Textele înscrise la Concursul de proză „Rădăcini” – ediţia a II-a – „Ecou hibernal”- partea II
10. PINUL DIN AJUN
- Până la urmă avem sau nu brad?
Victoriţa îşi privi întrebător tatăl. De câteva zile o ducea cu vorba şi uite că aşa şi n-au în casă nici măcar o creangă împodobită.
- De unde să vă aduc eu vouă brad? îi răspunse, întrebător, nea Vasile. Am o grămadă de treabă, nu să vă caut vouă brad…
- Dar cât e să tragi o fugă până în pădure?
- În pădure sunt doar pini. Ăia nu sunt brazi!
- Pini?
Victoriţa rămase cu gura căscată, copacii de acolo erau pentru ea tot brazi. Obrajii i se înroşiră, avea deja doisprezece ani şi încă nu ştia diferenţa dintre un pin şi un brad. Oricum, la şcoală a văzut că s-a împodobit un pin anul ăsta, deci pinii pot înlocui brazii. Bună idee! Victoriţa alergă într-o fugă în casă:
- Ionuţaaa! isi striga ea surioara mai mica.
- Ce mai e? se auzi un glas subţirel. Din cealaltă cameră apăru o fetiţă care nu avea mai mult de opt anişori.
- Vrei brad? o întrebă Victoriţa.
- Ştii bine că da, normaaaal!
- Atunci, e timpul să mergem noi să îl aducem.
- Noi? întrebă Ionuţa mirată.
- O, da! E o nimica toata. Luăm sania şi imediat îl aducem din pădure, doar nu e chiar atât de departe.
Zis şi făcut! Fetiţele s-au îmbrăcat cât au putut de gros, au luat sania şi o toporişca şi au pornit voioase la drum. Erau atât de preocupate de cum vor tăia copacul încât nici nu şi-au dat seama când au reuşit să ajungă la maginea satului.
- Mamăăă, ce mare e dealu ăsta! exclamă Ionuţa.
Victoriţa privi la dealul întroienit şi-i făcu un semn surioarei mai mici să vină dupa ea. Drumul era foarte greu, picioarele le intrau până la genunchi în zăpadă, iar broboanele de sudoare începură să le picure pe faţă. Pe la jumătatea dealului fetele se trântiră în zăpada pufoasă, încercând sâ-şi tragă răsuflarea.
- Saniaaaa! strigă Ionuţa.
Victoriţa reuşi să prindă imediat de funie sania.
- Doamne, era cât pe aici să coborâm după ea, spuse ea cu teamă, dar şi cu o mulţumire în glas.
- Exact asta ne mai trebuia! Daca ţi-e greu, să mi-o şi mie, zise Ionuţa.
- Nu, lasă că mă descurc, răspunse Victoriţa cu un ton superior, doar era sora mai mare.
Într-un final au reuşit să ajungă pe vârful dealului. Fetele începură să sară în sus de bucurie!
- Acum vom alege cel mai frumos copăcel pentru noi! exclamă Victoriţa.
- Daaaaaa! Se auzi ca un ecou glasul Ionuţei.
Şi deodată… fâââşşşşşşşşşşşşşşşşş, sania începu să lunece la vale.
- Prinde-oooo! strigară în acelaşi timp ambele fete.
Cine să o mai prindă? Sania o luă frumuşel la vale, pe zăpada argintie, ca pe un patinoar. Fetele priveau, în urma ei, cu groază. Asistau ca la o scena dintr-un film fără să facă nimic. De fapt, erau conştiente că nu mai puteau face nimic altceva decât să coboare şi să aducă din nou sania pe vârful dealului. Fără să mai comenteze, o luară uşurel la vale ca apoi să urce iarăşi muntele lui Sisif. Ştiau ce vor! Îşi doreau cu ardoare un pin, aşa că nu mai ziseră nimic până sus. Ajungând din nou pe deal, proptiră bine sania de un copac şi începură să analizeze cu multă atenţie copăceii din jur. Fetele lor erau din nou vesele şi uitară cu desăvârşire că au trebuit să urce de două ori dealul.
- Sunt cam înalţi, îşi dădu cu părerea Ionuţa.
- Nu e o problema asta, îi vezi pe aia de acolo, arătă Victoriţa către un şir de puieţi, tăiem vârful unuia.
- Ne ajunge?
- Da, bineînţeles, ne luăm unul micuţ şi finuă. Uite vârful de colo, e perfect!
Zicând asta, Victoriţa se apropie de un pin subţirel, să fi avut vreo doi metri şi jumătate înălţime. Fata luă toporişca şi după ce îşi marcă zona de unde voia să taie copacul, începu să dea de zor cu toporişca în el. Ionuţa o privea întrebător, probabil nu era sigură de reuşită. Tulpina era subţire şi vârful de pin pică în câteva minute pe pătura moale de zăpadă. Ca la comandă, fetele îl apucară de ambele capete, aşezându-l cu grijă pe sanie. Ajunseră cât ai clipi în vale, au intrat pe uliţele satului, mergând vesele şi mândre de isprava lor.
- Da de unde aveţi pinul? se auzi o voce dintr-o ogradă.
Era tanti Ileana, poştăriţa.
- Din pădure, răspunseră într-un glas fetele.
- Păi şi v-a dat voie pădurarul?
- Păi… mda… cum să nu…
Fetele bodogoniră ceva neînţeles şi îşi văzură de drum.
- De ce crezi că ne-a întrebat de pădurar? O întrebă Ionuţa pe sora mai mare.
- Habar n-am, să se bage în seamă… eu ştiu... si oricum, pădurarul e naşul unchiului Stefan, deci avem voie.
- Da, aşa e! o aprobă Ionuţa mulţumită.
Se însera, frigul începea să se simtă printre hainele ude, dar fetele noastre păreau să nu observe acest lucru. Au ajuns, într-un final, acasa. Deschiseră poarta triumfătoare şi începură să strige, alergând spre ogradă:
- Avem braaaad!
- Aveeeem piiiin!
- Ce aveţi măi? se auzi vocea lui nea Vasile.
Acesta apăru din grădină, ducând o galeată cu cărbuni în mână. Privi uimit către sanie şi îşi întrebă fetele:
- De unde aveţi copacul?
- Din pădure, răspunse Victoriţa.
- Aţi înebunit?! le întrebă tatăl speriat. Cum l-aţi adus acasă?
- Cu sania…
- Buuun, cu sania, dar pe unde? Pe unde aţi venit?
- Prin sat?
- Prin mijlocul satului?! Doamne! Ce copii mai am şi eu! Ziua în amiaza mare s-au dus să fure un pin şi mai şi merg cu el prin sat, aşa, ca să ştie toată lumea!
