediat.

     În acea noapte am avut un vis ciudat.Mătuşa mea,care murise cu cinci ani în urmă,îmi spunea astfel,cu o voce tremurândă:

—Bietul meu nepot!Pleacă repede din această casă!Unchiul tău nu este ceea ce crezi şi te va ucide!Aşa a făcut şi cu mine!

     Dimineaţa,eram îngrozit.Nu ştiam dacă fusese doar un vis sau dacă mătuşa mea chiar mi se arătase în somn,pentru a mă avertiza.

     M-am dus în bucătărie,pentru a lua micul dejun.Acolo,îl zăresc pe Cornel,care mă aştepta să apar.

—Ai dormit bine?mă întreabă cu o voce ciudată.

—Da unchiule!îi răspund eu foarte entuziasmat.

—Ai visat ceva ciudat?!mă întreabă el cu un ton ridicat.

—Nu unchiule,de fapt n-am visat nimic!îi răspund eu cu o voce speriată şi tremurândă.

—Bine atunci,hai la masă.

—Imediat unchiule.

     După un mic dejun mai consistent decât toate mesele zilei la un loc,m-am dus la plimbare prin pădure.Totul era minunat,uriaşa bilă de foc a astrului lumina mai tare ca oricând,iar imenşii cilindrii de lemn,care parcă zgâriau cerul cu vârfurile lor,mă apărau de căldura arzătoare.

     La un moment dat,mă împiedic de ceva,ridicându-mă observ că era o piatră funerară.Pe aceasta erau gravate următoarele: „Simona Maltea 2007” era ciudat,fiindcă pe mătuşa mea o chema astfel,iar anul morţii era identic.În acel moment nu voiam să accept ideea că sub acea piatra funerară ar putea fi mătuşa mea,deoarece ştiam că fusese înmormântată la Bucureşti.

     Fiind curios m-am întors la cabană pentru a vorbi cu unchiul Cornel şi l-am întrebat astfel:

—Unchiule,o mai şti pe Simona?

—Desigur David,ce s-a întâmplat?,îmi răspunde el cu o voce sigură.    

—Îmi mai spui o dată,unde a fost înmormântată?!

—La Bucureşti nepoate,credeam că şti asta!

—Ştiam unchiule,dar voiam să fiu sigur că n-am înţeles greşit.

—Nu nepoate!Este la Bucureşti,ţi-am mai spus!spune el cu un ton mai ridicat.

—Bine unchiule,atunci eu mă duc să mă mai plimb.

—Ok nepoate,dar să vi la timp pentru cină!

—Aşa voi face unchiule!

     Eram confuz,dacă mătuşa mea era înmormântată la Bucureşti,al cui era oare mormântul din pădure.

     Deodată,o voce înceată îmi spunea să merg în magazia de lemne,nu era nimeni în jur,dar vocea repeta acelaşi lucru.Credeam c-am înnebunit,dar m-am dus totuşi,dar m-am dus totuşi în magazie,pentru a afla ce era acolo.

     Ajuns la intrare,vocea se opreşte brusc,iar uşa se deschide uşor,cu un scârţâit ascuţit.O    forţă misterioasă parcă mă ghida din umbră,m-a făcut să răscolesc toate lemnele unchiului,făcând o dezordine de nedescris .

     Deodată observ un cerc de metal înfipt în podea,uitându-mă mai atent,îmi dau seama că era o trapă ascunsă sub lemne.O deschid,iar în faţa mea era obscuritate totală.Voiam să cobor,dar nu vedeam nimic.Din fericire aveam telefonul mobil la mine,şi folosindu-mă de lumina acestuia,am coborât în misterioasa încăpere.Am fost şocat,aici erau tot felul de oase şi sânge de om.Plimbându-mă printre oseminte,observ un bilet pătat de sânge,lângă o carte veche.Îm bilet scria ceva,care m-a dat peste cap: „Draga mea soţie,îmi pare foarte rău pentru ceea ce urmează să-ţi fac,dar mie foarte foame,iar toţi oamenii din apropriere au fugit.Sper să înţelegi cândva,oricum să şti că voi regreta mereu acest lucru.” Eram de-a dreptul înfiorat.Pe loc am făcut legătura cu piatra funerară şi cu biletul unchiului din ziua precedentă în care spunea că se duce să mănânce.Se pare că unchiul Cornel îmi ucisese mătuşa,şi m-a minţit că fusese înmormântată la Bucureşti.

     Eram stupefiat,m-am întors înapoi în camera mea şi am stat acolo inconştient cam două ceasuri.După ce mi-am revenit,m-am tot gândit la faptul care l-ar fi putut determina pe Cornel să facă un astfel de gest.Luasem cu mine şi cartea de lângă scrisoare,care după ce am citit-o mi-a clarificat toate lucrurile.Se pare că unchiul meu făcuse un ritual ciudat,prin care el devenea nemuritor,cu preţul de a fi pentru totdeauna o bestie —mai exact un vârcolac— însetat de sânge şi carne umană.

     Nu-mi venea să cred,propriul meu unchi ar fi putut să mă omoare în orice moment,în foamea lui turbată.Din fericire,devenea vârcolac numai după căderea întunericului,iar acest amănunt îmi dădea o oarecare siguranţă.

     Noaptea,în timp ce dormeam,am auzit uşa de la camera,mea deschizându-se încet.Deordată simt lângă faţa mea o răsuflare caldă şi un miros de câine ud.Deschizând încet ochii observ că unchiul meu se uita la mine,dar nu îndrăznea să mă atace încă.Stătea pe marginea patului şi scria un bilet,probabil la fel ca şi cel pe care-l lăsase mătuşii mele,Speriat,sar deodată din pat şi urlu cu putere,în acel moment,Cornel se enervează şi sare să mă atace,dar fiind mai rapid decât el reuşesc să fug pe balcon şi de acolo să mă urc pe acoperiş.Totuşi,unchiul era pe urmele mele,aproape instantaneu apare-n faţa mea şi dintr-o lovitură de gheare,îmi face tăieturi adânci pe piept.Îmi revin imediat şi sar prin hornul casei până la parter.Ajuns acolo,vreau să scap pe uşă dar aceasta era încuieată.Fug în bucătărie şi găsesc într-un sertar vechi,un cuţit de argint,cu care puteam să ucid vârcolacul.Îl aştept după uşă iar când intră,îi străpung inima cu lama cuţitului.

     Atunci,unchiul îşi revine la normal,iar cu ultimele cuvinte îşi cere scuze pentru tot răul pe care-l făcuse,şi dispare dus în braţe de către soţia lui.

     După această întâmplare,mi-am făcut bagajul şi m-am întors acasă,cu o experienţă pe care nu o voi uita niciodată.        

3. Radacini...si nu numai

M-am născut într-o iarnă, pe vremea când zăpezile împodobeau grădinile de prin noiembrie și pentru că adorau locurile astea, nu mai plecau până prin martie. De aceea poate îmi place iarna așa de mult , iar când fulgii de zăpadă se revarsă în stoluri peste pământ, am impresia că mă poartă și pe mine în zborul lor, plutind între miile de fulgi care năvălesc pe pamând încercând să-l cuceeasca. Uneori reușesc și totul se îmbrăca în alb, dar alteori se topesc când ating pământul, iar în urma lor nu rămân decât picături de apa.
Locul unde m-am născut s-a schimbat, cum s-au schimbat mai toate în jurul nostru, puține semne au mai rămas pe dealul dintre vii și livezi, primele au dispărut viile și livezile în locul cărora au răsărit case , apoi, unul câte unul au plecat oamenii locurilor . Acum nu cred că mai cunosc pe cineva, timpul punându-și amptenta peste tot. În grădină au mai rămas doar trandafirii restul s-a uscat sau a fost tăiat, acum alți pomi sfidează cu tinerețea lor, fără a bănui cât de repede timpul îi va înlocui și pe ei.
Parcă nici dealul de unde porneam cu sania nu mai este așa de inalt, iar pe drumul care mă ducea la școală urmele pașilor s-au șters de mult, acum , doar o poteca îngustă mai amintește că pe acolo a fost un drum.
Peste toate s-a așternut un văl ciudat de uitare, doar amintirile mai zvâcnesc uneori și mai trec prin fața ochilor imagini pe care încerc la le regăsesc și niște rădăcini care mă țin legată de pământul acesta , la care de câte ori mă întorc simt că îmi da putere și energie să merg mai departe.
.Am luptat de multe ori pentru viață mea , încă de la două luni am fost la un pas de a trece spre alte dimensiuni, dar, undeva acolo sus, cineva a vrut că eu și astăzi să zâmbesc soarelui . Altă data, studentă fiind în anul I , îmi plăcea să citesc și aveam o lampă de carte pe care o asezașem pe marginea recamierului pe care dormeam și citeam până adormeam. Într-o seară, am adormit cu veioza deschisă, iar peste noapte aceasta a căzut între plapumă și pânza recamierului, pe care a încălzit-o până acesta s-a aprins și a început să ardă mocnit emanând un fum dens . Așa m-a găsit mama când s-a sculat cumva speriată de mirosul fumului și a reușit să mă trezească și pe mine și să mă scoată afară din cameră.
La vârstă de 22 ani, un eveniment neplăcut avea să-ni marcheze existența, la 42 de ani altul, dar poate fiecare zi poartă în ea lupta pentru a fi, o luptă mai acerbă sau mai liniștită dar o luptă.
Eram studentă și trecusem în anul III, iar prietena mea Dutzi în anul IV la Politehnică în Iași, era în luna iulie a anului 1977, vacanța bătea la ușă cu brațe puternice ,iar odihna era binemeritată Într-o zi de duminică , printr-un complex de împrejurări am ajuns în jurul orei 12 la lacul Ciric lac de agrement la marginea orașului. Prietena mea era venită de dimineață și impreună cu niște prieteni au luat o barcă să se plimbe le lac pentru o oră. La insistențele prietenei mele m-am urcat și eu în barcă și am pornit la plimbare pe luciul lacului. Am început să ne facem planuri de vacanță, să discutăm cum și ce vom face , iar timpul a trecut fără să ne dăm seama .La un moment Dutzi se ridică de pe marginea bărcii unde stătea și încercând să se așeze mai bine, cade pe spate din barcă în apă. Apare pe luciul apei imediat în cealaltă parte a bărcii, încercând să facă pluta, moment în care băieții din barcă scot vâslele și le întind către Dutzi pentru a se prinde de ele Datorită greutății inegale barca se dezechilibrează se umple de apa și de scufundă cu toți cei care erau în ea. M-am trezit în apă, cu ochii deschiși, am văzut cum apa inițial verzuie își inhide culoarea și își pierde transparența pe măsură ce coborî spre fundul lacului. Nu cred că am ajuns la fund, dar fiind cu ochi deschiși am văzut la un moment pe unul din băieții din barcă cum era și el ridicat spre suprafața apei și m-am agățat de un picior al lui..
Când barca s-a schufundat a fost văzută de alți tineri care se plimbau pe lac și aceștia au venit la locul scufundării. Așa că atunci când băiatul de care m-am agățat a ajuns la suprafață s-a agățat de o asfel de barcă și m-a tras și pe mine. În felul acesta am reșit fiu salvată spre deosebire de prietena mea care a murit. La necropsie a fost găsită fără un strop de apa în stomac, în cădere încercând să inspite cât mai mult aer și-a înghițit limba
Comentarii n-au rost, viața atârnă de un fir subțire care se poate rupe oricând , atunci când se-ncurcă socotelile.
Iarna cu peisajul ei de de vis întărește dorință de a trăi , iar rădăcinile îmi dau puterea de a luptă pentru că viață este o luptă.....

