exerciții de sinceritate - îmi e dor de mama

[Mihaela Popa]

am așa zile când îmi e dor de mama

de mama pe care aș fi vrut-o

care m-ar fi alintat și mi-ar fi oblojit rănile

care ar fi sărit în sus de bucurie pentru orice fleac care m-ar fi bucurat

și mi-ar fi adus o ciocolată sau o rochiță ori niște pantofi

mi-e dor de mama așa cum aș vrea să respir aer curat după ce am stat în fum

și o sun

și vorbim imaginându-mi că și ei îi este dor de fiica ei

care i-ar fi dat o îmbrățișare spunându-i cât este de frumoasă și cât de mult o iubește

[Elena Victoria Glodean]

Un poem delicat și emoționant care subliniează un dor de mama ideală, acea mama care oblojește rănile și aduce bucurie prin lucruri mărunte, un refugiu în zilele apăsătoare. Felicitări!

[Mihaela Popa]

Mulțumesc frumos, Chris!

[Mihaela Popa]

Grig, mulțumesc frumos!

[Mihaela Popa]

Lisia, un fin observator ca întoteauna, mulțumesc frumos!

[Mihaela Popa]

Monica, mulțumesc frumos!

[Chris]

frumos si dureros in acelasi timp!

[Grig Salvan]

Un dor în care ne regăsim, eu cel puțin mă regăsesc dureros după aproape un an de la plecarea mamei în alt tărâm, îmi place mult o comparație: „mi-e dor de mama așa cum aș vrea să respir aer curat după ce am stat în fum”.

[Vasilisia Lazăr]

Dragă Mihaela, poemul tău nu vorbește despre absența mamei, ci despre absența mamei dorite (cel puțin așa se înțelege) – iar asta îl face cu atât mai dureros și mai adevărat. Dorul nu e îndreptat spre ce-a fost, ci spre ce ar fi putut fi: o mamă care alină, care se bucură de „fleacuri”, care repară lumea cu o ciocolată sau o rochiță. Aici, iubirea nu e amintire, ci proiecție de nevoie. Comparația cu respirația după fum este tulburătoare: mama devine sinonimă cu aerul curat, cu posibilitatea de a trăi fără arsură interioară. Dorul nu e nostalgie, ci o urgență vitală – ceva ce lipsește ca oxigenul. Momentul telefonului e extrem de uman și fragil: nu certitudinea iubirii, ci imaginația ei ține loc de mângâiere. Fiica își inventează mama așa cum și-ar inventa o rană vindecată. Iar reciprocitatea („imagindu-mi că și ei îi este dor de fiica ei”) arată o nevoie dublă: nu doar de a fi iubită, ci de a fi dorită.

Textul e simplu, aproape confesiv, fără artificii, iar tocmai această simplitate îl face tăios. Nu acuză, nu judecă – doar spune lipsa. Și din lipsa asta se naște una dintre cele mai curate forme de poezie: poezia copilului rămas în adult. Este un poem despre dorul de mamă ca dor de o posibilitate de iubire, nu de o amintire.

Reverență pentru această sinceritate care doare și vindecă în același timp! 🤍

[Monica Pester]

Emoții filiale și materne. Socot însă că între mamă și fiică nu ar putea exista cuvântul - imaginație - chiar de ar fi la o veșnicie distanță.

Impresionant, Mihaela ...

[Mihaela Popa]

Nicoleta, mulțumesc frumos!