- Dar nu ne-au văzut mulţi, încercă să se apere Victoriţa.
- Bun, ce-a fost a fost. Vedeţi-vă de treabă şi încercaţi să nu mai faceţi prostii.
Nea Vasile îşi luă galeata cu cărbuni de jos şi intră în bucătărie. Fetele parcă asta şi aşteptară, luară de un capăt pinul şi începură să-l tragă în hol. Era destul de greu, pinul avea nişte ramuri şi ţepi foarte mari. Până la urmă au reuşit. Au căutat o găleataă curată, nişte bolovani de pus în galeată, pentru echilibrul pomului, au învelit totul în pânză albă şi au decorat cu nişte bulgăraşi de vată. A urmat apoi partea cea mai frumoasă, împodobirea pinului. Aveau destule globuri şi jucării, astfel că la sfarsit, pomul sclipea în diferite culori, împrăştiind în jur o melodie frumoasă de Crăciun.
- Ce frumos este! exclamă plină de satisfacţie Victoriţa.
- Foarte, se auzi murmurul plin de fericire al Ionuţei.
Fetele se aşezară jos, în faţa pomului, admirând prin semiîntuneric, luminiţele jucăuşe. Dinspre bucătărie venea un miros plăcut de cozonaci, plăcinţele şi alte bunătăţuri. Ce frumoase erau aceste zile! Pline de căldură şi mister.
Morala:
Fiecare zi îţi poate oferi o minune, aşa cum e şi acest pin. Era dorinţa împlinită a unor copilaşi, era fericirea lor în acele clipe magice. Era totul!
Indiferent de câte ori trebuie să ridici un munte, aminteşte-ţi că la final vei ţine în mâini UN VIS ÎMPLINIT!
11. CASA CU VOCI
- Bună Mihai. Crăciun fericit să ai.
- Bună Ina. Mulțumesc. La fel și ție. Ce faci?
- Ei, sticla cu vin, cozonacul. Mă pregătesc și eu că doar sunt femeie harnică. Tu?
- La fel. Trupa a plecat de ieri și vreau să ajung la ei.
- Ce munți colindați anul ăsta?
- Sus, la Vlădeasa. Zăpada e numai bună de schi acolo. Tu?
- Mie nu-mi stau schiurile în picioare. Ce poate fi mai superb decât un Crăciun în vârful patului, cu o sticlă de vin și cozonacul copt în cuptor la Patiseria Speranța?
- Da, dacă ai lângă tine și persoana dragă poate să fie interesant.
Mi-a râs ironic și-a fluturat mâna în semn de salut și și-a croit drum prin mulțimea ce se revărsa asemeni unui fluviu mânios.
Am ajuns la mașina ce o parcasem la intrarea în piață. Ina se pregătea să deschidă portiera maşinii ei, parcată alături.
- Ne întâlnim din nou, îi zic.
- Lumea e mică, Mihai, lumea e mică.
- De ce cred că acolo, în vârful patului vei fi doar tu și sticla de vin? o întreb fără să îmi dau seama de ce.
Ina s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
- Să nu spui asta nimănui, te rog. Nu vreau să se știe. Moș Crăciun mi-a adus în dar o scrisoare de adio.
- Ştii ce? Vino cu mine.
- Ți-am spus că mie nu-mi stau schiurile în picioare.
- Nu acolo. Vino cu mine la casa mea din munți.
- La” Casa cu Voci”? Hmmm, ademenitoare propunere.
Era într-o dimineață de mai când am ajuns în satul acela din munți. Mai întâi am văzut doar raze de soare care se jucau voioase printre ramuri de prun înflorit. M-am îndreptat într-acolo probabil căutând căldura lor. Noaptea mi-o petrecusem într-o colibă părăsită și fusese răcoroasă. Îmi fusese prea lene să îmi întind cortul.
Ca să ajung la petecul ăla de pământ am urmat drumul făcut de roțile carelor cu boi. Nu fusese de mult folosit și buruienile începeau să-l acopere. Drumul urca pe firul unui pârâu a cărui apă murmura suav ca un cântec de fluier. L-a părăsit și s-a strecurat pe sub poala unei stânci golașe. După stâncă, o livadă de pruni, meri și doi nuci bătrâni. Iarba necosită, înaltă, ajungea până la ramurile pomilor în floare. Flori multicolore își scoteau capul din verdele crud al ierbii, vrând să prindă soarele. Albinele munceau de zor, zburând din floare în floare.
Razele de soare pe care le urmărisem din vale mă strigau.
O pădure de urzici mi-a tăiat calea. Printre ele ramurile unui corcoduș încercau să iasă la lumină. Alături, un colț de acoperiș.
Am culcat la pământ urzicile cu un leaț apărut la picioarele mele de nu știu unde și am ajuns la casă.
Mi s-a părut un palat deși mai erau doar ici pe colo niște țigle înnegrite de vreme, iar păianjenii își țesuseră plasa peste tot. Treptele de scândură putreziseră dar o piatră de râu în apropierea lor m-a ajutat să ajung în tinda largă.
Două uși de lemn cu clanțe mari, ruginite de vreme.
Am apăsat clanța primei uși. Ea s-a deschis scârţâind ușor ca și cum un arcuș ar fi mângâiat coarda viorii.
În față, cuptorul de pâine. Peretele din spatele lui lipsea, lemnul fusese scos de cineva. Pe masa de lemn uitată sub fereastra împărțită în patru mici canate se odihnea o oală de lut. Podeaua de lemn era acoperită de un covor de praf care a păstrat urma bocancilor mei. Am încercat pe rând scândurile mirându-mă cum s-au păstrat așa de bine deși vântul, ploile și ninsorile le-au biciuit din când în când.
Cealaltă cameră m-a întâmpinat zâmbind. Razele de soare m-au urmărit intrând râzând prin cele trei ferestre acoperite de pânza fină de păianjen.
Parcă era o femeie dornică să mă îmbrățișeze. Și m-am îndrăgostit de ea. Dragoste la prima vedere. Dragoste nebună, năvalnică, ce te îmbolnăvește, ce îți intră în sânge asemeni unui drog și simți că nu mai poți trăi fără el.
Am petrecut întreaga zi cercetând fiecare colțișor al ei. Era ca și cum îmi descopeream iubita și îi mângâiam trupul. Iar ea mi se dăruia cu tot ce avea mai frumos.
Când asfințitul a cuprins zările și au răzbătut până la mine glasurile sătenilor amestecat cu cel al clopotelor de la gâtul vitelor am coborât în sat.
- A cui e casa aia de pe coastă? am întrebat primul mocan întâlnit.
Știa, așa cum mă așteptam, oamenii ăștia, din ce în ce mai puțin, îți spun cu vorba lor domoală, ca și cum timpul pentru ei nu ar conta,” că doră îi vreme de tăte”, tot ce vrei și nu vrei să știi.