4. Timpuri ancestrale

 

MOTTO:

“Iarna, un anotimp al aşteptării, o vreme potrivită pentru reînvierea amintirilor de aur şi lansarea într-o călătorie sentimentală, un timp în care te poţi bucura de fiecare oră.” John Boswell

 

 

            Seară friguroasă de început de ianuarie. Nori negri, grei, se fugăresc pe cer, scuturânu-şi încărcătura asupra pământului. Brrr... Prin rafale puternice, crivăţul îşi revendică pretenţiile asupra mării şi ţinutului dintre aceasta şi Dunăre. Un vuiet surd este perceput de urechea mea, ca un zgomot de fond. Sunt apele mării, care îşi manifestă prin zvârcoliri tulburarea de care este cuprinsă la sosirea iubitului, pe care nu-l poate reţine numai pentru ea.  

 Focul din lemne de fag duduie în soba confecţionată din teracotă de culoarea ciocolatei. Pe fiecare placă este ştanţat un model ce reprezintă un bărbat solid, pletos, cu barbă deasă, îmbrăcat în straie de blană.  

            După oboseala zilei de muncă, mă odihnesc cu o carte în mână într-un fotoliu, cu ochii aţintiţi asupra bărbatului de pe una dintre plăci. Încet, încet, sub influenţa căldurii, mă copleşeşte moleşeala, corpul se face din ce în ce mai greu, iar Hypnos mă cuprinde în braţe.

Zeu al fantasmelor întunecate, acesta mă poartă lin prin spaţiu, o legănare uşoară, iar în final plutim deasupra unui ţărm arid. Cât vezi cu ochii, totul este alb, doar pe alocuri apar petice negre, de teren dezvelit. Zăpada, spulberată de vântul turbat, se depune aiurea, sub formă de troiene înalte.

Marea... valuri uriaşe se înalţă în întâmpinarea miilor de aripi ale crivăţului, pentru ca apoi, furioase, să revină cu mugete sălbatice la sânul mamei, unde se sparg împrăştiind în jur dantela albă, înspumată a stropilor.     

 Cum privesc de sus, în partea dreaptă este o aşezare, formată din care amenajate şi drept locuinţă. La început nu-mi dau seama ce poate fi. Pare o tabără de nomazi. Îmi arunc privirea într-una din aceste case mobile, care pare mai răsărită decât celelalte. În centrul încăperii se află o vatră din piatră, în care este aprins un foc. Deasupra acesteia, la loc de cinste tronează o statuetă din lut ars, frumos împodobită. O recunosc, este Taviti, zeiţa focului şi a vetrei. Acum îmi dau seama, sunt transportată în timp, iar ceea ce văd este un sat al unor sciţi nomazi, care au trăit pe malurile Pontului Euxin cu mii de ani în urmă.   

În încăpere se află un bărbat destul de tânăr şi o femeie cam de aceeaşi vârstă. Îmi dau seama că sunt soţ şi soţie după îmbrăcăminte. Poartă haine tesute din acelaşi material, o pânză de culoare roşie. El, bărbatul, este îmbrăcat cu o tunică, peste care îşi trage o alta din zale argintii, strălucitoare. Ea este îmbrăcată tot într-o tunică roşie, dar care este plisată în talie, iar mijlocul este încins cu o eşarfă aurie pe care sunt cusute modele cu flori şi frunze. Pe deasupra îşi pune şi ea o altă tunică din zale, asemănătoare cu a soţului.

Ceva din mine îmi spune să-i privesc cu atenţie! Mintea îmi este invadată de amintiri ancestrale. Privindu-le figurile, mă recunosc în ea, se numeşte/mă numesc Tabita, iar în el, Corio, soţul ei/al meu din acele timpuri... pe bărbatul de pe tăblia de teracotă! Pe mine înţeleg să mă recunosc, trăsăturile mi-au rămas întipărite în gene şi s-au transmis din generaţie în generaţie, până în timpul prezent, când au fost trezite sub influenţa lui Hypnos! Dar el? Soţul? Cum a ajuns figura lui pe soba mea? Iată un fenomen căruia nu-i găsesc explicaţia!

Amintirile, la început ca un firicel suav de apă, devin treptat şuvoi! Ştiu cine suntem şi ce va urma! Tatăl meu, Ateas, a fost conducătorul militar şi religios al acestui trib. A fost ucis acum două săptămâni în lupta cu sarmaţii. Bătălia am câştigat-o, dar el a murit în urma rănilor primite, iar azi are loc înmormântarea.

Suntem îmbrăcaţi în mare ţinută, aşa cum se cuvine la înmormântarea unui conducător erou. Ne fixăm coifurile din argint pe cap, iar pe umeri punem hainele de blană, care trebuie să ne apere de vitregia naturii. Sting focul din vatră, care nesupravegheat ar putea să cuprindă toată aşezarea, iar la ieşire legăm bine fîşiile de piele cu care asigurăm uşa.

Ne îndreptăm spre încăperea mare, acoperită, în care va avea loc ceremonia funerară. Totul este pregătit. În imensa cameră mortuară din lemn se află depus pe catafalc trupul tatălui meu decedat, iar alături de acesta al mamei şi al celor patru slujitori credincioşi, care îl vor însoţi pe lumea cealaltă. Toţi sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Aşa se cuvine.

În jurul lor sunt aşezate armele şi bijuteriile din aur şi argint, harnaşamentele cailor, scuturile din fier cu un ornament central din aur, pe care este sculptată o acvilă în zbor, săbiile cu teaca de aur încrustată cu fildeş şi pietre preţioase, arcurile curbate, gorytosurile în care stau strânse  săgeţile cu vârfuri în formă de trifoi, precum şi carnea,  vinul şi ustensilele gospodăreşti. Toate acestea îi vor însoţi în viaţa de pe cealaltă lume.

Participanţii la ceremonie încep să se adune. Eu/Tabita şi Corio ne aşezăm la capul tatălui decedat. Corio îi urmează drept conducător militar şi religios. Aceasta este legea noastră. Urmaşul la conducere este primul născut, iar în cazul în care acesta este fată, soţul acesteia.  

Aseară a avut loc ceremonia de investire a lui Corio drept conducător şi, deasemenea, prin care mama, în numele lui Tabiti, şi-a îndeplinit datoria de soţie. Au fost prezenţi toţi membrii tribului.  Îmi răsună în minte cuvintele de rămas bun pe care aceasta mi le-a adresat, înainte de a-şi împlânta cuţitul în inimă: „ Eşti primul nostru născut. Ai obligaţia ca alături de soţul tău, să conduceţi acest neam cu vitejie, în cinste şi virtute, astfel încât numele acestuia să rămână scris pentru veşnicie în Cartea Lumii.”

În partea dreaptă  a mortului se înşiră, în funcţie de gradul de rudenie membrii familiei: fiii, fiicele, nepoţii, unchii şi mătuşile, iar în continuare restul membrilor tribului.

Din vasul aşezat pe un piedestal între mine şi soţul meu ies deja aburi. Prin aceştia, iarba sacră ne indică faptul că cei duşi dintre noi au pornit deja pe calea spre veşnicie. Ritualul este început de Corio:

 „O, tu, Papaios, zeu al cerului,

  O tu, Api, zeiţă a pământului,

  Ajutaţi pe supusul vostru Ateas

  Pe drumul spre nemurire....”

 După terminarea incantaţiilor cu care îi este onorată amintirea şi care îi vor ajuta să străbată căile spre veşnicie, acoperim cu pământ korganul, care fi  deschis după scurgerea unui an. 

Întorc privirile în partea sângă. O altă privelişte se oferă ochilor mei. O peninsulă, case din cărămidă arsă. Tomisul, străvechea cetate grecească de pe ţărmul Pontului Euxin

 Străzi înguste şerpuiesc toate în aceeaşi direcţie, spre mare. Încastrate în malul de pământ, mai multe încăperi  căptuşite cu cărămidă reprezintă depozitele  de marfă ale oraşului de pe malul mării. Urmăresc traseul uneia dintre străduţe. Acesta se termină într-o piaţă publică, pavată cu un mozaic multicolor decorat cu motive geometrice şi vegetale. Le recunosc pe amândouă. Bazarul roman şi Mozaicul au străbătut timpurile până în zilele noastre. 

Continui plimbarea şi mă opresc la o casă. Un bărbat de aproximativ şaizeci de ani, nu tocmai înalt, suplu, brunet, cu ochi negri, arzând de o febră interioară, aşezat la o masă de lemn, frumos încrustată cu motive reprezentând animale fantastice,  ascultă întristat vuietul vântului turbat, apoi ia pana în mână, o înmoaie în călimară şi începe să scrie.

Urmăresc cu privirea cele scrise:

„Parue – nec inuideo – sine me liber, ibis in urlomei mihi ; quod domino non licet ire tuo !” şi instantaneu în minte îmi răsună traducerea în limba romană:

“Tu vei merge, mica mea carte fără mine în oraş, dar nu te invidiez, mergi – du-te în oraşul interzis mie – interzis stăpânului tău.!”

Este Publius Ovidius Naso, poetul roman născut la Sulmona şi exilat în îndepărtatul Tomis datorită greşelii de a fi fost martor scandaloaselor aventuri ale Iuliei, nepoata împăratului Augustus. Sau datorită altui motiv, “Carmen et error”, “o poezie şi o greşeală”, cum spune  el însuşi în Ponticele. Se pare că poezia la care face referinţă este “Ars amatoria”, care, mult prea îndrăzneaţă pentru acele timpuri,  contravenea principiilor  morale stricte ale împăratului.

Acum a început să scrie Tristele, va continua cu Ponticele şi nu va reuşi tot restul vieţii să obţină iertarea şi totodată reîntoarcerea la Roma.

Dar iată că de ridică de la masă. Cu paşi uşori, se plimbă prin cameră, recitând cu voce tare:

“M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.”

 

Mă simt din ce în ce mai tulburată. Simt cum străbat din nou spaţiile, apoi mă trezesc în fotoliul meu. Deschid ochii. În mână, ţin un volum din “Cireşarii”, deschis la epitaful de pe monumentul închinat lui Ovidiu, din actuala Constanţa:

 “Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul 

 Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,

 O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,

 Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Privirea mi se îndreaptă spre soba de teracotă, la bărbatul care mă priveşte de acolo, parcă dorind să-mi transmită ceva! Corio, iubitul meu soţ din timpuri ancestrale, ai simţit şi tu prezenţa mea?

Vântul de nord îşi continuă goana nebună, iar marea întinde în van, neputincioasă, braţele dantelate spre iubitul crivăţ,  la fel ca acum mii de ani!

 

Addenda

Papaios – zeul cerului la sciţi

Api – zeiţa pământului, soţia lui Papaios

Tabiti – zeiţa focului şi a vetrei la sciţi

Gorytos – tolba pentru sageţi

Iarba sacră – canabis, plantă cu proprietăţi halucinogene, folosită de sciţi prin arderea acesteia în timpul ceremoniilor  religiase.

Korgan – mormânt al sciţilor, sub formă de movilă (gorgan)

5. Scrisoare de la Moş Crăciun

 

 

MOTTO

,,Inimile noastre vor întineri cu amintirile din copilărie şi dragostea celor dragi şi suntem mai buni pe tot parcursul anului pentru a deveni din nou copii cu spiritul în perioada Crăciunului” (Laura Ingalls Wilder, scriitoare americană).

 

DEDICAŢIE

Nepoţilor mei, Alexandra şi Vlăduţ

 

 

Câte un norişor alb, pufos, tulbură imensitatea azurie a cerului de mai. În grădină, suavele lalele îşi desfac petalele pentru a fi mângâiate de razele calde ale soarelui de primăvară, margaretele ne invită să ne punem o dorinţă, panseluţele îşi etalează rochiţele viu colorate, iar trandafirii involţi îşi înalţă bobocii spre cer. Atmosfera este răcorită de un vînticel uşor, care îmbălsămează aerul cu parfumul florilor.

