Convalescență - Jurnal -

[Mihaela Popa]

Plecarea mea din țară, e așa, ca o boală din care am rămas cu sechele. Adică dacă auzi pe cineva că parcă ar mânca o prăjitură sau o ciocolată pe mine o să mă auzi că “Doamne ce aș mânca o ciorbă de fasole cu carne afumată lângă care să mai sparg și o ceapă…”

Sâmbăta trecută am avut timp să dezgheț o comoară, adusă de o nepoată acum vreo două luni; o bucată generoasă de coastă afumată și mușchiuleț afumat (și nu a adus doar pentru mine, a adus și pentru fiica mea, nu știu cum a trecut la graniță cu toate astea plus cârnați și lobodă în bagajul ei de mână printre farduri, rochiție și lenjerii de corp).

Cum spuneam, sâmbătă m-am apucat de gătit fasolea, țopăiam amandoi nerăbdători, eu și Robert, pe lângă oală până să fie gata, am gătit-o cam în 3 ore, adică na, amândoi i-am acordat atenția necesară. Robert a onorat-o cu muzică rock, Beatles “Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band” răsuna din living până hăt, departe, pe stradă, eu i-am schimbat apa de trei ori, că nu-mi plac aerele necontrolate, am opărit afumătura, am spălat-o ca să dea bine într-o farfurie englezească, am tocat toate legumele la mână, nu cu robotul, am avut noroc și de o legătură trufaș de proaspătă de mărar, ce mai, o încântare!

Dar weekend-ul care începe bine se poate sfârși prost. Unde atâta bucurie muzicală și satisfacție culinară sâmbătă, duminică în timpul unei plimbări de relaxare m-a pocnit o surpriză, piciorul meu stâng nu mai voia să meargă fără să îmi dea niște ghionturi neplăcute care deveneau al naibii de insuportabile. Situație la care Robert zice, fac o traducere aproximativă : “poate că de la pantofii verzi ți se trage!” (nu-i plac pantofii mei verzi) eu: “I-am purtat 10 minute sau chiar mai puțin” (cât am mers de la mașină la restaurant, acolo am stat jos, ne-am întors la mașină, mi-am pus adidașii apoi am plecat la plimbare, eram întreagă atunci și încă vreo oră și jumătate după; de mers, am mers la pas, nu am făcut maraton). Ajunși acasă, sar, vorba vine, în cada cu apă caldă și sare, stau la murat vreo jumătate de oră, și drăcia dracului, nu puteam să ies din cadă, ușa la baie închisă pe dinăuntru… n-avea rost să strig, Robert uda grădina. Cu chiu cu vai am ieșit. Luni ajung la urgență, că nu mă descurcam bine mișcându-mă într-un picior, primesc atenția necesară, planul pe termen scurt: ceva care ameliorează durerea, respectiv codeină, recomandarea de voltaren și repaus până când piciorul meu e în stare să mă susțină și planul pe termen lung: să contactez GP-ul (medicul de familie, mereu altul, aceeași clinică) pentru programarea la fizioterapeut; asta e cam așa: atunci când va fi posibil să mă vadă fizioterapeutul poate fi într-o lună, două sau într-un an, doi, când deja m-am făcut bine de am și uitat ce, cum și unde m-a durut, ori ajung cu piciorul în mână și-i cer să mi-l pună la loc… :) Robert are deja ideea să-l lipim cu scotch tape. Bine, el are multe idei, chiar să ne iubim sălbatic atunci când eu nu pot să-mi mișc nici ochii de durere, îl refuz politicos pe motiv că nu aș putea să îi explic medicului de la ambulață ce s-a întâmplat și nu din cauza barierei de limbaj cât din pudoare. Se resemnează și mă întreabă zâmbind ștrengărește : “Would you like a cup of tea?” Îi răspund cu aceeași monedă, zic eu: “Yes, please, but not too strong...”

Urăsc codeina, mă simt bine câteva ore și după aceea mă ia o durere de cap de nu știu ce ar fi fost mai bine, să suport durerea piciorului și să n-am dureri de cap, sau invers?!