După o săptămână aveam actele în mână și am revenit la iubita mea care mă aștepta nerăbdătoare. Am dormit în noaptea aceea jos, pe podeaua măturată cu un mănunchi de urzici.
Și am auzit vocile.
Erau voci voioase de copii ce se jucau în tindă, erau voci voioase de femei ce chemau la cină, erau voci voioase de bărbați care își odihneau trupurile istovite de munca de peste zi, ospătându-se cu un păhărel de țuică de prune, prune din livada de lângă casă.
Pe Ina o cunoscusem în vara următoare. Venise împreună cu niște prieteni comuni. Rămăseseră peste noapte. Femeile au dormit în camera pe care reușisem să o curăț și să o fac primitoare, iar noi bărbații, pentru că eram oameni de munte, în tindă, în sacii de dormit.
Ina împărțise singurul pat ce-l aveam, acoperit cu scoarță țărănească cu una din copilele prietenilor noștrii.
S-a trezit prima în dimineața aceea. S-a așezat pe iarba umedă de rouă alături de mine, într-un colț al grădinii unde obișnuiam să îmi beau cafeaua.
A privit soarele ce se ridica încet, încet pe soarele albastrul fără nori cu ochii ei mari.
- Casa asta e plină de bucurie și fericire. Bănuiesc că este raiul tău aici.
- De ce crezi asta? am întrebat-o mirat.
- Am auzit vocile. Aici de-a lungul anilor a fost doar bucurie. Să nu schimbi asta.
Nu vorbisem nimănui de vocile auzite de mine. Șoapta Inei m-a mirat și m-a bucurat în același timp. Dar se treziseră ceilalți și nu ne-am mai continuat discuția. Nici atunci, nici mai târziu. Doar când o întâlneam întreba:
- Ce mai e la” Casa cu voci”?
Am ajuns o dată cu ninsoarea care cernea din cerul cenușiu.
În timp ce eu făceam focul în mica sobă, Ina despacheta lucrurile aduse cu noi. Din când în când ieșea afară și revenea aducând cu ea mirosul proaspăt de zăpadă. Era numai un zâmbet și parcă plutea ca o lebădă pe apă.
- Zăpada s-a așezat deja de-un lat de palmă. Și stânca aia din zare mi-a urat bun venit. Îmi dai mie stânca aia? Sunt sigură că are multe povești să-mi spună.
- Și când crezi că va face asta? am întrebat-o mirat de exuberanţa ei pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
- Dimineața, în timp ce-mi beau cafeaua cocoțată acolo, pe grinda aia. Sau seara în timp ce ascult glasul greierilor.
- E iarnă Ina, greierii nu mai cântă.
- Pentru mine vor cânta. O să vezi. Așteaptă doar să vină seara.
Căldura a cuprins repede încăperea. Fără să-mi dau seama când, Ina aranjase masa. Nicicând nu fusese aranjată așa. Avea până și fața de masă la fel de albă ca zăpada care se așternuse peste tot.
- De unde ai scos fața asta de masă? Dar șervețelele?
- Fața am improvizat-o din ceva ce era în dulapul tău, iar șervețelele le-am luat la ieșirea din apartamentul meu. Mă gândeam că nu găsesc pe aici.
Ne-am așezat la masă. Sporovăiala voioasă ne-a fost întreruptă de o bătaie discretă în ușă.
- E Niculae, cu siguranța. A văzut fumul.
Niculae a intrat cu căciula în mână și s-a oprit lângă ușă, ca să nu facă ”udeală” pe dușumea.
- Doră n-aț vănit să petreceți Crăciunul aici? a întrebat el. Iată, ați adus și zăpada cu voi. Apăi asta e bine. Fain Crăciun va fi... Faceți și brad?
- Facem și brad? Avem brad? Poți să aduci un brad? a întrebat Ina cu o voce rugătoare.
- N-am avea ce pune în el, i-am răspuns, parcă puțin dezamăgit că nu pot să îndeplinesc dorința ce răzbătea prin toți porii ei.
- Adu-mi un brad. Uite acolo, a zis în timp ce a ieșit din nou în tinda casei, arătând locul.
- Apăi, vă pot aduce io, a intrat Niculae în jocul ei.
Niculae a adus bradul și laptele proaspăt muls a doua zi, de dimineață. M-am oferit să-i dau o mână de ajutor la tăiatul unor lemne și am plecat cu el lăsând-o pe Ina cocoțată pe grinda ei să asculte povestea ce tocmai începuse să i-o spună Stânca ce i-o dăruisem.
Când m-am întors bradul era la locul lui. Nu-mi dădeam seama cum reușise să facă podoabele alea argintii dar nu mai văzusem un brad mai frumos împodobit. Am stat minute în șir admirându-l și întrebându-mă dacă nu tocmai intrasem într-o poveste.
Am găsit-o cu mânecile suflecate luptându-se cu aluatul.
- Ce faci acolo?
- Pâine, mi-a răspuns firesc. E ajun de Crăciun.
- Ai mai făcut vreodată pâine?
- Fac acum.
Am lăsat-o să își frământe pâinea. Categoric intrasem într-o poveste și îmi plăcea. Uitasem de Vlădeasa, de schiuri, de prietenii ce probabil se întrebau de ce nu mai apar, uitasem de toate planurile pe care mi le făcusem pentru acest sfârșit de an, uitasem că femeia ce îmi era alături îmi era practic necunoscută, mă învârteam în jurul ei și așteptam cu nerăbdare următoare clipă.
Când seara s-a așternut tăcută peste case lăsând doar toaca de lemn să tulbure liniștea, anunțând că a doua zi este Nașterea Domnului, Ina își isprăvise treaba și a rupt fericită un colț din pâinea ce tocmai o scoase din cuptor.
- Acum trebuie să mergem cu colindul, mi-a zis întinzându-mi colțul de pâine.
- Unde? am întrebat uimit.
- Știu eu o casă. Am văzut-o atunci când am mai fost aici?
- Cine stă la casa aia?
- Nu știu. Contează?
Nu m-am mai întrebat nimic și nici nu m-am mirat. Am privit-o doar tăind din pâinea încă fierbinte, din cozonacul de la Patiseria Speranța și am urmat-o spre casa știută doar de ea.
Ne-am oprit în fața porţii înalte. La fereastră se vedea lumina unui lămpaș.
- Aici stă Moș Ștefan, am șoptit încet, parcă nevrând să trezesc cu glasul meu universul.
Poarta a scârțâit ușor, Ina a intrat, iar Moș Ștefan ne-a ieșit în prag ca și cum ne aștepta. Ne-a poftit înăuntru. Ne-am așezat pe banca de lemn peste care era așezat un țol țesut în casă.