Îmi beau cafeaua la masa de ciment de sub bolta de viţă. Paşi uşori străbat curtea. Alina, fiica mea, vine de la serviciu.

-    Mamă, uite ce am primit!

În mână ţine un plic, încă nedeschis. Pe faţa ei se citeşte uimirea de care este cuprinsă. Este adresat nepoţilor mei, Andra şi Vlăduţ. Îi au scrisoarea din mână  şi examinez ştampilele. Este expediată tocmai din Finlanda! Iar la expeditor... Moş Crăciun!

Suntem tare curioase, dar nu deschidem plicul, nu ne este adresat nici uneia dintre noi.

-          Andra, Vlăduţ, ia veniţi puţin afară!

-          Ce s-a întâmplat? răspunde impacientată Andra. Am fost cuminţi, nu ne-am certat, ne facem lecţiile!

-          Nu aţi făcut nimic rău, spune Alina, avem o surpriză pentru voi!

Le înmânăm misiva care le aparţine. Plini de mirare, o examinează şi ei. Andra sare într-un picior de bucurie.

-          Răspuns de la Moş Crăciun! Din Rovaniemi, Laponia! Nu-mi vine să cred! Moşul chiar există! Nu prea credeam când am găsit adresa pe internet şi am trimis plicul! Mi-am cerut scuze că am fost răutăcioasă!

Scrisoarea este în limba engeză, dar Andra face traducerea:

„Dragii Moşului, am primit scrisoarea voastră şi mă grăbesc să vă răspund. Vă mulţumesc pentru aprecieri. Andra, m-ai convins că eşti o fetiţă cuminte, care ştii să-ţi asumi greşelile şi să-ţi ceri iertare. Este un lucru foarte frumos. Mai ştiu că amândoi sunteţi cuminţi, acasă şi la şcoală şi învăţaţi bine. Să fiţi tot aşa şi în continuare şi mă voi strădui ca anul acesta să ajung chiar eu la voi. Vă sărut cu drag pe  obrăjori, Moş Crăciun.”

Plini de voie bună, ne amintim despre Crăciunul trecut. Printre cascade de râs, nepoata mea reface scena de isterie care a cuprins-o când a văzut că prietena ei cea mai bună, Roxana, a primit o căsuţă pentru păpuşi, aşa cum îşi dorise ea însăşi! La noi încă nu ajunsese Moşul, iar Andra a crezut că acesta a greşit adresa sau a încurcat cererile! „ Moşul ăsta e ramolit de-a binelea!”  ţipa printre hohote de plâns. „A încurcat scrisorile. Raluca a cerut păpuşă, nu căsuţă”. A doua zi dimineaţă, când a găsit sub pomul de iarnă căsuţa râvnită, nu mai contenea cu scuzele, adresate unui Moş Crăciun imaginar: „Iartă-mă Moş Crăciun, am greşit! Nu eşti ramolit, am fost eu rea!”

 

Lunile au trecut. Primăvara s-a sfârşit, au trecut vara şi toamna, a venit iarna.  Sărbătoarea Crăciunului se apropie cu paşi repezi.

 Purtaţi de adierea vântului, fulgi mari, pufoşi valsează prin văzduh.. Zăpada s-a aşternut peste străzi, peste grădini, iar pomii au schimbat veşmântul ruginiu cu cel  alb, a cărui puritate este în spiritul sărbătorii mult aşteptate.

În dreptul ferestrei, bradul bogat împodobit împrospătează aerul din încăpere cu mirosul de cetină. Înalt cam de un metru, bogat în ramuri, ne încântă privirile cu simfonia de culori şi luminiţe.  Globurile cu diverse forme şi culori, unele lucioase, altele sclipitoare, pulverizate cu praf de stele. Lumânările electrice şi ledurile ce sclipesc intermitent înveselesc atmosfera. Nu lipsesc nici artificiile, nici beteala şi ghirlandele încolăcite în jurul ramurilor verzi, trei Moşi Crăciuni de diferite dimensiuni, bomboanele învelite în staniol  divers colorat. În vârful pomişorului sclipeşte veselă o stea, care trimite în semiîntuneric raze când roşii, când verzi sau galbene!

În Seara de Ajun, toţi suntem foarte emoţionaţi. Am fost anunţaţi de Moş Crăciun că soseşte la ora douăzeci, astfel încât şi Alina să poată ajunge acasă după ziua de serviciu. Suntem adunţi toţi membrii familiei, dar şi Roxana şi grupul de colindători organizat în cinstea sărbătorii. Repetiţiile le-au făcut cu doamnişoara Georgiana, profesoara lor de muzică, prezentă şi dumneaei, bineînţeles.

Problema pe care şi-o pun copiii este dacă vor exista daruri pentru toţi cei care suntem adunaţi! Ar fi neplăcut ca vreunul dintre ei să nu primească! I-am asigurat că i-am dictat Moşului lista cu toţi cei care vor fi prezenţi şi nu am uitat pe nimeni!

Pendulul bate opt cesuri: dang, dang... de opt ori! La ultimul dangăt, se aud ciocănituri în uşă.

-          A sosit!

Vlăduţ, ca fiind cel mai mic, este clasa întâi, se duce şi deschide uşa. In prag se află, într-adevăr, Moş Crăciun.

      -     Bună seara, dragii Moşului!

-          Poftiţi, vă aşteptam! îl invită nepoţelul meu.

Musafirul nostru intră în cameră şi, cu ajutorul copiilor, dă jos de pe umăr sacul imens plin cu daruri.

Este aşa cum îl ştim din poze. În vârstă, puţin cam plinuţ, iar ochii albaştri ca seninul cerului iradiază bunătate şi bună dispoziţie. Este îmbrăcat cu un costum din stofă de culoare roşie, marginile fiind tivite cu blăniţă. Talia este încinsă cu o centură, iar barba albă, frumos aranjată, curge pe piept.

Este invitat să ia loc pe fotoliul de onoare şi toţi suntem ciotcă în jurul lui.

-          Lăsaţi-l să-şi tragă sufletul! încearcă Alina să-i potolească. Este bătrân şi obosit de drum! Moş Crăciun, servim împreună o gustare şi un pahar cu vin?

-          Nu vă refuz, sunt de mult pe drumuri şi mi-e cam foame şi sete! Mi-am programat să stau mai mult la voi, aşa am promis în scrisoare!

Ne aşezăm în jurul mesei şi servim o mică gustare. Noi, adulţii bem şi câte un şpriţ, iar copiii suc de portocale şi grefe, proaspăt stoarse de Andra şi Vlăduţ chiar în acea seară.

După ce terminăm cina, trecem la scopul vizitei. Dar Moş Crăciun nu oferă darurile aşa, oricum, ci doreşte ca fiecare dintre copii să îi cânte, să spună o poezie, într-un cuvânt, să susţină un moment artistic.

Petrecerea noastră se desfăşoară aşa cum o planificasem. În primul rând, copiii mai mari cântă colinde, acompaniindu-se la chitară, iar domnişoara Georgiana îi dirijează. Urmează Vlăduţ. Foarte emoţionat acesta recită două poezii pe care le învăţase pentru serbarea de la şcoală. Parcă este un mic actor, aşa frumos interpretează! Totuşi, acesta a avut o obiecţie, pe care a şi manifestat-o, puţin cam nemulţumit:

-          Moş Crăciun, vă rog frumos să mă întrebaţi şi ceva de matematică, îmi place mai mult decât să recit!

            Desigur, acesta nu s-a lăsat rugat de mai multe ori şi îi pune o mulţime de întrebări din acest domeniu, la care copilul se descurcă perfect.

După fiecare moment artistic, Moş Crăciun înmânează darurile. Cărţi de poveşti, păpuşi, un ursuleţ cât fetiţele de mari, jocuri pentru vârta lor (Monopoly), maşinuţe, un trenuleţ cu cale ferată şi gări, dulciuri. Pe noi, adulţii,  ne iartă de prezentarea momentului artistic şi primim şi noi darurile destinate nouă.

După ce toată lumea primeşte cadourile, Vlăduţ îl întreabă, plin de curiozitate:

-          Moş Crăciun, cum reuşiţi să ajungeţi la toţi copiii din lume într-o singură noapte?

-          Ei, nu eşti primul care îmi pui această întrebare! Acum, cu atomobilul magic. Urc la volan, ies din oraş şi, în câmp deschis, închid ochii şi mă gândesc care este următoarea destinaţie. Instantaneu, ajung acolo! Înainte, cu sania şi renii. Tot magice erau şi acelea! Şi, desigur, mai am şi ajutoare! Crăciuniţe şi Crăciunei!

-          Dar, Moşule, la noi se găsesc brazi. Sunt şi ţări unde aceştia nu cresc. Acolo ce împodobesc oamenii?

-          Au şi ei pomii lor. În unele părţi se folosesc palmieri, în altele alţi pomi. Dar ca podoabe, tot globuleţe, lumânări, beculeţe, beteală, ghirlande...

După încă un şpriţ cu care şi-a udat gâtul, Moşul cere permisiunea de a folosi chitara şi ne încântă şi el cu colinde, iar la final apare şi surpriza pentru noi, cei mari... un colind în care toţi politicienii sunt luaţi la rând şi satirizaţi!

La ora zece şi jumătate seara, Moş Crăciun îşi ia la revedere de la noi.

Mai are drum lung de făcut, dat cu maşina magică ce a înlocuit sania şi renii, se va descurca! Îl conducem până la poartă, unde admirăm Mecedesul comandă specială, unicat, care în loc de numere de înmatriculare are plăcuţe inscripţionate „Moş Crăciun” . Vă daţi seama, nu-l opreşte nimeni la control!

 

A plecat! A fost o seară extraordinară, despre care nepoţii mei îşi vor aduce aminte şi vor povesti la rândul lor! Poate vreunul dintre ei va scrie chiar o poveste?

Dansul fulgilor de nea continuă,  zăpada se aşterne peste urmele cauciucurilor, iar noi privim lung... Minunată seară de Ajun! Mâine este Crăciunul! 

