O stare infinită

[carmen popescu]

Trec podul fără teamă, în unduiri de bal,

În spate, întuneric, doi aștri se apleacă,

Peste un braț de ceară, cu zbaterea opacă,

Doi îngeri ce tresaltă în mersul ireal.

 

Trec podul în tăcere, o mână care pleacă

Peste ascunsul nopții-i  doar murmur de chimval,

Nonsens al noii forme, respins de mers tribal,

Disipă orizontul, dorința o îneacă.

 

În altă contractură, e-o stare infinită.

Un ochi rămâne-n urmă, prin mers de pribegie

Și vocea grea, ce strigă, se chinuie vrăjită.

 

În trecerea spre umbră, ca formă nenuntită

De golul ce rămâne un doliu, o stihie,

Va fi o disipare, pe stele, scrijelită.

[Chris]

foarte frumos!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Versuri  pline de dor.

[Ada Nemescu]

Am recitit versuri și comentarii frumoase, încărcate de semnificații și simboluri. Rămân cu o sațietate vremelnică și mă întorc să citesc iar și iar.

Felicitări, din toată inima.

aDa

[gabriel cristea]

Minunat sonet! Felicitări, doamnă Carmen Popescu! 

[Vasilisia Lazăr]

Poemul are o gravitate solemnă, cu imagini puternice ce evocă trecerea, transformarea și fragilitatea ființei („doi îngeri ce tresaltă în mersul ireal”, „o mână care pleacă peste ascunsul nopții”). Atmosfera e tensionată, aproape ritualică, iar construcția clasică (sonet) susține tonalitatea meditativă. Metaforele cosmice și sacre dau textului un caracter vizionar și o profunzime lirică aparte. Este un poem sobru și intens, construit pe imagini cosmice și sacre, care reflectă o meditație profundă asupra condiției umane și a trecerii.

Acum o să-mi permit și niște mici sugestii, dar e numai părerea mea. Unele formulări par puțin greoaie („nonsens al noii forme, respins de mers tribal”), ceea ce poate îngreuna lectura și diminua fluiditatea. De asemenea, poemul fiind dens în simboluri (îngeri, pod, umbră, doliu, stele), uneori acestea par aglomerate; poate o mai bună selecție ar spori claritatea și expresivitatea, dar textul rămâne o creație viguroasă, cu rezonanță metafizică și frumusețe clasică, iar pentru asta te felicit, poeta mea dragă.

[Grig Salvan]

Mă bucur de câte ori găsesc un poem „în dulcele stil clasic” și în formă fixă ca acest sonet, scris impecabil, în ritm iambic trecând cezura, discurs pe un ton grav și sentențios, cu reverberații adânci în urma lecturii.

[Costel Zăgan]

Poeții trec, poezia rămâne.