Ina i-a întins pachetul, el l-a luat cu mâna tremurândă, a scos bucata de pâine și a mușcat din ea după ce o clipă și-a lăsat simțurile să se desfete în mirosul ei.
- Au fost faine Crăciunuri în casa aia, a șoptit încet după un timp.
- În care casă? am întrebat.
- În casa voastră. Acolo a fost numai bucurie și fericire. Să nu o strâcați... A fost casa părinților și moșilor mei... Nu ai știut asta? mi-a spus într-un târziu văzându-mi mirarea din ochi.
L-am lăsat pe Moș Ștefan la lumina lămpașului împreună cu motanul ce torcea după cuptor și ne-am întors spre casă. În fața cârciumii o mulțime de oameni stăteau și ne priveau bradul ce strălucea în noapte înstelată ca și cum ar fi fost luminat de mii de beculețe.
- Asta-i sară de Crăciun
Și Măria-i tot pe drum
Umblă-n sus și umblă-n jos
Ca să-l nască pe Cristos,
a început Ina să cânte. Sătenii i s-au alăturat cu glasurile lor și am avut parte de cel mai special colind al vieții mele.
Am pierdut-o pe Ina într-o zi de mai când prunii erau în floare.
Se apropie Crăciunul.
Îl aștept cocoțat pe grindă ascultând povestea Stâncii ce-o făcusem cadou. Aștept seara să aud colindul greierilor, pentru că ei pot să cânte și iarna dacă ai urechi să-i auzi. Simt mirosul proaspăt de pâine și văd bradul argintiu strălucind în noapte. Mă las dus în lumea visurilor pentru că, acolo, aud vocea Inei care se amestecă cu vocile voioase ale copiilor ce se joacă în tindă, cu vocile voioase ale femeilor ce chemă la cină, cu cele ale bărbaților care își odihnesc trupurile istovite de munca de peste zi.
Cerul se umple de stele.
Fulgi albi de nea coboară pe Pământ acoperindu-l cu o pătură albă, pufoasă.
Miros de pâine proaspătă.
Universul începe să cânte:
Asta-i sară de Crăciun
Și Măria-i tot pe drum
Umblă-n sus și umblă-n jos
Ca să-l nască pe Cristos.
12. S-a întâmplat într-o iarnă...
A început să ningă. Este prima ninsoare din an. În casă, la căldură, bunica frămîntă aluatul de zor - face dovlecar.Casa se umple de miros de dovleac şi vanilie, înghit în sec. Frământă ritmic şi pare mulţumită. Frământă, frământă, presară făină, frământă, frămantă, presară făină....
-Uită-te bine, îmi zice, că într-o zi o să faci şi tu pentru ai tăi!
- Dar eu nu vreau să mă marit, bunico! O necăjesc eu.
-Ce vorbă e aia? Femeia trebuie să să mărite. Hmm, o ştii pe pe Vilma, aia care trece toată ziua cu pălăria pă cap şi sacoşa în mână? Nu s-a măritat niciodată şi a înebunit, merge pe stradă şi vorbeşte singură. La toate ne e milă dă ea, ce să-i faci? Femeia fără barbat e ca floarea fără apă!
-Da, dar tu şi bunicul vă certaţi mai mereu.
-Da şi? Dădu cu mâna ca şi cum ar fi alungat o muscă imaginară.Trebuie să vorbim într-un fel. Mai ales că bunică-tu e un om tare încăpăţânat. Într-o familie trebuie să existe si discutii d’astea, toţi se ceartă maică, ascultă ce-ţi spun. Prea multă linişte nu e niciodată un semn bun. Şi maica cu taica ce să mai bodogăneau şi uite că nu s-a mai întâmplat nimic, nu era moda ca acu’ cu divorţurile astea.
Mda, omu’ nu poate să să dăscurce singur, continuă să monologheze. Ţi-aduci aminte dă Ion, ăla al lu’ Şapte Sape? Ăla mustăciosu’? Acu’ câţiva ani avea un măgar. Cum era stăpânu’ aşa era şi măgaru’! Parcă şi semănau: amândoi mergeau cu capu’ plecat şi mulţi ar fi jurat că avea mustaţă şi magaru’. Într-o zi Ion s-a îmbătat, jos, la cârciumă. Ca să vie acasă trebuia să urce dealu’ la biserică. Măgaru’ s-a oprit şi nu mai vroia să urce nici mort. A trebuit să vie ea, Catrina, cu un ciomag, i-a dat două lu’ Ion şi unu’ la măgar. A urcat dealu’ amândoi dă urgenţă. Aşa că vezi? Dacă nu era ea cine ştie cât rămânea Ion în vale cu măgaru’?! Fiecare are rostul lui maică, oftează, că d’aia ne-a făcut Dumnezeu doi! Uhh, am termenat. Acu’ întindem foaia, punem dovleacu’ şi după aia băgăm plăcinta la cuptor!
Mă uit pe geam. Negruţ este foarte fericit. Sare cât e de mare şi încearcă sa prindă fulgii de zapada. Mă vede şi se propteşte pe labele din faţă, mă chiamă să ne jucăm.
-E frig afară! îi zic eu prin geam.
Mă priveşte nedumerit cu capul puţin într-o parte, latră de doua ori şi vine la uşă - e insistent!
Mă hotărăsc să ies totuşi să fac o plimbare.
-Bunico, vezi că mă duc pana la pădure cu Negruţ, o anunţ eu.
-Ai grijă, imi zice, să nu te prinză noaptea p’acolo!
-Nu sunt lupi la pădure, bunico.
-Da’ e porci mistreţi şi dacă e vreo purcea cu puii după ea e pericol mare!
-Bine, bine... se aude răspunsul meu îndepărtat.
Pădurea e în spatele casei. De fapt nu chiar in spate, prima dată este grădina, apoi câmpul şi apoi pădurea. Câmpul este gol şi trist, doar câteva păsări mai încearcă să găsească vreun bob înainte să cadă haina grea a zapezii.
Ajunşi la liziera pădurii, Negruţ se opreşte şi mârâie în semn de avertizare.
-Ce e băiatule? Ce e?
O zbugheşte la fugă şi eu dupa el. La un moment dat se opreşte şi latră frenetic. Se uită sa vadă unde sunt. Când mă apropii, văd un băiat care se chinuia să scoată un câine dintr-o groapă.
-Stai să te ajut, îi zic.
-Apuc-o de labele din faţă, îmi zice.
-Cum o cheamă?
-Codruţa.