6.  AMINTIREA UNEI MARI IUBIRI    

    

  O iubeam aşa de mult încât aş fi fost în stare să devin samsarul universului pe care l-aş fi jucat la barbut cu gravitaţia lui cu tot. Iubirea mea juvenilă, platonică, devenise patologică. Numai gândul că cineva ar fi putut comite samavolnicia de a-i atinge un sân, m-ar fi determinat să pornesc o cruciadă. Vera, cum îmi plăcea să-i zic, era o fată pe care am cunoscut-o cu mult timp în urmă. Eram doi adolescenţi veniţi de la ţară, plimbându-ne pe bulevardul plin de castani, cu frunzele de aramă ce se desprindeau din copaci. Într-o zi, marea mea iubire de altădată, tăiase din părul ei de abanos o şuviţă strânsă de o fontă roşie sub formă de papion pe care mi-a făcut-o cadou. Dacă aş scotoci peste tot, chiar şi după atâţia ani, aş da de ea printre coperţile vreunei cărţi. Parcă mă şi văd plimbându-ne duminicile de mână prin Crâng, ţinând strâns la subsuoară o carte, ce aparţinea lui Dostoievski, de care nu mă despărţeam niciodată. De obicei o aşteptam în faţa unei cofetării, unde, vânzătoarea, deranjată din lectura ei, se scula de pe scaun şi servea clienţilor citronadă în pahare de plastic. Într-o rochie vaporoasă, roşie, cu buline albe, grăbită, o zăream venind la întâlnire prin aglomeraţie. În picioare purta o pereche de tenişi chinezeşti, înconjuraţi pe margine de o dungă subţire de culoare verde. Pe atunci Vera avea trăsăturile lui Scarlet O’Hara, cu fruntea luminată, cu privirile ei senine, gata oricând să izbucnească în plâns atunci când cineva o jignea, sau îi aducea vreo învinuire nedreaptă. Într-o zi, după ce am părăsit sala de cinematograf, unde văzusem împreună ecranizarea celebrului roman al Margaretei Mitchell, în regia lui Victor Fleming, cu Clark Gable (frumos gagiu! făcuse ea remarca), în rolul căruia mă visam (asta avusese loc într-o primăvară), ne-am oprit sub crengile aplecate ale unei magnolii abia înflorite, ce se revărsau peste grilajul de fier al spitalului de tuberculoşi. Se întuneca. Părea îngrijorată. Niciodată nu întârziase în oraş aşa de mult. „O să mă certe mătuşa!” tot repeta de fiecare de fiecare dată. Ţin minte că lumina unui neon cădea peste florile de magnolii, devenind violacee. Aş fi vrut s-o apuc de mijlocul ei subţire ca o amforă, în  stilul flegmaticului acela pe care Vivien Leigh, în rolul nefericitei Scarlet, refuzându-i protectoratul, îl lovea, furioasă, cu pumnii în piept, în timp ce, canalia, cu pălăria şi fracul său impecabil, râdea. Şi acum îmi aduc aminte de finalul dramatic, în care, abandonată, cu ochii scăldaţi în lacrimi, Scarlet, se prăbuşeşte cu fruntea pe treptele clădirii, plângând în hohote. Niciodată nu mai văzusem vreo altă actriţă plângând pe toată durata filmului, aşa cum plânsese nefericita aceea, care îşi găsise salvarea în Tara, locul în care se născuse, ca şi bruneta, pe care o cunoscusem în adolescenţă şi care văzuse lumina zilei într-un sat îndepărtat de munte, numit Gura Teghii, un adevărat paradis, cum zicea Cioran despre Coasta Boacii, la care se gândea cu lacrimi în ochi chiar şi atunci când se plimba pe Champ Elysee. Veronica Anton, căci acesta era numele ei, venise la oraş din pustiul acela ancestral, părăsind ţinuturile natale, cu dealurile şi pădurile ce înconjurau satul. Acolo îşi petrecuse copilăria, aducându-şi aminte de apusurile de soare, pe care le urmărea nemişcată, în tăcere, cu bărbia pe genunchi, ca o micuţă chinezoaică din filmele lui Caneto Şhindo, cocoţată pe vârful unui gorgan, de unde gărgăriţele traversau în grabă podul palmei, ridicându-se pe degetul arătător, luându-şi zborul pe deasupra munţilor Podul Calului. Lăsase în urmă pentru totdeauna edenicele poieniţe, cu fluturii săi şi iarba verde de acasă, pe care, vara, stătea întinsă pe spate, privind metamorfoza norilor, aflaţi într-o perpetuă mişcare, luând forma unui adevărat bestiar. Deşi absolvise liceul, la care fusese dată, fiind lăsată în grija unei mătuşi, aşa de exigentă, încât, nu-i permitea să se ducă decât la cursuri şi la biblioteca orăşenească (acolo ne-am şi cunoscut), studiile sale aveau să se oprească cam pe aici, fiind în cele din urmă obligată să se angajeze într-o fabrică, cum era pe atunci, socialistă. Din acel moment, drumurile noastre aveau să se despartă, pierzându-i urma. Cu banii câştigaţi, reuşi să-şi cumpere o garsonieră. Toate acestea avea să mi le povestească după ani şi ani, când, întâmplător, aveam să ne reîntâlnim. Poate că dacă ar fi trăit şi ar fi avut parte de afecţiunea tatălui, un bon viveur, altul ar fi fost destinul ei. Ca un făcut, malversaţiunile, venite din partea acestor netrebnici, cu ştremeleagul între picioare, aşa cum îi numise mama sa pe toţi bărbaţii, fără nici o excepţie, şi cum ţinuse minte şi avea să-i numească şi ea mai târziu, nu se redusese la tatăl său. Curând apăru şi un Clark Gable, care avea să-i răpească  fecioria, cu o mustaţă de berbant, uitându-se la ea „ca un borfaş la ceasul unui lord”. Se trezise ţinută de mână, semnând certificatul de căsătorie, pe care ofiţerul stării civile avea să i-l ofere, legând-o de un bărbat despre care prea puţine ştia. Peste câteva săptămâni au început primele simptome: pofte, greaţă. Burta îi creştea de parcă ar fi fost un aluat, pe măsură ce era cuprinsă de lehamitea, pe care o observase şi la mamă, faţă de ceea ce bărbaţii deţineau între picioare. Veni pe lume şi plodul. Na Veronico! Aventurierul se volatiliză, lăsând responsabilitatea asupra ei de a-şi creşte odorul de una singură, fără a-i sari în ajutor cu ceva, dacă nu cu o mică gratificaţie pecuniară, pe care şi aşa ar fi fost obligat să o plătească în faţa legii, măcar cu sfaturile părinteşti ce i le-ar fi putut da copilului, în rarele vizite pe care, moralmente, ar fi fost dator să i le facă. Cecenă din fire, îşi crescu copilul de una singură. Vându, în cele din urmă, garsoniera şi se mută într-un apartament, aflat la etajul patru, pe undeva pe la periferia oraşului. Eram unul dintre puţinii inşi ce-i cunoştea noua sa locuinţă. Într-o zi, aflat într-un supermarket, mă trezesc bătut pe umăr. Era ea, Anton Veronica, fata bună şi cuminte, cu care am schimbat numerele de telefon, urmând ca, într-un viitor foarte apropiat, să-i fac o vizită. Ceea ce s-a şi întâmplat. Apartamentul ei era aproape gol. Din primul moment m-a izbit sărăcia în care trăia. Un covor făcut din iută, aflat pe holul de la intrare, o vitrină în care se aflau câteva cărţi, patul, o noptieră. În ciuda muncii grele pe care o făcea, acolo, la fabrica unde lucra şi de unde venea frântă de oboseală, îşi mai făcea timp să mai şi citească. Ne-am refugiat în bucătărie. Îmbrăcată într-un capot de stambă, cu papuci în picioare, lovea cu ciocanul feliile de carne, în timp ce ţinea ţigara între degete. Scrumiera era plină de chiştoace. Fuma numai kent. Pe filtrul alb se vedeau urme de ruj. Simţindu-se privită, începu să-şi exprime nemulţumirea faţă de fiica sa, care avea absenţe cu nemiluita. Toată noaptea stătea cu borfaşii din cartier hă hăind pe la colţul blocurilor. „Nu s-o găsi vreun gagiu care s-o înţepe cu un cuţit în coaste, poate numai în felul acesta se va linişti!” Scăpată de sub control, incorigibila puştoaică, nu fusese văzută niciodată punând mâna pe vreo carte. Toată ziua asculta manele cu căştile în urechi, iar nopţile şi le petrecea cu hăndrălăii pe la colţurile blocului. “Măi frate, noi parcă n-am fost aşa!” se enervă Vera. M-am sculat de pe scaun şi am luat-o în braţe. Am simţit din partea ei o abandonare totală. Părea resemnată. Nu mai avea nimic din energia şi orgoliul de altădată, care o făcea să semene cu Scarlet O’Hara. Veronica era o slăbănoagă. Prinzând-o de mijloc am simţit o mână de carne. Fabrica, despre care învăţasem la şcoală că nu dă picioare, îi răpise tinereţea. Ochii încercănaţi erau înconjuraţi de o pată vânăt albăstrie. Din frumuseţea ei de altădată mai rămăseseră doar buzele pe care i le-am sărutat cu ochii închişi. Tardiv sărut, căci ceea ce trebuia să fac cu mult timp în urmă, şi nu făcusem din cauza emoţiilor, iată, îndrăznisem acum. Pentru câteva clipe m-am visat timidul şi introvertitul adolescent de altădată, stând sub magnolia aceea, ce-şi revărsa crengile peste grilajul de fier al spitalului de tuberculoşi, prin geamurile căruia, la lumina becurilor aprinse, se vedeau siluetele muribunzilor, îmbrăcaţi în pijamale, abia deplasându-se printre paturile de fier, de care se sprijineau cu mâinile lor cadaverice. Ceea ce fusesem în stare să apăr cu preţul întregului univers, dispăruse pentru totdeauna. Ţin minte că imaginea aceea cu tuberculoşii mi-a amintit de Muntele vrăjit a lui Thomas Man pe care tocmai îl citisem. Cu ciocanul de strivit carnea în mână şi-a încolăcit braţele după gâtul meu. Stând acolo cu ochii închişi, cafeaua, care fierbea pe ochiul mic al aragazului, mi-a dat strania senzaţie că mă aflam undeva la malul mării, că eu eram albgardistul acela din filmul lui Grigori Ciuhrai, intitulat Al 41-lea, şi ea bolşevica, ce se lasă abandonată în braţele duşmanului de clasă, duşman pe care avea să-l împuşte până la urmă, în ciuda nopţilor de dragoste, cu arma rezemată de marginea patului, până într-o zi, când, zărind în depărtare o corabie, albgardistul o ia la fugă şi ea nu ezită să-l ia în cătare, să-l asasineze, în ciuda distanţei. Aşa cum stăteam cu ochii închişi, strivindu-i buzele, parcă îl şi vedeam pe ofiţerul acela cum se prăbuşeşte peste spuma talazurilor ce veneau la mal, de parcă vântul se plimba pe deasupra apei ca o rindea. Cafeaua, care dăduse în cele din urmă în foc, ne trezi la realitate. Brusc, se desprinse din braţe, oprind ochiul aragazului. În noaptea aceea îmi dăduse termenul. “Dacă în doi ani nu mă vei lua de nevastă mă voi mărita”, îmi spusese. De atunci o  mai vizitasem doar o singură dată. O găsisem acasă doar pe fiica sa, în prezenţa căreia instalasem un receiver cu două carduri, oferindu-i posibilitatea de a privi în acelaşi timp la două televizoare. Strâmtorată, cum o ştiam, urma să-i plătesc abonamentul pe durata unui an. La plecare îi lăsasem şi un DVD-player cu câteva CD-uri, printre care şi unul despre zidul chinezesc. Ba, în funcţie de timpul liber, aveam de gând, văzând-o aşa izolată, să-i duc şi un calculator. Îi lăsasem vorbă, prin fiica sa, c-o să revin. Prins de activitatea cu care mă îndeletniceam (eram instalator de antene satelit, aparţinând unor echipamente DTH, cu transmisie de tipul „direct TO HOME”, ale căror programe erau criptate în NAGRAVIZION), o vreme gândurile mele s-au îndreptat spre frecvenţele formate din rata simbolului, polaritate, fec şi unghiuri, intrate în interferenţă cu sateliţii, ce gravitau pe bolta cerească, formând o curbă polară la sute de kilometrii de pământ. Zgomotul celor doi decibeli, emişi de satelit, se loveau în antena kit şi de acolo ricoşau, fiind preluaţi de un LNB, transmişi în receiverul, unde erau amplificaţi şi prelucraţi în imagine. Cum putea un zgomot, imposibil de perceput, să se transforme în imagine, nu puteam să-mi explic. Instalasem o astfel de antenă şi profesorului meu de fizică şi matematică din clasele primare. “Dom’ profesor”, i-am reproşat, “de ce nouă elevilor, nu ni s-a explicat faptul că zgomotul are temperatură şi că unitatea de măsură a acesteia este kelvinul? Poate că dacă aş fi ştiut acest lucru aş fi devenit un mare savant, ce ar fi revoluţionat ştiinţa, contribuind, în acest fel, la binele omenirii.” “Sincer să-ţi spun nici eu n-am ştiut. He! He!” începu să râdă cu ochii lui mici, ascunşi după o pereche de ochelari vechi, prinşi cu elastic. Roşu la faţă, era într-o veşnică euforie bahică. După evenimentele din decembrie (“Nu-i aşa c-a fost lovitură de stat?!” mă tot întreba, în timp ce instalam antena), intrase în posesia a zece ari cultivaţi cu viţă de vie nobilă, aflată între două haturi pline cu mărăcini, vie ce aparţinuse colhozului. Rămăsese singura vie îngrijită ca la carte. Restul pământului era înconjurat de brusture şi ferigi. Cărpănos cum era, în fiecare toamnă, după cules, ca să nu plătească pe cineva din pensia lui de cadru didactic, ara cu un plug din perioada interbelică, repus în funcţiune, tras de o faulkneriană gloabă bătrână, abandonată prin curtea CAP-lui, pe care o luase acasă drept despăgubire. De pe suhatul aflat la marginea satului, de unde îşi făcuseră apariţia trupele sovietice, se vedea o mogâldeaţă de om, profilată pe bolta cerească, aplecată asupra brazdei, sau pompând din vermorelul său zeama bordeleză peste frunzele viei de viţă, expusă la fel de fel de dăunători. Pe cap, sacerdotul, purta o soioasă căciulă neagră din piele de oaie de pe vremea lui Deceneu. Astfel treceau peste getul acesta, ce-şi rătăcise veacul, uitând să se bărbierească, anotimpurile, cultivând astronomia și agricultura. Tatăl său, care-şi pierduse o mână în război, murise de curând, rămânând singur. Celibatar convins, după ce-şi prăjea două, trei ouă amestecate cu jumări în tigaia magică (pe care mi-o arătase, jubilând), primăvara, după ce se apleca asupra fiecărui butuc, tăindu-i corzile, acelaşi plug întorcea brazda în sens invers. Cunoscător al legii lui Arhimede, care trăise în secolul al III-lea î.Hr., cunoştea principiul fluidelor ca nimeni altul. “Iar m-am îmbătat ca un porc!”  