Nu-mi place să fiu inactivă așa că-mi mobilizez gândurile aburite de codeină și prima întrebare care-mi gâdilă mintea e “ce aș mânca eu acum?” și numai ce-mi amintesc că a mai rămas o porție de fasole, într-o caserolă de sticlă pusă pe ultimul raft al frigiderului, nemeritată decădere din rang. Ieri, ne tot invitam unul pe altul care cum să o servească, de la “hai să o împărțim” ca aperitiv la “mânânc-o tu” după ce am uitat de ea și eram sătui de alte feluri de mâncare, finețuri d-astea… Azi, mi-am tratat fasolea ca pe o regină, am încoronat-o cu o ceapă roșie, Robert e la serviciu așa că m-am bucurat singură de ea, am fost egoistă. Țopăind într-un picior, îmi pregătesc o limonadă și rod la coaja de lămâie cât să-mi dispară mirosul de ceapă...

[Tudor Cicu]

Într-o discuție cu amicul meu, poetul Ion Lazu, aveam să aflu că dintr-o „abureală” romantică avea să se trezească pe la 26 de ani, când, la spectacolul vieţii, îi pusese Dumnezeu în mână un aparat „Smena”, ce însemna „schimbare în viața lui” şi, în paralel, i-a venit ideea să ţină un jurnal. Asta da inspiraţie, i-am spus eu (gândindu-mă la rucsacul în care Napoleon ținuse un baston de mareșal). Jurnalele sale, o da!, au fost comori adevărate. Fiindcă, jurnalele au lăsat, mereu, în ele, formulări sibilinice: „acea urmă de cenuşă”, de la care pornind, a și reuşit să dezvolte unele teme, unele situaţii explozive în romanele de mai târziu. Așa că... scrie! Fiindcă și într-un picior se poate scrie în jurnal.

[Mihaela Popa]

Onorată de prezența dumneavoastră, de timpul acordat textului meu și încurajatorul comentaiu, domnule Tudor Cicu, vă mulțumesc din suflet! Vă voi urma sfatul.

Tudor Cicu a spus :

Într-o discuție cu amicul meu, poetul Ion Lazu, aveam să aflu că dintr-o „abureală” romantică avea să se trezească pe la 26 de ani, când, la spectacolul vieţii, îi pusese Dumnezeu în mână un aparat „Smena”, ce însemna „schimbare în viața lui” şi, în paralel, i-a venit ideea să ţină un jurnal. Asta da inspiraţie, i-am spus eu (gândindu-mă la rucsacul în care Napoleon ținuse un baston de mareșal). Jurnalele sale, o da!, au fost comori adevărate. Fiindcă, jurnalele au lăsat, mereu, în ele, formulări sibilinice: „acea urmă de cenuşă”, de la care pornind, a și reuşit să dezvolte unele teme, unele situaţii explozive în romanele de mai târziu. Așa că... scrie! Fiindcă și într-un picior se poate scrie în jurnal.

[Vasilisia Lazăr]

Această filă de jurnal este o relatare sinceră și plină de umor despre momentele de convalescență și micile provocări ale vieții cotidiene. Autoarea își exprimă cu sinceritate dorința pentru mâncărurile preferate și frustrările legate de accidentarea accidentală, dar păstrează un ton optimist și umoristic chiar și în fața neplăcerilor. Detaliile despre prepararea fasolei, muzica ascultată și conversațiile imaginare cu partenerul adaugă farmec și intimitate relatării. În ansamblu, textul reflectă o atitudine de reziliență și bucurie în simplitate, chiar și în momentele de durere sau disconfort. M-a relaxat. :)

typo: mănca, comoră, marton, cănd

Ghilimelele românești sunt acestea: „...”. Aaaa, dar tu locuiești în Anglia, uitasem. :)))

[Mihaela Popa]

Mulțumesc, Lisia pentru răbdarea de a citi și amploarea comentariului.

Am corectat greșelile de tipar :) încep să mă suspectez de dislexie.

Vasilisia Lazăr a spus :

Această filă de jurnal este o relatare sinceră și plină de umor despre momentele de convalescență și micile provocări ale vieții cotidiene. Autoarea își exprimă cu sinceritate dorința pentru mâncărurile preferate și frustrările legate de accidentarea accidentală, dar păstrează un ton optimist și umoristic chiar și în fața neplăcerilor. Detaliile despre prepararea fasolei, muzica ascultată și conversațiile imaginare cu partenerul adaugă farmec și intimitate relatării. În ansamblu, textul reflectă o atitudine de reziliență și bucurie în simplitate, chiar și în momentele de durere sau disconfort. M-a relaxat. :)

typo: mănca, comoră, marton, cănd

Ghilimelele românești sunt acestea: „...”. Aaaa, dar tu locuiești în Anglia, uitasem. :)))