-Hai Codruţa că nu-ţi fac nimic, încerc s-o liniştesc. Negruţ sapă nervos cu labele pe marginea gropii. Codruţa scânceşte. O apuc de labele din faţă, schiaună şi mă muşcă de mână. Nu mă muşcă tare, semn ca ştie că vreau s-o ajut, doar e speriată şi probabil o doare ceva, e destul de grea şi trebuie să o trag puţin.
-Acum hai să te scoatem şi pe tine. Fii atent: te sprijini cu piciorul pe peretele din spate si când imi dai mana, îţi faci avânt să pot să te trag.
-Bine, îmi răspunde.
În timp ce se pregătea, îmi atrage atenţia ceva în groapă.
-Ia vezi ce e ăla, zic.
Îl ia în mana şi mi-l dă - pare un nasture metalic. Îl bag în buzunar.
Îl ajut pe băiat să iasă din groapă. Mi se părea cunoscut dar nu eram sigură.
-Ne plimbam, începe el să-mi povesteasca, Codruţa alerga după păsări şi odată o văd cum dispare într-un schelălăit.
-Da, se zice prin sat că cineva face gropile astea ca să prindă mistreţi, îl informez.Tu eşti Robert, nepotul lui mama Nelda?
-Da, îmi zice el şi mă priveşte mai atent...Şi tu eşti...
-Partenera ta de joacă de când eram mici!
Râdem amandoi, avem obrajii roşii. Am crescut, ne-am schimbat. Îmi aduc aminte cum ne jucam când eram copii. Apoi l-au luat parinţii la Bucureşti la şcoala, nu l-am mai văzut de atunci. Acum era aproape un bărbat şi ...evident, mă schimbasem şi eu.
Ne îndreptăm spre sat discutând despre ce am făcut în ultimii ani...
Câinii merg în faţă, se joacă fericiţi. Codruţa este o caţea tare frumoasă: e mare şi are blana în nuanţe de crem.
-Vino mâine seară pe la bunica, îi zic, să mai stam de vorbă.
Hotărâm să nu povestim totuşi păţania. Mai mult ca sigur bunicii nostri se vor panica. Nu înţeleg de ce oamenii se mai panichează dupa ce evenimentul s-a produs?!
Acasă îi povestesc bunicii că m-am întâlnit cu Robert. Ea mă anunţă că s-ar putea ca în noaptea asta să fete capra, Roşcata. Se duce să-l cheme pe nea Petre să se uite la ea şi să o păzească dacă e cazul.
A doua zi de dimineaţă, surpriză mare, lângă soba din bucătărie dormeau trei ghemotoace: 2 albe şi unul roşcat cu alb.
-Cum se poate aşa ceva? întreb.
Nu mă pot opri să nu râd, parcă ar fi povestea Capra cu trei iezi.
-A avutără mâncare bună animalili, mă informează nea Petre - fost cioban şi acum moaşă de ocazie.
Ninsese toată noaptea şi se aşternuse un strat zdravăn de zapadă.
Mă înfofolesc bine şi mă duc până la Postul de Poliţie. Îl găsesc chiar pe nea Panait, şeful de post. Îi povestesc întâmplarea de o zi înainte şi îmi spune că da, este cineva care face gropi pentru mistreţi, dar n-au reuşit să-l prindă. Îi dau nasturele pe care l-am găsit in groapă. El zâmbeşte şi imi zice că cine ştie, s-ar putea să fie de ajutor, până acum nu găsiseră nimic la gropi.
-Tu eşti nepoata lu’ mama Mita? mă întreabă.
-Da, sunt cea mai mică.
-Ai crescut! îmi zice zâmbind.
Zâmbesc şi eu, salut şi plec.
Pe seară vine Robert. Este si el încântat de iezi. Îi ducem la maică-sa, la Roşcata, să le dea să sugă. Prin rotaţie, fiecare dintre iezi trebuie să sugă şi din biberon. Ne certăm care să le dea să mănânce cu biberonul.
-Sunt ai tăi şi poţi să-i vezi oricând!- îmi dă argumentul suprem.
De-abia ne-am întors în casă, când auzim că strigă cineva la poartă. Se înnoptase. Iese bunicul să vadă cine e şi se întoarce cu un bărbat. Era nea Panait.
-Am găsit cine sapă gropile, ne zice el. Gheorghe al lu’ Gâscan poartă o tunică de militar. De la tunică era nasturele. Îl bănuiam şi noi şi când am mers să-l mai intrebăm una, alta, am văzut că nasturele semăna cu ai lui şi l-am luat la sigur. Mai avea un complice, Ionică, îi zice Pelticu’. Prindeau porci şi-i vindeau, se pare că lucrau la comandă. Au fost duşi la Judeţ pentru anchetă.
Bunicii mă priveau nedumeriţi, nu înţelegeau ce legătură am eu cu toate astea?! Robert îmi strângea mâna pe sub masă. Eu simţeam fluturi la stomac. Mă înroşisem şi parcă nici nu mai auzeam de gropi sau altceva.
După ce a plecat nea Panait, a trebuit să dăm explicaţii, bunica nu mai înceta cu aolitul.
-Mito, hai, ce-a fost, a fost! zice bunicul. Hai lasă, pune masa să mâncăm că ne e foame!
Era de la sine înţeles ca Robert ramâne să mănânce cu noi, ca pe vremuri. În timp ce bunica se întoarce spre dulap să ia farfurii şi tacâmuri, o îmbrăţişez. Mi se pare că miroase încă a vanilie. Când eram mică, credeam că vanilia e miros de bunică.
-Ştii bunico, îi şoptesc, vreau să învăţ să fac şi eu dovlecar.... Afară era ger, dar la mine în suflet era primăvară..
13. Biciul
- Dii, Murgule! Şi biciul se leagănă, abia atingând calul. Un fior rece îi alunecă pe spinare şi mâna i se ridică singură la obrazul stâng. Se scutură ca de un gând rău şi începe a cânta: Eu doinesc, pădurea sunăăăă, Eu doinesc, pădurea sună, Badea patruuu boi adună, Badea patru boi adunăăăă... Cu adevărat răsună pădurea odată cu glasul ei. De pe crengile fagilor înalţi se risipesc care-ncotro păsări, speriate de sunetele noi, nemaiauzite de ele.
Ochii ei îl cercetează. Tace. Ea zice iar: Eu doinesc, pădurea crapăăă... Euuu doinesc pădurea crapă, Badea patruuu boi adapă, Badea patruuuu boooi adapăăă. N-a ştiut niciodată, în cei mai bine de patruzeci de ani de când se cununaseră, dacă lui îi este drag sau nu glasul ei... Nu-i adapă că li seteeee, nu-i adapă că li-i sete, Îi adapă că mă vede, îi adapă că mă veeedeee. El îi aruncă o uitătură scurtă. Ea tace..