Dealtfel, chiar şi la ore venea cam abţiguit. Având în capul lui atâtea socoteli de făcut, uita, uneori, să se încheie la şliţul pantalonilor, al cărui tur îi făcea picioarele şi mai mici decât le avea în realitate, plimbându-se printre bănci, fară a-şi da seama de acest lucru. Cu toate astea nimeni nu l-ar fi bănuit de vreo turpitudine. Încaltea ţăranii îi purtau un mare respect, ştiut fiind că, aşa cum o spunea chiar el, “matematica e un obiect de bază”. Generaţii după generaţii trecuseră prin mâna lui. Odată, unul din foştii elevi, care ajunsese director de gară, venise special la el acasă să-i sărute mâna. În toată cariera lui de profesor niciodată nu dăduse nota zece. Îmi aduc aminte că, noi, elevii, îl porecleam “Domnu’ Lae fără coaie.” Anii trecuseră pe nesimţite şi acum toată activitatea lui se reducea la postaţa aceea de pământ, pe care, înainte de a fi smulsă din ghearele comuniştilor, o smulsese Cosmosului, format, după cum prea bine se ştie, din infinitul mic şi infinitul mare. “Nu te mai frământa atâta ”, zise Pitagora, devenind dintr-o dată serios. ”Ştii ce a zis  Einstein? «La capătul tuturor descoperirilor l-am întâlnit pe Dumnezeu.»” Deşi trecuţi cu mult de optzeci de ani, unii veterani de război se interesau cum să facă să prindă filmele porno de pe Spice Platinum fără să plătească, considerând acest lucru un drept ce li se cuvenea. Unul dintre aceştia, căruia îi cerusem numărul de telefon, urmând a-l consemna în contractul titularului, îmi răspunse: “M-a ferit Dumnezeu!” Văzusem şi auzisem multe în grandiosul meu proiect de culturalizare rurală, unde, ţăranii îşi târau zilele, ruinaţi de colectivizare. Mă acomodasem noii orânduiri postdecembriste. Munca spartană îmi lua mai tot timpul. Într-o zi  primesc un telefon de la Vera, care mă chema de urgenţă la ea, fără să-mi spună şi de ce. Mă aflam, ca de obicei, într-unul din satele întinsei Câmpii a Bărăganului, pe unde, de-a lungul timpului, instalasem sute, dacă nu chiar mii, de antene. Plecam noaptea, veneam noaptea. Faptul că în ziua aceea fusesem chemat de urgenţă îmi dădea dreptul să cred că termenul expirase, şi acum, înalta instanţă, mă invita pentru deliberare. Neavând nici un şef, care să mă supravegheze, mi-am întrerupt activitatea. “Vezi că vin, i-am zis la telefon. Mă aflu deja în oraş. Unde ne întâlnim?” “Ştii spitalul din micro XIV?” mi-a răspuns tot printr-o întrebare. “Sigur!” am zis. “Dacă mergi pe jos, spre fabrica de bere, vei zări turla unei biserici. Odată ajuns în faţa ei rămâi acolo. Aşteaptă-mă. Cobor imediat să te iau.” “Perfect”, am răspuns. Neputând să mă abţin, am adăugat: “Cu ocazia asta ne vom pune şi pirostriile.” “Aiurea!” am mai apucat să aud. Ajunsesem. Ningea. Prin aer pluteau fulgi mici de zăpada de parcă baba Dochia îşi lepăda furoul de pe ea. După mai bine de douăzeci de ani, lumea părea la fel de mohorâtă, abătută şi cenuşie ca pe vremea împuşcatului. Cu privirile în pământ,  atentă să nu alunece pe zăpada îngheţată, o băbuţă adusă de spate, cu o sacoşă într-o mână, sprijinindu-se într-un băţ, se îndrepta, vâslind din braţe, către alimentara din apropiere. Aş fi dorit ca timpul să se scurgă cât mai repede. Ardeam de curiozitate să aflu de ce fusesem chemat. Într-o mână ţineam o revistă de specialitate. Începusem un articol interesant despre un receiver cu trei tunere, numit Goldem Media Spark Triplex, şi acum, dacă tot apăruse un timp mort, mă hotărâsem să-l termin, curios să văd până unde ajunsese noua tehnologie, care tindea, tot mai mult, spre diviziunea atomului şi a mult trâmbiţatul accelerator de particule, aplicaţie despre care se specula că ar fi fost în stare să te întoarcă chiar şi în timp. Cât de mult mi-aş fi dorit să ne fi întors cu trei decenii în urmă, să o ţin măcar odată în braţe pe Vera de altădată.  Trecuse mai bine de un sfert de oră şi ea tot nu mai venea. Am sunat-o din nou. “Ce faci? Îţi pui rochia de mireasă? Nu te încape trusoul?“ “Lasă băşcălia. M-am răzgândit. Nu mai cobor. Vino tu direct. Ştii unde stau.” Am luat-o pe jos, făcându-mi vânt pe gheaţa pe care copiii se dădeau cu ghiozdanele în spate. În apropiere era o şcoală în curtea căreia elevii se băteau cu zăpadă. Ţipetele lor se loveau de zidurile clădirii, ricoşând în urechile trecătorilor. Pe umăr aveam o geanta de care nu mă despărţeam niciodată. În geantă aveam o plasmă mică, chinezească, o bijuterie care valora mai mult decât un televizor, un receptor cumpărat de la un hacker din Bucureşti cu modulator în el, unde se introduceau cheile şi programele criptate se deschideau, simulând proprietăţile Smart Cardu-lui (cunoşteam toate tertipurile, de la upgrade automat, până la introducerea cheilor manual), un detector semnal Satfinder, alte obiecte, indispensabile meseriei cu care, în ultima perioadă, îmi câştigam  existenţa. După câteva minute am întins degetul spre sonerie. Era un bloc în care media clasei sociale, ai celor ce-l locuiau, îşi arunca miasmele, căci pe holul descojit de var stăruia mirosul cartofilor prăjiţi. Sinistrul ecou al unui lătrat de câine, pe care mai apucasem să-l aud înainte ca ea să vină să-mi deschidă, se ridică până la etajul patru. Sosi la uşă mai repede decât m-am aşteptat. Se auzi o cheie răsucită în ială şi uşa se dădu la o parte. Privindu-mă prin vizor, mă recunoscuse probabil, căci se retrăsese imediat în bucătărie, apucând să-i mai zăresc doar un papuc şi fluierul piciorului. Eram curios din cale afară să aflu de ce mă chemase. Dacă nu era vorba de ultimatumul pe care mi-l dăduse, privind mariajul, mi-am închipuit că, neavând cu cine să se sfătuiască, ceea ce urma să-mi spună nu era un lucru îmbucurător, ci mai degrabă vreo nenorocire (încă una) care se abătuse asupra nefericitei, căci gesturile precipitate cu care se mişca trădau o vizibilă nelinişte. Pătrunzând în bucătărie am văzut-o deja aşezată pe un scaun, trăgând dintr-o ţigară consumată pe jumătate. Cu aceiaşi mână în care ţinea ţigara îmi indică un scaun, semn să iau loc. Ceea ce am şi făcut. Îndreptând privirile spre ea am observat un chip obosit, plin de durere, înlăcrimat. Jenat, am întins mâna după pachetul de ţigări, crezând că gestul acesta ţinea loc şi de întrebare. Tocmai mă pregăteam să apăs degetul pe rotiţa randalinată a brichetei, când, am şi auzit-o cum dă drumul unui hohot de plâns, răsucind şi strivind chiştocul de ţigară în scrumieră. Se ridică şi mă invită în sufragerie. Cu puţin înainte de a pătrunde în camera în care fusesem invitat, am încercat să-mi închipui care era motivul pentru care fusesem chemat şi mai ales de ce era aşa de deprimată. Căzuse, probabil, televizorul de pe masă, sau se bulise receiverul pe care i-l instalasem?! Nu era nici una nici alta. Era şi mai rău. În faţa mea apăru un adevărat dezastru. Covorul fusese tras într-o parte şi în mijlocul camerei erau aşezate câteva ligheane pline cu apa ce se infiltrase prin tavan. Peretele opus ferestrelor era şi el îmbibat. Toată noaptea, după cum avea să-mi povestească, se luptase cu infiltraţiile, cărând ligheane şi albii de plastic pe care abia dacă reuşea să le deşerte în baie. Deşi era iarnă, cu o noapte în urmă, temperatura se ridicase peste zero, zăpada de pe acoperiş se topise, scurgându-se pe sub cartonul prost lipit cu smoală. Apa ajunsese până la lustră, riscând ca până şi instalaţia electrică să intre în scurt. De două zile nu închisese un ochi, urmând, pe deasupra, să mai plece şi la serviciu, căci era schimbul trei. Unde mai pui că fabrica era pe punctul de a intra în insolvenţă, falimentul fiind inevitabil. Economia de piaţă, ca şi Moscova, nu credea în lacrimi. Era surmenată de-a dreptul, dar mai ales înspăimântată, căci cei de dedesubtul ei, unde ajunsese apa, i-au făcut un scandal monstru, ameninţând că o vor da în judecată. Revenind în bucătărie am încercat să o calmez. Pe o vreme ca aceea nu se putea face mai nimic, decât să se ridice pe bloc şi să arunce zăpada ce mai rămăsese netopită. Pentru asta îi trebuia scara de intervenţie, care era blocată într-o magazie, dar cheia era la cineva, care, în momentul acela, era plecat la ţară. Din fericire temperatura scăzuse din nou sub zero, aşa că, deocamdată, apa rămăsese îngheţată pe pereţi. Din când în când se mai desprindea câte o picătură, clipocind în ligheanul de plastic. Imaginea aceea mi-a amintit de filmele lui Tarkovski, cu tavanele lui îmbibate în apă, filme pe care le văzusem la Cinemateca din Bucureşti, înainte ca aceasta să se fi mutat la Eforie. Luând-o în braţe am încercat să o calmez. Plânsă, nemâncată, nedormită, o simţeam cum tremura. Lacrimile încă i se mai scurgeau pe obraji. Spaima de a fi dată în judecată încă i se mai citea pe chip. Era, într-adevăr, o situaţie dramatică. Mi-am lipit obrazul de obrazul ei, strivindu-i lacrimile fierbinţi, provocate de realitatea crudă şi nemiloasă. Ce n-aş fi dat ca s-o mai văd încă odată venind la întâlnire în tenişii aceea chinezeşti, înconjuraţi de o dungă verde, îmbrăcată în rochia roşie cu buline albe. În momentul acela aş fi fost în stare să joc chiar şi mama galaxiilor la zar. Ţinând-o îmbrăţişată, îi cunoşteam toate frământările. Chipul său părea marcat de tristeţea unor visuri neîmplinire, dar mai ales de ravagiile timpului. În acel moment am simţit nu numai un sentiment de milă şi compasiune faţă de această fiinţă nedreptăţită, cu toată drama destinului său, ci şi disperarea că timpul, care nu ezitase să-şi devoreze proprii săi copii, se scursese în egală măsură pentru amândoi. Gândul mi-a zburat la acceleratorul de particule, care, într-o fracţiune de secundă, ne-ar fi putut întineri şi scăpa de grija zilei de mâine. La prima vizită o văzusem pe fiica sa, o zgaibă de fată, cu nasul puţin arcuit în sus, leit maică-sa, la vârsta pe care o cunoscusem atunci când ne plimbam, ţinându-ne de mână, pe bulevardul N. Bălcescu. Era ca în Timpul regăsit, unde, Proust, aflat într-o societate selectă, o confundase pe o prinţesă cu fiica sa. Anii trecuseră pe  nesimţite. “Nel mezzo del cammin di nostra vita…” Odată trecusem pe lângă un cortegiu funerar, în urma căruia, rudele defunctului, abia mergeau, ştergându-şi ochii înlăcrimaţi, cu batistele mototolite în mână. Era într-o duminică. Eram tineri. Ne ţineam de mână. Din când în când ne priveam încântaţi unul de celălalt. Eram fascinat de ochii ei senini, limpezi, nasul mic. Fanfara cânta, duduind pământul, în urma unui brav colonel, ce luptase împotriva hoardelor fasciste, alături de victorioasa armată sovietică, care ne eliberase, cucerindu-ne. Plimbându-ne de mână ne apucase noaptea. “O să mă certe mătuşa!” tot repeta. Poate că, stând îmbrăţişaţi, acolo, în bucătărie, îşi aducea şi ea aminte de scene şi mai îndepărtate, ce avuseseră loc în copilăria sa, cum era (aşa cum îmi povestise), spaima de urs atunci când se aventura după murele coapte, mirosul nocturn al crinilor aflaţi lângă ferestrele deschise, cotrobăitul veveriţelor prin podul casei după alune, ereţi ce-şi înfigeau în timpul zborului ghearele în pieptul porumbeilor, detunăturile asurzitoare, urmate de apele învolburate ce se scurgeau de pe versanţi, smulgând punţile şi tot ce mai întâlneau în cale. Tot stând îmbrăţişaţi, acolo, în bucătărie, deodată mi-am adus aminte de titlul acestei povestiri, care era, de fapt, titlul unui film în regia lui Piotr Todorovski: AMINTIREA UNEI MARI IUBIRI. Ţin minte că fusese ultimul nostru film pe care-l văzusem împreună. După aceea fusesem luat în armată. De atunci nu ne mai văzusem niciodată până în ziua în care, aflat în acel supermarket, ea mă bătuse pe umăr. Amintindu-mi de film mi-am adus aminte şi de Vera. Cred că acum e plecată în Spania, la căpşuni, sau pe undeva prin Italia. Asta în cazul cel mai fericit, nefiind exclus ca ea să lucreze pe la vreo avicola, trăgând de viscerele păsărilor, căci, aşa cum ziceam, economia de piaţă, ca şi Moscova, nu va crede niciodată în lacrimi.        

