E-atât de stranie lumina...

[Amanda Spulber]

E-atât de stranie lumina, pe nesimțite ne-a învăluit,

Cu tonurile gri și negre, e uimitor de străvezie;
Și nu se-aude ciripit de păsări, un vuiet numai, depărtat,
Mașini, trecând prin altă lume,
se șterg în goana lor abstractă;

. 

Cu verde ireal împodobiți, toți pomii au încremenit
Și plopul doar își tremură timid coroana zveltă și-austeră,
Așa cum, clopote fiind, strămoșii lui tăcuți se legănară,
Să-și plângă soarta de-a fi lemn prin care crucea s-a dezvăluit;

. 

Se estompează oamenii, ușor grăbiți, se-ndepărtează blocuri,
Iar cerul se înalță printre nori albiți și unii cenușii;
Se arcuiește boltă vagă peste-acest pământ cumva sleit,
Azur deschis – și rece este așteptarea, dar așa de clară.

[Grig Salvan]

Secvențe desprinse parcă dintr-un film straniu, cu o lumină ciudată într-un decor parcă ireal, o atmosferă oarecum onirică în tonuri vagi, estompate, creează senzația de tablou interior, expresionist...

[Ada Nemescu]

Amanda, recunosc am mai citit pe aici, sporadic... La acest moment găsesc două aprecieri și 44 de vizualizări... Nici un comentariu!

Titlul este frumos, explicit. Transmiți o stranietate amănunțită, cu o descriere frumoasă la final - Azur deschis – și rece este așteptarea (...) Te rog să-mi permiți o comparație: poezia ta este ca o rochie cu un design asimetric, din materiale neconvenționale, ceva straniu,WOW , care place tuturor, dar nimeni nu știe de ce... Ai transmis o stare .

aDa