Nu-mi frânge inima cu văzduhul

[Maria Mitea]

 

Nu-mi frânge inima cu văzduhul,

nu mă cuprinde

la piept,

nu-mi șopti de parcă ți-i rușine de noapte,

nu te mai ascunde în palme, stol de păsări călătoare, dau norii la o parte, fără să poată privi înapoi,

dispar                     se duc                                  pleacă                               cu zarea

nu-mi șopti, nu mă-mbrăca în cuvinte,

nu știu să citesc, nici să scriu

    - sunt doar umbra unui visător doborât de lumină -

fiecare cu strigătul său, cu stolul său, - fiecare

pe partea lui de lume,

pietrele

ne așteaptă în vale la râu, să-i punem cercei,

să creăm 

opere de artă

s-adunăm clipă cu clipă, și apa să nu se mai schimbe

în vin,

nu-mi mai spune să te mângâi, și măcar c-un singur gând, ultima dată, să te ating, măcar c-un strop de tristețe,

nu mai cerși

blândețe,

nu-mi șopti de parcă ne-am născut să tăiem grâul cu secera,    să prefacem snopii în cânt,

 să batem clopotele,

și muzele să râdă de noi,

nu-mi șopti de parcă ți-i rușine de stele, și-ți ascunzi buzele-n păr, și

brațele se-mpletesc în coloane,

se-nalță la cer, când

taina

lumii de-abia începe să depene ninsoarea, și sânii înfloresc, laptele curge râuri, pe-obrajii moi ca ploaia, printre priviri, în afara timpului ne-ascundem în iarba timidă, și-naltă, se-ngroapă zvâcnirea în primul sărut, iar

 izvoarele se spală de uitare și somn,

fără aripi, liniștea coboară peste noi, și e atât de bine, e atât de bine,

e atât de bine

să plângem fără să fi auzit de iubire, e atât de bine să plângem fără să fi auzit de voaluri duse de vânt, și doar visul știe cum e să ieși uscat din ploaie, și

face primii pași, iar sânii înfloresc ca viforul la geam, și laptele curge râuri

printre văi și coline, curg 

           - ca umbra unui visător doborât de lumină - 

și

nu-ți cunosc scrisul, și

nu-ți cunosc semnele, nu-ți duc nici crucile -

citesc doar în lacrimă,

în sânge plantez vise, în sânge plantez vise, ca orbul, pipăi razele când răsar, și când apun

ascult foșnetul frunzelor, și

mă uit cum lumina țese umbrele, și țese, și țese, să răsfețe noptile, țese, harnica țese, să răsfețe pustiul, că

dacă umbrele ar muri,

că dacă umbrele ar muri, atunci, și soarele ar muri, și nici ploaia nu se va mai întoarce,

și nici apa nu se va face vin,

sunt doar un visător doborât de lumină,

fiece fir de praf pe care-l ating îmi îmbracă ochii în povești, că

doar poveștele mai au puterea să ne lase să mânuim vânturile -

                                                                                   *la revedere, călătorule, la revedere

soarele meu,

nu-mi frânge inima cu văzduhul,

ești liber să te împrăștii ca ceața,

ești liber,

pleacă, dacă îți pasă, te rog pleacă, nu mă ridica la cer,

sunt doar umbra unui visător fără glas,

și la ce folosește bocetul, când lacrimile nu seacă niciodată, și curge

doar spre inima pământului, când

numai tu, soarele meu, schimbi apa în vin,

nu-mi frânge inima cu văzduhul,

nu mă cuprinde

la piept,

nu-mi șopti de parcă ți-i rușine de stele,

nu te mai ascunde în ochii străvezii, un stol de păsări ești,

fără să poată privi înapoi,

dispar                               se duc                   pleacă                                cu zarea

și fiecare

fiecare rămâne cu strigătul său,

                                               - fiecare rămâne

pe partea lui de lume,

nu-mi zdrobi inima cu văzduhul,

ești liber să te topești ca sarea,

ești liber,

pleacă, dacă îți pasă, te rog dute cu toamna, și nu te mai uita la cer

       - sunt doar umbra unui visător doborât de lumină -

[Vasilisia Lazăr]

Poemul tău, Maria, se desfășoară ca un torent de imagini și simțiri, un uriaș flux al conștiinței în care vocea lirică pare copleșită de propriile trăiri. Versul liber, întins până la limita respirației, transformă textul într-un prozopoem cu pulsație interioară continuă — o incantație a desprinderii, a neputinței și a dorului cosmic.