 

7. Plimbarea de seară

 

Pe la şapte ies cu Magda să ne facem plimbarea de seară. La ora asta mirosurile sunt mai tari şi îţi fac o poftă nebună să alergi şi să te hârjoneşti până pici lat de oboseală. Îi spun asta Magdei, dar ea tace ca şi cum nu m-ar fi auzit. E neobişnuit de serioasă astăzi şi bănuiesc că a avut o zi proastă la şcoală, aşa că nu insist.

Îmi place ritualul zilnic al drumului către parc şi mirosul de gaze de eşapament amestecat cu izul de pământ umed. Ea pare mai grăbită decât de obicei, e a treia oară când se uită la ceas şi mă zoreşte din nou. Îi spun că nu înţeleg ce-atâta grabă, e încă lumină afară, mai avem cel puţin o jumătate de oră de zbenguială, şi din nou se face că nu m-aude. Ajungem repede în parc şi, hotărât lucru, azi nu e-n apele ei. În loc să mergem la locul nostru, mă trage spre zona aia nesuferită cu alei pietruite şi bănci din lemn pe care moţăie bătrâni ursuzi şi unde roiesc mereu găşti de copii. Mă bosumflu, dar ea se face că nu observă şi se aşează pe o bancă. O ignor şi eu şi mă fac că mă uit prin parc. E agitaţie. Nişte copii bat mingea prin apropiere. Ceva mai departe o doamnă în vârstă plimbă un pechinez. E lume multă şi sunt o mie de mirosuri diferite în jur. Zumzetul de veselie care pluteşte în aer mă prinde şi pe mine şi m-aş amesteca în joaca copiilor, dar încruntarea Magdei mă opreşte.

E clar că forfota din jur mă bulversează, altfel nu-mi explic de ce nu am simţit golden retrieverul care a apărut lângă banca noastră însoţit de plăvanul cu căşti pe urechi şi haine lălâi. Undeva la vreo douăzeci de metri alţi plăvani se hlizesc şi îi tot fac semne celui cu retrieverul. El nu-i bagă în seamă, îşi dă căştile jos şi zâmbeşte spre Magda, dar ea vorbeşte la telefon în timpul ăsta, iar eu mă mir pentru că sunt aproape sigur că n-am auzit soneria. Golden retrieverul dă din coadă şi se apropie de mine cu un licăr prietenos în ochi. Stau încremenit în timp ce el mă miroase insistent în zona dorsală (e nepoliticos să te mişti când un câine face asta). Pe urmă se retrage un pas şi dă iar din coadă. Întotdeauna mi-am dorit un golden retriever ca prieten aşa că îl miros şi eu sub coadă. Explozia aţâţătoare de mirosuri mă excită teribil şi milioane de receptori din nasul meu înnebunesc de plăcere. Sunt un tip prietenos şi mă ataşez uşor de oricine, dar cu retrieverul ăsta chiar simt că e ceva special şi că putem fi prieteni la cataramă. Îi spun şi lui asta, dar, spre surprinderea mea, nu-mi răspunde şi se întoarce cu spatele adulmecând ceva necunoscut. Nu-nţeleg ce-i cu el, aşa că mă prefac şi eu interesat de mingea care s-a oprit lângă banca noastră.

Magda îşi încheie convorbirea telefonică şi se întoarce spre străin. Bună, spune el, apoi arată spre mine. Câţi ani are? Doi, spune Magda jucându-se cu telefonul până îl scapă din mâini. Se apleacă amândoi în acelaşi timp să-l ridice şi vă jur că n-am văzut-o niciodată aşa neîndemănatică. Ce e, beagle? întreabă el arătând iar nepoliticos spre mine. Aha, face Magda, beagle tricolor. E foarte drăguţ, zice el, iar eu mă umflu în pene şi îi arunc retrieverului o privire superioară, în timp ce tipul mă scarpină între urechi şi eu dau din coadă. Cum îl cheamă? Tedi, zice Magda. Pe al tău? Rocky, spune el. Nu v-am văzut şi ieri pe aici? Nu cred, zice ea, şi nu înţeleg cum a putut să uite, pentru că ştiu sigur că şi ieri am fost tot în parcul ăsta. Eu vin în fiecare seară, poate ne întâlnim mâine să plimbăm căţeii, ce zici? face el. Poate, zice Magda indiferentă, iar transpiraţia ei miroase altfel.

Retrieverul dă semne de nerăbdare şi se smuceşte în lesă. Tipul tuşeşte. Acuma trebuie să plec, pa Tedi, ne vedem mâine seară. Eu îi răspund politicos dând din coadă, dar doar înspre el, pentru că retrieverul mă enervează cu aerul lui de superioritate. Magda nu zice nimic şi cei doi se îndepărtează.

După asta nu mai stăm nici noi în parc, oricum fusese o ieşire plictisitoare (mă enervasem pe urmă şi cu retrieverul ăla) şi se şi înserase. Drumul înapoi spre casă a fost însă mult mai interesant pentru că am alergat şi am ţopăit amândoi ca nişte nebuni, iar când am ajuns în scara blocului am fost la un pas să prind o mâţă tărcată.

8. Doi rechini și un peștișor

 

 

            Vasile era un om tare fericit! Ieșise la pensie de numai două luni și-și savura trândăveala cu voluptatea călătorului neostenit ce fusese în cei patruzeci și cinci de ani de muncă. Șofer pe tir, bătuse țara în lung și-n lat atâta amar de vreme, cunoștea ca-n palmă toate drumurile naționale, orășenești, rurale, pe vremi și vremuri fel de fel, în zgâlțâitul ritmic al motorului, săltând precis gropile stradale, admirând peisajele înconjurătoare, ascultând interpreții populari cu melodii motivaționale. De când se pensionase, îi era lehamite să mai conducă, pur și simplu nu mai avea chef deloc, bată-l norocul de volan, că-i fusese drag atâția ani, iar de-acum simțea un nod în coșul pieptului când își vedea Daciuța de nouă generație așteptându-l stingheră ca o mireasă părăsită.

            Mai greu era cu nevasta, Raveca, toată ziua clanța-clanța pe capul bietului om, ba s-o ducă la supermarket în oraș, ba la fată și nepoate. Sau cine știe ce trasee mai stabilea neobosita, cu dorul ei permanent de ducă cu tot. Ea se pensionase demult, iaca să tot fie vreo zece ani de când s-a închis combinatul de cherestea și a ieșit pe ordonanță, iar apoi cu nici un chip n-a mai vrut să lucreze, că doar câștiga destul călătorul, cu tirul lui de marfă. Iar acum, de când își regăsise și el solemnitatea demnă a reîntorsului, și-și plantă în sfârșit rădăcinile în domiciliul conjugal, Raveca îl bănuia de neadaptare, de boală, depresie, fiindcă citise ea-ntr-o revistă pentru femei, că așa devin oamenii la pensionare. Ce să-i mai explice Vasile că așa liniștit cum era acum, n-a fost bietul niciodată. Tot pe drum, pe drum, de-o viața-ntreagă, să nu-l înțelegi că vrea și el să stea în casă, în ogradă, cu nepotul Iliuță după el, bunul meu, bunul meu!

            Dar planurile de regăsire spirituală ale lui Vasile nu se potriveau cu cele ale Ravecăi, fată de cioban din zona Lăpușului, harnică și voluptoasă, ce n-o oprea oboseala și treburile casei nici noaptea în somn, când sărea din pat și țipa disperată, „Vasileee, lupuuu!”, reminiscență a perioadei când lupul la oi fusese amenințarea supremă. Ea nu era deprimată, că țipa ca nebuna și după patruzeci de ani de când fusese fată mare la taică-său, dar bietul Vasile, da, că n-avea chef să se urnească la magazin după toate prostiile ei.

