Povestea zeilor

[Monica Pester]

În liniștea dimineții, o rază sparge

norii adunați deasupra mea.

Vălul de noapte se transformă

cu zumzet ușor, în pană

ce se răsfață în aer.

Mi-e dor.

Singurătatea mă acoperă  

și ma trimite în sfera luminii.

Din umbră să mă disipez în infinit.

Ating cerurile cu fruntea,

deschid portaluri necunoscute

și citesc gândurile îngerilor

cu blândețea cu care,

odată,

primeam mângâierile tale

Aș vrea să fii aici, să

străbați eternitatea pentru mine.

Aș vrea să mă ierți ca să pot ierta.

Orele trec în zadar,

ca o statuie a Artemisei,

caut misterul lui Cronos.

Zeus mi-a dat armă la picior,

am rămas însă, femeia cerului,

ca să te aștept pe tine.

Vino și deschide-mi pieptul

cu crucea iubirii tale, 

încă o dată, și incă o dată, mereu.

Izbăvește-mă de argintul tristeții

din care mi-am făcut zale și scut.

Și mai scaldă-mă iar în laptele zorilor

când îmi aduci iertarea . . . 

[Monica Pester]

 Ŵow ! Lovit  fîx în țintă.

Așa este, Poete 

Mulțumesc mult !

[petrut dan]

Recunosc în scrierile tale faptul că cel puțin nu simt acel stil învechit, prăfuit care face ca textul respectiv oricât de bine ar fi scris tot să nu convingă ba mai mult să-ți dea o stare dezagreabilă! Dacă le-ai lăsa să dospească un timp, să le revezi sunt sigur că ți-ar ieși mult mai bine, potențial liric există, idei bune sunt, ai și o anumită filozofie cu care îți încarci poemele, proprie și interesantă, nu știu de ce nu dai textelor șansa să-ți arate ce trebuie schimbat că sunt convins că ai ști cum, cu drag!