Ies din pădure, în câmp, de-acolo trec Lunca Streiului, apoi Dealul Bercului şi intră în sat. Căldura lui iunie, după răcoarea pădurii îi toropeşte pe-amândoi. Ea adunase nişte ochiul–boului din câmp şi flori de sânzâiene.
- De parcă n-ai fi pus destule flori pă lângă casă, îi spune după atâtea ceasuri de tăcere. Nu-i răspunde.
Ne-am pornit cătă casă tόmna’ cân’ clopotele bisericii bătéu de sfârşitu’ cununiei. Ne-am întâlnit cu nuntaşii la marginea satului, unde-i aşteptau căruţăle, care măi de care acoperite cu covόră ţăsute, şi ele şi caii. Mireasa pleca noră. Muzicanţii cântau cu foc şi s-o-ncins jocu’ tόmna’ acolo, în drum. Otfelii jucau ‘năintea mirilor şi ne-or întins şi nouă sticlele cu vinars întors, aşé cum să dă la tăt drumeţu’ şi la ăi ieşiţi la porţi.
Ion a lu’ Misarăşu’ era un ficior din sat, tare frumos. Tu nu-l ştii, maică, s-o-nsurat departe, un’ l-o dus şi pă el nărocu’… O prins-o de mână şi–o luat-o la joc. Tare-i plăcé ei să joace; îi ardé pământul sub piciόre când auză láuta. S-or învârtit din ce în ce mai iute ş-o vedém eu că parcă nici nu măi era legată de pământ.
În duminica aialaltă, el o venit şi-o cerut-o de nevastă. Nu îndrăgise pe altu’, da’ ceva o opré să meargă după Niculaie. S-o-mpotrivit întâia oară mamii. O bătut-o.
- Da’ ce-aţi tăcut aşé? Zâceţi, mă, una, că nu sântem la mort! i-o îndemnat chiar Ana, dacă tăt n-o fugit undeva la capetu’ lumii, ori nu şi-o pus capet zâlelor înainte de-a o da mumă-sa de-acas’. Să vede c-aşé o vrut Dumnezeu, şi-o fi zâs. Şi uspăţu’ s-o făcut. Când or ieşit de la biserică, Niculaie o prins-o strâns de mână şi i-o spus apăsat:
- De-acuma eşti a mé, Ană! A mé!
Aşa o fi vrut Dumnezău! Da’ eu cred că tătă noaptea aia, în cap i-o sunat govitu’ miresii, că i-or cântat fetele la fereastră, cân’ o-mbrăcau de mers la cununie: Rujulină din grădină, Rujulină din grădină , Ce-ai făcut de-ai înpupit, Că vremea nu ţi-o venit...
Într-una din zile, să-ntorcé din luncă. S-or făcut anu-ăla de tăte şi-o cules o corfă mare de căstrăveţi, să-i pună în butoi, la murat. La vro două case măi încolό, îi măi ştii tu p-a lu’ Bălu? or făcut clacă la săcerat şi-acu’, cătă sară, or încins jocu-n ocol.
Era acolό şi Ion a lu’ Misarăşu, fetele or strâgat-o să ieie o bucată de plăcintă. Ion a luat-o la joc... Doamne, dor i s-a mai făcut deodată de anii de la mumă-sa!...
Vorba o ajuns ‘năintea ei acasă. La pόrtă, Ana s-o oprit întâi să vadă domnişorii înfluriţi lângă gard. Niculaie se-ntorsesă şi el de la moară şi- acu’ şedé lângă fântână şi scufunda biciu’ şi neşte hamuri în vălău’ cu apă.
- Te-ai întors, Niculaie? Mai mult n-o apucat a zâce. O tăietură grozavă i-o ars spinarea şi i-o plesnit pielea obrazului stâng. O scăpat corfa din mână şi-o măi apucat să vadă căstrăveţii împrăştiindu-să. Câte-o măi căpătat, n-o măi numărat. O căzut în ţărâna din ocol. Când s-o trezit, şi-o văzut cămeşa ruptă de biciu’ din piele împletită şi cu vârf de sârmă. Şi sângele înflurit pă cămeşe, aşe, ca domnişorii roşii din uliţă. Şi pă cumnată-sa, Sâlviuca, şezân’ lângă ié cu mânile-n poală şi plângân’ . O podidit-o şi pă ié plânsu’, maică!. Mult o măi cusut la cămeşa aia în vara dinainte de-a o mărita mumă-sa!
- Plângi şi rabdă, maică, rabdă, ăsta-i datul muierii pe pământ, i-o zâs soacră-sa. Şi tată-so, Dumnezeu să-l ierte, m-o bătut. Asta-i soarta nόstă, a muierilor, nu ştiu de ce ne-o fi lăsat Dumnezău aşé… i-o mai spus, şi-o stropit, c-avé de la Sântion, apă sfinţită cu busuiocu’ pin odaie.
Niculae o plecat de-acasă vo două zile, avea treierătoare şi secera într-altă parte. Până s-o întors, de-o mie de ori o vrut Ana să plece de la el. Tot de o mie s-o şi răzgândit. Fata avea doi ani, acasă să-nsurasă frati-so, un’ să să-ntόrcă? Şi-apăi, satu’! Ce-o să zâcă lumea?! Iote, avere şi bărbat bogat i-o trăbuit, acu nu-i stăpână! Şi nu-ndrăznea nici lu’ mumă-sa să-i spună ceva.
O-nvăţat şi Ana să nu-i măi fie frică de el. Când o mai băté, atât îl suduie:
- Pirilizeză-te Dumnezău, Niculaie!
De paralizat, nu l-o paralizat când o bătut-o. Ci tόmna’ când s-o copt grâu’ şi era vremea săcerii. De combină vedé de-o vreme gineri-so, bărbatul Aglaiei, care-o făcut şcoală de maistori, da’ de dragul fetii lu’ Niculaie şi-a Anii, n-o plecat la oraş, la uzină.
Niculaie s-o trezât cu nόptea-n cap în zâua aia, maică, să crepe neşte lemne. O pus lemnu’ pă cătur şi-o ridicat săcurea deasupra capului, să-l despice. Ca fuljerat, o scăpat săcurea din mâni şi s-o prăvălit şi el.
- Ana! Ana mé... o măi apucat să spună, când l-o găsit ié căzut la pământ.
S-o apropiat şi s-o uitat cu frică la el,. Niciodată n-o fost beteag. Nici de beut , n-o beut cât să nu ştie de el. Tătdeuna o fost stăpânul ei şi-al curţâlor! Şi-acuma, că-l vedé întins pă jos, tăt nu s-o putut gândi că-i mort.
- Tolvaaaaai! am auzit înainte de răsăritu’ soarelui. Niculaieeeeeeee! Niculaie-al meeeu!