            Într-o zi, gata, se porni Raveca pe acțiune. Planul îl făcuse demult, cu fiică-sa mai mare, Jeni, ce-i dădu ideea într-o sâmbătă când veni la ei de la oraș, toată spume la gură, că era fire aprigă, ca mă-sa.

- Auzi dragă și rechinii ăștia, zece lei biletul, de când s-a scos cfr-ul, că nu era rentabil. Și de-acum tre` să vin cu rechinii, zece lei biletul, mică dragă.

            Mică-sa, întreprinzătoare din fire, odată ce-i lumină ideea, mai tare ca bradul de Crăciun, vin sărbătorile și soțul s-a cam pus pe hibernat după pensionare.

- Să facem și noi un ban cinstit, că Vasile cu pensia lui, vai și amar după atâția ani de muncă, mai mare rușinea, Jeni dragă.

            Fata aprobă, oftând a susținere. Numai Vasile săracul, prins în capcana afaceristelor, încerca zadarnic o palidă justificare.

- Cum să mă duc femeie la oamenii ăia, să le zic să vină la mine în mașină, că-i duc eu prin satele lor?

- Așa bine, cum să zici, păi să zici Vasile, că ies bani bun cu rechinitul! La zece lei de persoană, faci două, patru sau cinci curse pe zi, trei persoane în mașină, ia-ca un milion jumate pe zi, la o lună întreagă...! Nu știi socoti, Vasile, stai ca prostul și aștepți pensioara, după patruzeci și cinci de ani de muncă, mai mare rușinea!

- Mai mare rușinea, ticule, îi ținu isonul mă-sii și fata.

            Vasile oftă apocaliptic și adăugă cu o ultimă umbră de revoltă:

- Io conduc Ravecă, dar cu oamenii nu vorbesc, că io nu știu să vorbesc cu oamenii, să mă întrebe cât îi costă.

- Asta cam așa e, mică, nu știe! aprobă fata dramatic.

- Nu știe, șuieră nevasta, cu un gest furios din mână, n-a știut el niciodată, de ce mi-o fi plăcând în tinerețe... dracu mai știe, Doamne iartă-mă! Bine, bine, facem cum zic io, veni tot Raveca cu ideea salvatoare. Vin cu tine, tu conduci, asta nu cere mare scofală, io vorbesc cu oamenii, că doar n-oi fi eu mai puțin rechin ca alții.

- Adevărul e că nu ești! aprobă hâtru șoferul.

- Viu și eu bunule! sări țâncul preferat, tot, tot e bunu-său, cu ochii mari și blânzi, cu burtica proeminentă, are și el drag mare de motor și șofereală.

- Auzi mică, să vie și el! sări Jeni furioasă că numai soră-și lăsase copilul la mămica, iar ea se chinuia cu fetele singură la oraș, nici bărbatul ei n-o ajută prea mult, că parcă tot ca biata mica nimerise și ea, un molâu.

- Nu se poate dragul bunicii, se îmblânzi și bunica în fața ochișorilor ca mura ai pruncului, mica și ticu merg să facă bani, să luăm oameni la ocazie, să-i ducem la casele și în satele lor.

- Viu și io bunule, plângea copilul, să ți se rupă sufletul nu alta.

            Vasile ofta mângâind căpșorul bălai, ca al bietei sale mame, menajeră în Spania. Cum să nu-i faci o bucurie copilului, lui Iliuță al lor, lumina ochilor, ce n-avea nici mămucă, nici tătuc!

- Bine, bine, se înduioșă Raveca, dar stai cuminte în mașină, dar nu te-apuci să povestești oamenilor cine știe ce și nu ai voie să stai în față cu bunul, că ne mai ia poliția și-apoi vai de ea rechineală.

            Copilul sări la gâtul adulților, până și mătuși-sa se îmbună de bucuria băiatului, dee ea nu făcuse decât fete! Ce-și mai dorise Nicu al ei un băiat, de-ar fi avut fecior, poate stătea și Nicu al ei pe acasă. Bine că-l făcuse soră-sa pe Iliuță, nici ea nu știe cu cine și-l lăsă pe capul mămicii, de nu mai avea biata timp și de fetele ei. Dar așa e viața, grea, unii stau ca proștii și trag, alții o trag și ei, dar în alt mod, prin străinătate.

            De departe iarna surâdea încă prietenoasă, norii lăptoși se întindeau până departe peste munții cernuți, străbătuți cu înfiorare de Bistrița aurie și înghețată. Satele mândre se înșiruiau spre fala gospodarilor, dealurile încremenite desenau livezile liniare, cu forfota neînmuguritelor sale crengi. Vasile căscă prelung, cu dor de hibernare, Raveca cerceta neobosită călătorii, să le citească din mersul mașinii dorința de autostop, Iliuță cânta peltic un hit de pe radio. Așa se porniră pe făcut afaceri, mica, ticu și nepotul, doi rechini și-un peștișor.

9. Precizie… matematică!

 

 

                                                                            

Rutina, fără să-ţi dai seama, te transformă după mulţi ani într-un robot. Iar atunci când viaţa nu te mai obligă să execuţi această rutină, simţi că totul este anapoda… şi cazi, fără să-ţi doreşti, într-o dilemă!

Cu alte cuvinte, această dilemă – dar nea Gogu nu ştia că se cheamă aşa! -, îl frământa de câteva zile: ce-o să se facă el când nu va mai trebui să se scoale de dimineaţă? Să se îmbrace şi să plece la serviciu… apoi ce-o să facă după, toată ziulica?...

Pentru nea Gogu ,,cheferistul”, cum îl cunoştea mai bine lumea din sat, ziua cea mare ,,de pensionare’’ sosise!

Ciudat lucru, chiar dacă aşteptase pensionarea cu multă nerăbdare în ultimii ani, cu cât se apropia data scadentă, dar şi mai grav de câteva zile parcă, îl tot rodea o nelinişte interioară,  şi în zorii ultimei zi când trebuia să mai meargă la serviciu, o stare ciudată pusese stăpânire pe el. Trezit de mult de ceasul deşteptător, ,,C.F.R.” cu cele două sonerii mari, cât clopoţelul lui de la bicicletă, parcă nu-i venea să se coboare din pat… Îl frământa ceva şi-l chinuia o moleşeală generalizată în tot corpul, parcă nişte  braţe nevăzute îl ţineau într-o înlănţuire molatecă şi îl trăgeau la somn.

 

Acu’, hai sus Goguţă… ce mai contează o zi, la deal ori la vale! îşi spuse, ridicându-se anevoie în capul oaselor.

- Gherghino!... Opa fă, mai opreşte porcii!...  o înghionti pe nevastă-sa.

- Ce-ai mă?...

- Scoală! Că s-a crăcănat dă ziuă… Auzi cum te cheamă cocoşu’!...

- Ai înnebunit mă?... D-abia e cinci…

- Scoală fa, n-auzi?

- Pachetu’ e în frigider…

- Vreau să mă îmbrac cu salopetele alea noi!… Adumi-le, că nu ştiu unde le-ai pitulat?

Gherghina auzind o asemenea dorinţă neobişnuită din partea bărbatului, parcă se trezi brusc. Se ridică greoi în şezut şi încă buimacă de somn, îl luă la rost:

- Bine mă… şi duminică!? Duminică cu ce te mai îmbraci să te duci la un ţoi, la cumparativă, ai?

- Ai fă, că nu le murdăresc…  adă-mi şi bocanci ăia noi…

- Nu vrei mă şi ciarapi ăia noi, pă care, d’abia i-am gătat?

- Da bravo, fă! Uite ce muiere dăşteptă eşti! Că bine zici! Atunci, adă-mi şi maiou nou şi izmene noi… Mă-mbrac tot, de sus şi până jos, cu ţole noi, ca la sfintele sărbători de Paşti… ha, ha, ha! Râse el cu poftă.

Gherghina duse mâna la gură să-şi ascundă o parte din semnul de uimire ce i se întipărise pe faţă. Îl cunoştea foarte bine pe Goguţă al ei, mâncaseră saci de sare împreună, dar râsul bărbatului o îngrozi. Nu era al lui, sunase sinistru între pereţii casei şi se amplificase şi mai tare în urechile ei.

- Da’ unde te duci tu, mă!? La horă sau la servici? îl întrebă abătută Gherghina coborând din pat.

- La serviciu, fă muiere, unde păcatele mele, să mă duc! Da’ azi e ultima zi şi gata: ies la pensie! D-aia vreau să mă îmbrac cu ţoale noi, acuma înţelegi?

- A!... păi aşa spune mă pezevenghiule, ca să pricep şi io!

 

Soarele se ivise la orizont şi sta cocoţat pe culmea dealului, pitit copilăreşte printre vârfurile plutelor bătrâne şi rare, când nea Gogu ieşi în bătătura largă. Nici nu mai era nevoie să-şi consulte ceasul de la mână - cumpărat din banii primiţi drept ,,bonus’’ -, căci el ştia precis cât este ora după poziţia soarelui, indiferent de anotimp. Privi scurt spre discul portocaliu: s-apropie dă cinci jumate! Am destul timp!...

Vârându-şi mâinile în buzunarele mari şi adânci ale salopetelor, privindu-şi satisfăcut curtea şi toate acareturile, zâmbi satisfăcut. Toate erau construite de mâna lui şi cu ajutorul Gherghinei. Se uită cu milă la poarta dinspre grădina mare ce sta într-o rână, agăţată doar într-o balama,  la bolta cu viţă-de-vie, care de la ultima zăpadă se curbase la jumătate şi încă nu avusese timp s-o dreagă, la gardul dinspre vecina şi el dărăpănat, gard pe care în urmă cu mulţi ani, îl mai sărise, chipurile, după o găină sau după… zâmbi: de mâine, gata,  voi avea timp berechet de voi… păcat că nu mai sunt tânăr şi nici…  

 

Simţi cum răcoarea dimineţii îl îmbrăţişează şi mai strâns iar puţinul păr i se zbârleşte în creştet. Auzi în spatele lui, uşa casei deschizându-se.

- Gherghino!... strigă el fără se întoarcă.

- Ce mai vrei mă? Îl întrebă ea din prag. Ce-ai mai uitat?...

- Adă-mi şi basca nouă, că-mi îngheaţă inteligenţa!... Se întoarse către ea: Şi, mai comentă el, n-o să-ţi placă să ai în bătătură, unu’ cu inteligenţa îngheţată!... Eu vreau s-o am dăzgheţată, că şi aşa, ţara geme dă restu’!...

Gherghina, şi mai speriată, auzind asemenea vorbe, pe care le consideră ,,în dodii’’, scuipă de trei ori în direcţia lui, apoi dispărând în casă după bască, făcându-şi de trei ori semnul crucii, mai zise:

- Doamne apără şi fereşte! Ptiu, ptiu, ptiu! Piei Satană dă lângă el!... 

 

,,Calu’ ” lui, adică bicicleta, îl aştepta cuminte rezemată de şopron.  Sclipea de curăţenie, iar spiţele străluceau ca nişte raze de soare.

O admiră îndelung, era a cincia sau a şasea  bicicletă – le uitase exact numărul -, dar şi cea mai bună şi durabilă, o ,,rusească’’ albastru deschis, luată din oraş: patruzeci de ani, dus-întors, pă ploaie, pă vânt, pă soare… a  câte zece kilometri zilnic, fac… da’ lasă că am timp de mâine încolo să tot calculez!...

