Regrete

[Grig Salvan]

regretele-mi bat ritmic în tâmple
ca roțile unui tren ce nu mai oprește
iar eu rămân tot mai mult în urmă
cu buzunarele grele și pline
de „poate”, „cândva”, „ar fi fost”...

pe străzile pustii în noaptea târzie
un duh nevăzut mă poartă de mână
arătându-mi vitrinele viu colorate
decorate cu scene de altădată
pe care n-am știut să le trăiesc
le privesc... și-mi par clișee de mult expirate
dar încă vii și atât de dureroase...

îmi port greșelile ca pe niște haine vechi
demodate și-atât de uzate
dar pe care nu pot să le-arunc
ele încă-mi mai țin de cald
în felul lor discret și ciudat...

și totuși... și totuși
undeva, între un pas și altul,
încep tot mai mult să cred
că regretele sunt păsări de noapte
dar care nu prevestesc un sfârșit
țipătul lor din cer poruncindu-mi:
„nu mai privi înapoi către noi!
mai ai încă drum de străbătut înainte”

[Grig Salvan]

Ada, mulțumesc mult de lectură, de gândul bun și de apreciere. Deși „sfârșitul nu-i aici” cum spune poetul, totuși vine o vreme de bilanț în care regretele șși fac auzit glasul în tainițele sufletului și nu le putem ignora, dar le putem atenua strigătul și putem să ne întoarcem fața de la un trecut amestecat și învolburat spre o lumină ce încă ne stă la îndemână. 

[Grig Salvan]

Elena, așa e, regretele nu pot fi pur și simplu ignorate, dar învățăm să trăim cu ele privind mai cu seamă înainte la ceea ce încă mai putem îndrepta, la ce mai putem spera și crea în timpul rămas de trăit. Mulțumesc!

[Grig Salvan]

Nicoleta Ramona, mulțumesc de lectură și comentariu.

[Grig Salvan]

Lisia, pertinente observații, regretele apasă greu și totuși ele nu pot fi pur și simplu aruncate, fiind parte din însăși substanța vieții noastre, pietre marcând drumul nostru prin viață. Singura soluție e acceptarea lor și conviețuirea pașnică, îndreptarea spre viitorul rămas de trăit. Mulțumesc de trecere și comentariu.

[Grig Salvan]

Valentin, experiențele și trăirile noastre vizavi de trecut sunt adesea emoționant de asemănătoare, podul casei e și pentru mine viață decantată de-a lungul timpului, lucruri uzate, și cel mai adesea nefolositoare, s-au adunat de-a valma, dar poartă în ele parte din viața mea, de aceea nu le pot arunca la lada de gunoi a istoriei mele. Sunt impregnate de trăirile mele, cu bune-cu rele, deși într-o zi tot va trebui să mă despart de ele. Mulțumesc de vizită și afinitate, de încărcătura emoțională a mesajului.

[Ada Nemescu]

Oh, da! Prietene, Grig. O retrospectivă, o încercare precoce (cred eu) de a contabiliza amintiri și nu oricare - regretele. Nu sunt poveri (regretele) sunt trepte, ne-au propulsat spre 'nainte. Și clipa de-acum, mâine va fi un ieri.

Versuri autentice, sincere, adevărate.

aDa

[ELENA AGIU-NEACSU]

Un poem emoţionant. Atunci când regretele ne devin haină şi ne obişnuim cu ele, privim cu speranţă înainte:

și totuși
undeva, între un pas și altul,
încep tot mai mult să cred
că regretele sunt păsări de noapte
dar care nu prevestesc un sfârșit
țipătul lor din cer poruncindu-mi:
„nu mai privi înapoi către noi!
mai ai încă drum de străbătut înainte”

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Un poem trist, cu imagini clare , cu scene trăite cu regrete dureroase, dar, care încă țin de cald.

”Regretele sunt păsări de noapte”-un vers puternic ce închide poezia cu speranțe.

[Vasilisia Lazăr]

Grig, poezia asta nu e doar despre regrete, ci despre felul în care înveți să trăiești cu ele fără să te mai doară la fel. Mi-a plăcut mult sinceritatea aproape dezarmantă – felul în care „poate”, „cândva”, „ar fi fost” devin greutăți reale, dar și felul în care le porți… nu ca pe o povară, ci ca pe o parte din tine. Metafora hainelor vechi e atât de adevărată – nu le mai vrei, dar nici nu le poți arunca, pentru că au încă amintire și căldură. Iar finalul e lumină curată: regretele nu mai sunt lanțuri, ci păsări de noapte care, paradoxal, te împing înainte. E o poezie sinceră, caldă și profund umană. Felicitări din suflet!

[Stanescu Valentin]

Grig, îmi place aşa de mult această strofă încât nu ezit să o transcriu aici în semn de apropiere a gândurilor tale de cele ale mele din zilele anterioare pe când am urcat în podul mare al casei.

îmi port greșelile ca pe niște haine vechi
demodate și-atât de uzate
dar pe care nu pot să le-arunc
ele încă-mi mai țin de cald
în felul lor discret și ciudat...

Erau acolo urmele mele din anii trecuţi: două canapele prăfuite, două fotolii scorojite de căldura atâtor veri, module din prima mea bibliotecă de familist, în ea aşteptând încă multe cărţi pe care nu am reuşit să le citesc, veioze, unelte mici gospodăreşti aducătoare de amintiri şi evident nefolosite de foarte mult timp, nişte obiecte de prelucrat lâna de pe timpul copilăriei unchiului meu de la care am cumpărat locul de casă de la ţară, obiecte pe care m-am gândit să le donez unui muzeu... dar nu am făcut acest lucru pentru că au fost ale unchiului păstrate de el ca şi mine... Lista ar putea continua.

Apoi,

„nu mai privi înapoi către noi!
mai ai încă drum de străbătut înainte”

acest îndemn al unui gând dojenitor îmi spune să renunţ la vechiturile de acolo, să amenajez cu mobiler nou spaţiul şi să privesc cerul prin ferestrele de pe cele patru laturi ale podului! Mulţumesc pentru versurile remarcabile postate.