Cumnată-sa, di păstă drum, o venit ca arsă; plânsu’ lor o trezit tăt satul. Eu eram în grajd să mulg vaca şi-am auzât-o întâi. L-am ridicat tăté tri şi l-am dus în casă. Pân’ la amiaz’, şedé Niculaie aşezat într-un copârşeu frumos, cumpărat de Aglaie şi de bărbatul ei, di la oraş. Or chemat doi preoţi, or tocmit gropaşii, s-or apucat de pregătit pomana di după înmormântare. Zece găini şi un porc o tăiat Ana, maică.
- Niculaieeee, cui mă lăsaşi tuuuu?? Niculaieee, de ce murişi acumaaa? am auzât-o pă Ana întruna pin ocol. O tăcut numa’ când s-o dus în grajd. O mângâiat pe grumaz caii, dup-aia s-o uitat în sus, la grindă. Biciul vechi demult şedea împlântat sub una din grinzi, lângă legătura de sânzâiene uscate. Demult i-o luat locu’, la căruţă, biciu-ăl nou, cumpărat din târg, de la Sângiorz…
La lumina slabă a lămpii cu gaz, masa de bucătărie, plină cu caiete şi cărţi, tremura. În liniştea nopţii de decembrie, se auzea doar scârţiitul strident al peniţei stiloului chinezesc.
Băiatul, cu părul creţ şi ochii mari, stătea aplecat deasupra caietului cu file albe, studiindu-şi umbra. În capul mic, o mulţime de gânduri se adunau haotic, fără însă că vreo idee să prindă contur. Dacă ar fi fost după el ar fi mers la culcare.
Se ghemui cu picioarele strânse sub masă. Caietul gros, era deschis la prima pagină, liniat frumos la margine. Băiatul îşi ţugui buzele. Ce, om, care nu iubeşte copiii o fi inventat temele şi “caietul de curat “? Umbra copilului, tremura în ritmul flacării lămpii cu gaz. Dacă ar bate-o cu băţul ar dispărea ? El, nu e acolo pe hârtie, ci este aici, ţintuit de scaun, cu mintea ferfeniţă.
Caietul buclucaş era aşa de alb ! Ca zăpada, noaptea. Pipăi hârtia. În buricul degetelor simţea furnicături. Nu poţi să te scarpini în buricul degetelor, râd copiii de tine. Nici mucii din nas nu poţi să-I întinzi. Vine învăţătorul să-ţi vadă palmele. Are o linie de lemn usturătoare. Băiatul era lămurit. Şcoala nu e un loc plăcut. Acolo te doare mâna, fie că eşti cuminte şi scrii caligrafic, fie că eşti obraznic şi te joci în timpul orelor.
Hârtia era rece şi netedă.Dupa ce învăţătorul ţi-a aplicat corecţia cu linia, usturimea trece dacă întinzi palmele peste caiet şi te faci că te apuci de scris. La urma urmelor literele sunt mai frumoase când ai degetele dezmorţite.
Afară ningea cu fulgi mari. Băiatul cu părul creţ ar fi vrut să iasă. Un om de zăpadă e distractiv. În mintea copilului se perindau “Fetiţa cu chibrituri”, “Bradul” şi alte poveşti de iarnă. Cu ochii ţintă la geam, îşi imagina cum ar salva-o el pe colega de bancă de frigul iernii sau cum împreună cu ea ar pleca în căutarea Morcovului Fermecat, care face omul de zăpadă să vorbească. Desigur, morcovul cu pricina, ar fi fost furat de zmeul Cătălin, care semăna cu colegul negricios din ultima bancă.
- Denis ai terminat ? Acum te ascult. Tabla adunării cu şapte. S-o ştii ca pe apă, ai auzit ?
Vocea baritonală a tatălui îl trezi din visare. Se ghemui ca şi cum ar aştepta o palmă peste ceafă.. Paginile albe ale caietului deschis la prima pagină, păreau uriaşe. Albeaţa lor devenise obositoare.
Auzi uşa deschizându-se şi închise ochii. Tata se va enerva. Tata va ridica vocea. Caietele sunt o piaza rea pentru amândoi. Paşii părintelui păreau tot mai aproape. Băiatul strânse pleoapele. Cu cât le strângea mai tare cu atât timpul se lungea şi paşii se auzeau mai îndepărtaţi, amânând puţin ţipetele adultului furios.
- Denis, ce ai făcut până acuma ? Te-ai uitat pe pereţi ? Cât fac 7+5 ? Hm ?
Copilul se strânse. Ce fericit, Neghiniţa ! 7+5 ? 7+5 ? În mintea băiatului, semnele matematice de curând învăţate jucau o horă ameţitoare. Liniuţe, cercuri, paranteze se amestecau în cifre pe care şi le amintea că prin ceaţă.
Vocea tatălui era groasă şi răstita.
- Cât fac 7+5 ? 7+5 egal... ?
- 7+5 ? 7+5 egal...
- Da, egal... ?
- Nu ştiu !
Băiatul cu părul creţ îşi privea uimit conturul nasului pe foaia caietului “de curat”. Cuvântul ieşise din gura lui gol, fără să-l simtă. Plutea în aer ca linia domnului învăţător.
- Nu-l mai lua pe nu ştiu în braţe şi pune mâna pe carte. Nu te culci până nu afli cât fac 7+5. Peste o oră vin să văd ce ai făcut Denis !
Uşa se închise cu zgomot. Stiloul atârna în aer ca un semn de întrebare. Băiatul îl legăna zâmbind. Când va fi mare se va face inventator. Un stilou care să scrie singur temele, ar fi ceva nemaipomenit. Toţi colegii s-ar înghesui în jurul lui. Atunci va fi cu adevărat mare ! Tata n-ar mai ţipa şi el s-ar juca până l-ar dobori somnul.
Stiloul cu peniţă de aur strălucea. Copilul miji ochii. Instrumentul din mâna lui îşi pierdea încet orice formă, se subţia până la dispariţie. Jocul îi plăcea. Era ca o vrăjitorie. Se foi pe scaun fericit. O oră înseamnă mult. 7+5 mai pot aştepta.
Afară ningea din ce în ce mai des, cu fulgi din ce în ce mai mari. Hârtia caietului era albă. Băiatul tânjea să iasa afară. Dar tata nu-l lăsa. Păcat că în casă nu ninge ! O idee năstruşnică îi trecu prin capul mic. Ce-ar fi să-şi facă propria ninsoare ? O oră este mult.
