mai erai și tu în vis

[Tudor Cicu]

mai erai și tu în vis

 

cum de mult n-am dat prin sat

ne mai știi? - m-au întrebat,

acei salcâmi de la poartă

uitați până și de soartă.

 

c-aseară-n fântână luna

îmi făcea cu ochiu-ntruna

o vreme-am crezut de nu,

că-mi făceai cu mâna tu

 

cât am stat pe lespezi, gândul

m-a muncit clipe de-a rândul.

și-atunci dorul într-o clipă

le-a dat viselor aripă

 

mă vedeam la noi în casă

cu toți ai mei strânși la masă

și la geam priveam de numa’

duzii cum făceau cu mâna.

 

câinii lătrau pe afară...

stele lăcrimau cu ceară,

anii mei aduși de spate

strânși pe file într-o carte.

 

mai erai și tu în vis

ce frumoasă ești! - mi-am zis.

toate să le fi visat,

că n-am dat de mult prin sat?

 

și-abia când eram în prag

dulcele amar pribeag

mi-a șoptit luat cu veste

cum că toate-s azi, poveste.

[Tudor Cicu]

Valentin: „Arta nu poate ieşi decât din mulţimea detaliilor... din descrierea migăloasă a lumii” (mi se pare că l-am citat pe Th. Mann). Dar, cel puţin, toţi învăţam, că scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea. Cei plecați din casa copilăriei se întorc mereu, fie și în vis, acolo. Mi-aduc aminte că în camera mea, lângă fereastră, se afla o măsuţă rotundă la care, din când în când, scriam poezii, povestiri; mâzgăleam orice, pe nişte coli albe. În faţa ferestrei, crescuseră doi duzi. Unul făcea dude albe, foarte dulci. Celălalt dădea nişte dude roşii, un pic acrişoare la gust. Crengile duzilor, bătute de vânt, se loveau uneori de geam, ca şi cum ar fi vrut să-mi atragă atenţia, că au ele să-mi spună câte ceva. Pe atunci nu știam asta, nici măcar nu bănuiam. Acum toate vin sub forma unor regrete. Tot un copil plecat în lume sunt și eu, ca și tine, de altfel.

[Tudor Cicu]

Ada: Eu, fiind născut în Dobrogea, aproape de mare, de câte ori mă înfăţişez dinaintea mării nu uit să privesc în cele patru zări ale punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în calea copilăriei pe: E. A. Poe cu al său „regat lângă mare”: unde „trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”. Și tot acolo, privind de pe mal, de sus, marea, nu ai cum să nu te pui şi în pielea lui Pip din „Marile speranţe”. Când Pip părăsise satul, fluierând nepăsător, ceaţa uşoară a dimineţii se ridica solemn „ca şi cum ar fi vrut să-i dezvăluie lumea”. Fusese, până atunci, atât de mic şi neânsemnat în lumea lui, iar lumea de dincolo era atât de mare şi de necunoscută încât izbucni „într-un hohot de plâns”. Și acest hohot îl punem uneori în poezie. Îți sunt recunoscător pentru comentariu și plăcerea lecturii.

[Stanescu Valentin]

Tudor, pe culmi de vis şi nostalgie ne treci în seară de april’ mă simt şi eu în poezie trăind aevea în copil - tărâmul nostru cel de aur din care am fugit tiptil crezând iluziile mii am risipit bogat tezaur...

 

[Ada Nemescu]

Ah, ce frumos! 

Gingaș, curat, parcă susură izvorul, sau șoptește tainic...dorul

M-a înfiorat încă din titlu, mai apoi s-a așezat cuminte, în tihnă, o stare de pace.

Felicitări,  aDa