Îşi aranjă mai bine basca pe cap, luă ,,calu” de coarne, îi cercetă grijuliu roţile, să vadă dacă sunt în regulă sau nu, şi molcom plecă spre poartă. Mai întoarse o dată capul să mai privească bătătura…

- Gogule, mă! strigă nevastă-sa din prag. Ai uitat pachetu’!

- Nu l-am uitat fă!… zise aşa, ca pentru el, în şoaptă. Apoi îi răspunse cu voce tare: Azi nu mai nevoie de el!

- Şi ce mănânci, mă?

- Azi voi mânca la bufet!

- Da’ ce mă, ne dă banii afar’ d’în casă? Ai bani dă bufet?

- Uite că am! Numai aşa dă sanchi! Spuse el şi mai tare şi plecă.

 

 

 

Ca să ajungă la drumul bun, la cel asfaltat, avea două variante:

- prima, folosită cel mai mult vara şi doar pe vreme frumoasă, indiferent  de anotimp, era mai scurtă şi câştiga timp preţios pentru a fuma în tihnă o ţigară cu Stan, colegul lui de tură. Trebuia să meargă pe o potecă, peste câmpuri,  croită de el în fiecare primăvară: el se chinuia şi o refăcea, iar toamna, tractoriştii i-o arau! O bătătorea cu pasul, mărunt şi apăsat, mergând pe lângă ,,cal’’ câteva zile, până poteca devenea bună de mers pe ea cu bicicleta.   

- a doua variantă era de rezervă în cazul în care prima, datorită intemperiilor nu putea fi folosită. Era cu mult mai lungă şi trebuia să străbată tot satul, să dea bineţe şi-n stânga şi-n dreapta, şi treaba care-l enerva cel mai tare, să răspundă mereu la aceiaşi sâcâitoare şi insistentă întrebare: ,,unde mergi, bre nea Gogule, aşa cu noapte-n cap?’’  Însă, până ajungea la liziera plantaţiei tinere de salcâm, o ,,perdea naturală’’ împotriva viscolului, cum solemn declarase primarul comunei atunci când o sădiseră, enervarea îi trecea.

 

În ultimele zile, fiindcă natura îi permisese, folosise prima variantă. Şi azi la fel. Cum ajunse însă la potecă, simţi nevoia să coboare de pe bicicletă şi să meargă la pas: am timp, nici n-a trecut personalul de şase! îşi zise în gând nea Gogu privind în zare terasamentul căii ferate, apoi coborî privirea peste lanul de porumb: ia uite domne porumbul ’talianului, ce verde şi frumos e! Nu te vezi nici  călare din el. Dacă are omu’ utilaje aduse din Italia şi îngrăşăminte naturală dă la noi din sat… că vecinu’ meu Vasile, care are patru vaci, băligaru’ îl vinde ’talianului, pă euro, să făleşte el, în loc să-l ducă la el pă ogor!… Tare dăştept, nu glumă!?… Uite ce mare şi bine dezvoltat e porumbul ’talianului, faţă dă al lor!... Cum să nu facă recoltă bună? Da oare, ce-o face domne cu atâta porumb?...  L-o lăsa la noi în ţară sau îl duce în Italia lui? Că doară e pământul lui, nu? Eu, dacă aş fi fost mare şef acolo în  ,,stat’’, n-aş fi vândut nicio palmă dă pământ, l-aş fi concesionat doar pă cinzeci dă ani…

Ajuns lângă liziera de salcâmi, se opri să admire şi porumbul oamenilor din sat. Plecase bine şi al lor, muncit simplu cu sapa şi prăşit cu calul era cam la şold, şi lumea terminase de câteva zile praşila a doua. Puse mâna streşină la ochi, să vadă mai bine. Acum în primele raze de soare, frunzele late de porumb, sclipeau unduindu-se în zare ca nişte valurile mici ale unei mări calme.

Aşa o fi şi Marea noastră dă mare? se întrebă nea Gogu înălţându-se pe vârful picioarelor să vadă cât mai departe.

O fi mai mare dă cât văz eu cu ochii?...  Of, Doamne! La vară, gata, mintenaş  o duc pă Gherghina mea la mare, merită săraca!... Că murim şi nu vedem şi noi marea!... Hi,hi,hi!... s-o văz în costum dă baie pă Gherghina!...

Când îşi reluă mersul, trist că nu văzuse nici el şi nici consoarta lui Marea Neagră, în dreapta nu se mai uită… S-ar fi întristat şi mai rău şi ar fi lăcrimat ca zilele trecute, când văzuse cum primii mărăcini începuseră să crească ca lăptucile într-o seră… Cât vedea el cu ochii, numai pământ mănos lăsat pârloagă… Pământ retrocedat după revoluţie oamenilor, majoritatea acum bătrâni, însă neavând posibilităţi să-l muncească - dar nici încredere să-l dea în arendă sau ei să se constituie într-o asociaţie - îl lăsaseră de izbelişte.

 

Abătut şi supărat pe situaţie, încălecă pe bicicletă, trecu prin lizieră şi coti pe lângă terasamentul căii ferate. De aici mai avea câţiva metrii până la viaductul pe sub care trecea şi urmărind poteca uşor şerpuitoare, gata, urma asfaltul, iar după zece minute de mers cu bicicleta pe drumul lin, ajungea la serviciu.

În acel moment se auzi în depărtare un şuierat de locomotivă. Întoarse capul şi  văzu cum vine trenul, ca un şarpe imens, alunecând pe drumul de fier.

Aha, e bine, uite şi personalul dă şase, vine şi el! Acu’ două minute a plecat din haltă! M-am încadrat la fix ş-o să-l mai prind pă moşu’ Stan, să mai stăm o ţâră de vorbă… mai fumăm o ţigară!  Iar  azi… azi am să-l cinstesc cu o cafea, dă la bufet!

După câteva minute, locomotiva îl salută printr-un şuierat scurt şi-l depăşi. Răspunse şi el salutului, făcându-i mecanicului, semn cu mâna.  Precis e Radu pă locomotivă! Numai el mă salută aşa scurt!... se gândi nea Gogu şi viră bicicleta, intrând pe sub viaduct, în timp ce trenul trecea pe deasupra, dar, când mai avea doar un metru şi ieşea pe partea cealaltă, simţi o lovitură cumplită în moalele capului. Parcă o grenadă făcuse explozie în ochii lui. Privirea i se înceţoşă şi brusc văzu negru în faţa ochilor, apoi totul se cufundă într-o linişte adâncă…  Corpul lui nea Gogu, în virtutea inerţiei, mai merse câţiva metri pe bicicletă şi se prăbuşi într-o poziţie total nefirească, cel puţin asta văzură călătorii din ultimul vagon, care în prima staţie alertară şeful gării.

 

Vestea că nea Gogu cheferistul a murit, sub viaduct, se răspândi ca fulgerul în sat şi cei mai curioşi dădură năvală.

Gherghina alergă şi ea desculţă într-un suflet, dar, pe la jumătatea drumului, puterile o lăsară şi se mai domoli. După câţiva paşi, genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi pe potecă în ţărână.  Se simţi ridicată de braţe de nişte femei, care o ajutară să meargă. Lacrimile i se porniră şi mai tare şi începu să se jelească: Doamne, bunule, nu fi atât de nemilos!... Nu mi-l lua şi pe Goguţă, Doamne!… că el mai mi-a rămas!… Mi-ai luat un brad de băiat… lasă-mi-l pă moşuuu?... Aoleo!… Aoleo!… Ce mă fac eu  singurică… ce mă fac?...

 

Procurorul, examinând sabotul care-i curmase viaţa bietului om şi basca nouă  găurită, scărpinându-se în barbă şi privind cerul printre traversele viaductului, prin singurul loc unde tabla de protecţie era lipsă – furată sigur de cineva şi dusă la fier vechi -, murmură ca pentru sine: domne, asta da, precizie… matematică!...

 

 

 

restul prozelor pentru concurs se găsesc în partea a II-a

https://insemneculturale.ning.com/group/concursuri/forum/topics/tex...

 

           

[Vasilisia Lazăr]

Și aici, doar câteva texte respectă tema.

[Stefana Ivanescu]

Ce s-a întâmplat cu proza nr. 10 "Pinul din ajun?"

[Vasilisia Lazăr]

Proza 10 e în partea a II-a http://insemneculturale.ning.com/group/concursuri/forum/topics/text...

[Stefana Ivanescu]

proza nr.  1                       nota   6

proza nr.  2                       nota   6

proza nr.  3                       nota   6

proza nr.  4                       nota 10

proza nr.  5                       nota   9

proza nr.  6                       nota   6

proza nr.  7                       nota   6

proza nr.  8                       nota   6

proza nr.  9                       nota   6

proza nr. 10                     nota   8

proza nr. 11                      nota   8

proza nr. 12                      nota   7

proza nr. 13                      nota   6

proza nr. 14                      nota   7

[Zarra]

Text nr.1------ nota 5
Text nr.2----- nota 3
Text nr. 3-----nota 7
Text nr.4-----nota 4
Text nr 5-----nota 6
Text nr 6-----nota 8
Textnr 7------nota 5
Text nr.8-----nota 7
Textnr 9------nota 10
Text nr 10----nota 9
Text nr.11-----nota 7
Text nr.12-----nota 8
Textnr.13------nota 6
Text nr 14-----nota 9

[Andrei Tăpîrdea]

Textul nr.1------ nota 9

Textul nr.2------ nota 8

Textul nr.3------ nota 6

Textul nr.4------ nota 5

Textul nr.5------ nota 5

Textul nr.6------ nota 7

Textul nr.7------ nota 4

Textul nr.8------ nota 6

Textul nr.9------ nota 8

Textul nr.10------ nota 7

Textul nr.11------ nota 7

Textul nr.12------ nota 7

Textul nr.13------ nota 5

Textul nr.14------ nota 6

[Ion Lazăr da Coza]

Votul meu:

1) – 5 Fos-mu – fantoma fetei din cimitir, o povestire școlărească, netematică. Fără blancuri după semnele de punctuație. Puține greșeli.

2) – 4 Pădurea terorii – unchiul vârcolac, idem. Mai multe greșeli.

3) – 6 Radacini…si nu numai – atinge tema tangențial, cum era să se înece în lacul Ciric. Relatare fadă. Greșeli și diacritice lipsă.

4) – 7 Timpuri anestrale – atinge tangențial tema. Visul la gura sobei o poartă pe autoare pe timpul sciților, Ovidiu… Fără greșeli grave.

5) – 7 Scrisoare de la Moș Crăciun – o poveste tematică, pentru copii. Greșeli f. puține.

6) – 7 Amintirea unei mari iubiri – o povestire foarte bună despre o întâlnire de peste ani. Netematică, însă…

7) – 7 Plimbarea de seară – povestașul e un cățeluș. Bună dar netematică

8) – 7 Doi rechini și un peștișor – „afacerea cu transportul ilegal”. Foarte bună, dar vag-vag tematică.

9) – 7 Precizie… matematică! – ultima zi de muncă a ceferistului omorât de un sabot. Ffffffff bună dar total netematică.

10) – 8 Pinul din ajun – două copile își aduc un pin în loc de brad. Povestire duioasă, tematică.

11) – 8 Casa cu voci – o casă magică, în munți… el-ea - fericire bucolică… episod vara, episod iarna…

12) – 7 S-a întâmplat într-o iarnă – o copilă venită la bunici, ajută la prinderea unor braconieri. Se îndrăgostește de tovarășul de joacă. Bucolică.

13) – 7 Biciul – povestea unei fete măritată cu unul bogat și gelos. Foarte-foarte bună, dar netematică!

14) – 6 Năzdrăvanul fulgilor – tematică.  Un copil ce învață cât face 7+5.

***am scăzut trei puncte pentru absența temei!