Tema iubirii se confundă cu cea a luminii, dar nu în sensul senin al revelației, ci al arderii dureroase — e iubirea care orbește, care „frânge inima cu văzduhul”. Imaginea repetată a „visătorului doborât de lumină” devine simbolul fragilității umane în fața absolutului, al artistului care nu mai poate suporta intensitatea propriilor trăiri.

Poemul se construiește pe repetiție și pe acumulare, procedee ce dau senzația de valuri poetice care urcă și coboară, asemenea unei respirații îngreunate de emoție. Limbajul e bogat, uneori copleșitor: curgerea de imagini („laptele curge râuri, ca ploaia, printre priviri...”) și de verbe („țese, harnica țese...”) creează o muzicalitate hipnotică, dar și un ușor sentiment de asfixie, de sufocare poetică.

Poemul nu se lasă citit ușor. Are o densitate aproape mistică, iar sensul nu stă în firul logic, ci în vibrația interioară. În spatele avalanșei de imagini se simte o mare vulnerabilitate — un suflet care vrea să iubească, dar se teme să nu piară de prea multă lumină. Textul ar câștiga dacă ar fi dozat puțin mai riguros, lăsând respirație între secvențe. Unele imagini, deși superbe, se canibalizează între ele. O mică disciplinare a fluxului ar permite cititorului să se oprească, să respire și să simtă mai profund.

În ansamblu, însă, poemul e un univers intens, incandescent, care poartă amprenta unei scriituri autentice și vizionare.

cu-n singur gând / c-un

Atenție și la folosirea virgulei!

[Ada Nemescu]

Un titlu atractiv, un final deosebit de poetic.

Între ele un discurs prea generos. Într-o lume în care timpul s-a comprimat uneori până la secundă este o provocare

aDa

[bolache alexandru]

Un monolog care dezvăluie cititorului o mulțime de sentimente!

[gabriel cristea]

O explozie de sentimente disipând eul poetic, întru admirația cititorului. 

[Grig Salvan]

O invocație cu accente crude și dure, dar și cu multă duioșie și dragoste, o rugă îndelungă încărcată de dorințe și îndemnuri dureroase, dar și frumoase, pentru o iubire sortită fie să se împlinească, fie să se destrame...

[Maria Mitea]

Mihai, mulțumesc mult te trecere! Mă bucură, :) 

Nu m-am gândit la genul visătorului: M, F, 

spui doar ultimul vers să fie la feminin ”...umbra unei visătoare...?

[Mihai Katin]

sunt doar umbra unei visătoare doborâtă  de lumină -de  celei cd ce nu asa,ar reflecta mai bine  personalitatea  celei ce a scris poemul

să plângem fără să fi auzit de iubire

ca umbra unui visător doborât de lumină

nu-ți cunosc scrisul, și
nu-ți cunosc semnele, nu-ți duc nici crucile -
citesc doar în lacrimă,

soarele meu,
nu-mi frânge inima cu văzduhul,
ești liber să te împrăștii ca ceața,....am ales aceste elemente ale compoziției lirice penduland intre un monolog  si un prezumtiv dialog  al feminității   ce-si aduna  toate rosturile iubirii din acel natural necesar,este dorinta,este pierdere si o anume durere ,este o proza poetica inspirat  așternută  sub o stranie  premonitie:

dispar se duc pleacă cu zarea

iar ca poemul sa fie  plin de acea feminitate  extraordinara  eu prefer acest final:

- sunt doar umbra unei visătoare doborâtă de lumină ....