maria la portuguesa

[petrut dan]

se presupune că nu-mi cunosc viitorul dacă

pe la spatele meu oameni lipsiți

de prejudecăți

lasă răul să se vindece

singur

din aproape în aproape

de parcă s-ar lua după Madonna cu pruncul-

emoția femeilor ia formă de zîmbet

la ideea de mamă

 

fără vreun gând nepotrivit îți privesc trupul

 

mi se pare sau ai niște culori pe care nu le-ai purtat

niciodată

până acum nu am știut cum să-ți ating

sânii

mi-au ținut de urât și de foame

 

de sete ar putea să reziste doar o iubire de care  

sunt

conștient

că în fiecare noapte ne-ar lua câte-un rând de piele

fără să se gândească la consecințele consumului de alcool

și fără pauza de somn  

între cele două vieți pentru care îmi doresc să nu fi plecat niciodată

de-acasă

inima să mă strige din prag

leneșule

 

după zațul unei băuturi calde pline de siluete

învăluitoare

ceața depune straturi sub coaja copacilor

odată cu rostogolirea apei printre picioarele podului pe care nimeni nu are curaj

să-l treacă fără să-și închine destinul

  

pentru că nu primisem gândul că ai putea fi piatra

pe care aș avea dreptul s-o arunc

primul

inconștient de puterea cuvântului scris

adorm bucuros să mă tem

 

de negrul tău ce personifică tinerețea

nestăpânită

dorința

trezindu-mă zilnic printre cireșii hotărâți să mă piardă

iubirea împotriva căreia nu există

lege cu numele atât de frumos la rostit

maria la portuguesa

 

[Vasilisia Lazăr]

Un poem de dragoste deosebit de frumos. Dacă ar fi să mă iau după titlu, care e și titlul unei melodii triste, în care iubirea e și bucurie, dar și agonie, aș putea crede că și poemul tău vorbește tot despre o dragoste nefericită, puternică, dar imposibilă, deși nu prea pare a fi asta. Așadar nu știu dacă e și ideea poemului sau ai folosit acest titlu doar pentru că îți place melodia, e greu de descifrat la tine, mai ales că poezia ta nu e niciodată doar despre ceva, ea e mereu despre mult mai multe, iar această complexitate însoțită de un anume ermetism duc uneori la obscurizarea textului poetic de către cititor, mai ales atunci când modul de gândire, nivelul cultural și afectiv al acestuia este diferit de al tău. Totuși (după părerea mea) conținutul poemului nu pare a avea legătură cu titlul și cu versul final, acesta fiind pus acolo doar pentru a epata, dar e posibil, din motivele enumerate mai sus, ca eu să nu înțeleg. Și nici nu aș crede că ai folosi un ermetism intenționat, ci mai degrabă că acesta e un dat natural care izvorăște din dotarea ta nativă, deci s-ar părea că eu nu înțeleg. Însă dincolo de această discrepanță dintre titlu și conținut, este, după cum am mai spus, un poem de dragoste deosebit de frumos.

[petrut dan]

Monica, îți mulțumesc, apreciez comentariul amplu și frumos scris, drag!

[petrut dan]

Ramona, mă bucură trecerea și semnul, cu drag!

[petrut dan]

Ada, mulțumesc, drag!

[Monica Pester]

Poet fără stavile. Nu-ți pasă nici măcar de eventualitatea că n-ai fi înțeles de cel care te citește. Ești un sentimental eclectic ce îmbină ermetismul simbolic cu clasicul , deși rar. Ei, bine, această înlănțuire de discursuri au un sens atât de bogat încât ești tentat să nu mai scrijelești sub cuvinte și să le percepi mot-a-mot. Asimilezi trăirea mesajului exact cât îți permite sufletul tău de iubitor de poezie. Pentru că măiestria ta, Poete, este de a scrie universal. Pentru toți și  toate. Ești ca o enciclopedie de trăiri, la dispoziția cui are dorința să te soarbă și să învețe . 

Nu pot decât să-ți mulțumesc pentru oferta generoasă.

De multe ori, poeții au o viață particulară diferită de cea pe care o expun în scrieri. Ceea ce dovedește că înlăuntrul unui poet, Dumnezeu și-a pus amprenta, fie că acesta e perfect conștient de asta sau nu. 

Poete, fie ca pana ta să fie mereu încărcată cu acest dar divin.

Poete,

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Imagini frumoase.  Îmi plac în mod deosebit versurile "trezindu-mă zilnic printre cireșii hotărâți să mă piardă"

[Ada Nemescu]

O destăinuire  sinceră, aproape o confesiune intimă a unui personaj care nu se ostenește să caute, doar știe să aștepte.  A găsit cumva secretul timpului, ìși permite luxul să aștepte, purtând o tristețe ca pe o eșarfă permanentă, Amintește de Petre din Pânza de păianjen, al Cellei Serghi,

emoția femeilor ia formă de zîmbet

la ideea de mamă 

adevărat și frumos, minunat când se întâmplă,  atunci Dumnezeu ne dă binețe

am citit cu interes, aDa