Cu degete nerăbdătoare şi îndemânatice, rupse câteva foi din caiet. Din pumnii mici ieşeau o mulţime de ghemotoace albe, rotunde, mototolite, încreţite, reci ca zăpada. Cu un ochi la geam, cu un altul pe caietul “de curat”, rupea filele una câte una, strângându-le delicat în palme, punând fiecare bulgăraş pe masă. Se cocota pe scaun cu pumnii plini de hârtie mototolită. Mai aruncă o privire pe geam şi se hotărî că ar fi mai bine sa pună scaunul pe masă. Zis şi făcut, fulgii cad de foarte de sus ! Fericit de noua descoperire, arunca pe podeaua bucătăriei, fiecare bulgăraş, privindu-l cum cade legănat. Din când în când, îşi ţuguia buzele, imitând zgomotul viforului.Cu un ochi la geam şi cu celălalt la micii lui prieteni număra, 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11,12.
- Denis ce cauţi, cocoţat acolo ? Aşa îţi faci tu temele ? Coboară imediat ! Doamne, băiete, ce-I cu mizeria asta ? Cât fac 7+5 ?
Băiatul coborî de pe tronul improvizat, aşezându-se cuminte pe scaun. Se chirci convins că a făcut o mare greşeală. Întinse gâtul resemnat. Bucăţile de hârtie se acundeau buclucaşe pe sub masă, pe sub aragaz sau calorifer. Tatăl le adună în făraş cu mătura.
- Cit fac mă 7+5 ?
Băiatul cu ochii mari şi părul creţ, privea la fulgii lui cum stăteau înşiraţi în făraş că mărgelele la gâtul mamei. Nu mai cădeau de sus.
Tatăl tipa la el.
_Cât fac 7+5 ? În timp ce golea conţinutul făraşului.
Copilul număra boabele albe scurgându-se în găleată, că lacrimile pe obrazul lui, ca şi cum nici n-ar fi fost. Odată cu ultima hârtiuţa acoperită de resturile prânzului, băiatul slobozi din pieptul mic un doisprezece, lung, sfâşietor. Un doisprezece clar dar nu mai puţin dureros.
Tatăl răsuflă uşurat.
- Denis, puiule, du-te la culcare ! Mai învăţăm şi mâine. Băiete eşti isteţ ! Şi eu care credeam că doar te joci !
Băiatul cu părul cârlionţat, făcu ochii mari. Cum ? 7+5 egal 12 ? Putea să doarmă liniştit ?
Tatăl sufla peste lampa cu gaz. În întuneric, sub o pătură călduroasă băiatul mulţumea în gând năzdravanului fulgilor care îi suflase răspunsul.
Afară ningea rar. În depărtare se auzeau voci curajoase strigând” Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e”!, dar băiatul nu le auzea. El visa la Năzdravanul fulgilor, înveşmântat în alb, care I se arata la şcoală numai lui. Cătălin, negriciosul din ultima bancă, îi sufla la ureche” Bine, Bine, dar la primăvară ce te faci”?
Băiatul tresări în somn şi tatăl îl învelea, privind cu îngrijorare spre geam. Glasurile hotărâte se auzeau tot mai aproape.
Răspunsuri la Aceste Discuţii
-
Legătură Răspunsul lui Viorel Croitoru în
-
Viața ca un vis... Trist, nostalgic, plin de gânduri ce dor, de dor. Felicitări!
-
-
Legătură Răspunsul lui Roza Dinvale în
-
1 - 6
2 - 6
3 - 7
4 - 6
5 - 7
6 - 8
7 - 9
8 - 9
9 - 10
10 - 9
11 - 10+
12 - 9
13 - 8
14 - 9
Am notat un + ca sa nu scad toate celelalte note cu un punct. Rog sa se tina seama de el doar in caz de egalitate la vreun clasament.
-
-
Legătură Răspunsul lui Alex Costache în
-
Proza 1 – 4
Proza 2 – 4
Proza 3 – 7
Proza 4 – 6
Proza 5 – 6
Proza 6 – 10
Proza 7 – 9
Proza 8 – 7
Proza 9 – 9
Proza 10 – 6
Proza 11 – 6
Proza 12 – 8
Proza 13 – 9
Proza 14 – 4
-
-
Legătură Răspunsul lui Chris în
-
1. -6
2. -6
3. -6
4. -7
5. -8
6. -7
7. -7
8. -7
9. -7
10. -7
11. -9
12. -9
13. -9
14. -9
-
-
Legătură Răspunsul lui Emil Dumitru în
-
1 - 5
2 - 5
3 - 7
4 - 6
5 - 9
6 - 7
7 - 8
8 - 8
9 - 9
10 - 9
11 - 8
12 - 8
13 - 8
14 - 8
-
-
Legătură Răspunsul lui Vasilisia Lazăr în
-
Am penalizat cu două puncte textele care nu respectă tema.
Proza 1 – 4 (nu respectă tema)
Proza 2 – 3 (nu respectă tema)
Proza 3 – 5 (atinge tangențial tema)
Proza 4 – 8 (atinge tangențial tema)
Proza 5 – 6 (respectă tema)
Proza 6 – 7 (nu respectă tema)
Proza 7 – 6 (nu respectă tema)
Proza 8 – 8 (vag tematică)
Proza 9 – 7 (nu respectă tema)
Proza 10 – 7 (respectă tema)
Proza 11 – 8 (parțial tematică)
Proza 12 – 7 (respectă tema)
Proza 13 – 7 (nu respectă tema)
Proza 14 – 7 (respectă tema)
-
-
Legătură Răspunsul lui gina zaharia în
-
Proza 1 – 5
Proza 2 – 5
Proza 3 – 6
Proza 4 – 8
Proza 5 – 8
Proza 6 – 6
Proza 7 – 7
Proza 8 – 7
Proza 9 – 7
Proza 10 – 9
Proza 11 – 8
Proza 12 – 9
Proza 13 – 7
Proza 14 – 7
-
-
-
Ne pare rău, dar la orele 22,00 am scris STOP VOT. Deja se centralizează rezultatele. Asta e. Consider că a fost timp suficient pentru a vota. :)
Aga Lucia Selenity a spus :Buna seara. Textele care nu respecta tema au fost penalizate.
Textul nr.1------ nota 6
Textul nr.2------ nota 5
Textul nr.3------ nota 6
Textul nr.4------ nota 8
Textul nr.5------ nota 7
Textul nr.6------ nota 8
Textul nr.7------ nota 7
Textul nr.8------ nota 8
Textul nr.9------ nota 8
Textul nr.10------ nota 9
Textul nr.11------ nota 10
Textul nr.12------ nota 9
Textul nr.13------ nota 8
Textul nr.14------ nota 9
-
Despre
conducere site redacție
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
colaboratori
ATENȚIE!
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
link-uri utile
Zile de naştere
Zile de naştere sărbătorite astăzi
Zile de naştere sărbătorite mâine
donații
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
important!
Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.
Activitatea Recentă
Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”
Evenimente
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
