maria la portuguesa

[petrut dan]

se presupune că nu-mi cunosc viitorul dacă pe la spatele meu

oameni în alb lipsiți de prejudecăți

lasă răul să se vindece

singur

din aproape în aproape

de parcă s-ar lua după Madonna cu pruncul-

emoția femeilor sub formă de zîmbet

la ideea de mamă

 

fără vreun gând nepotrivit îți privesc trupul

 

mi se pare sau ai niște culori pe care nu le-ai purtat

niciodată

până acum nu am știut cum să-ți ating

sânii

mi-au ținut de urât și de foame

 

de sete ar putea să reziste doar o iubire de care  

sunt

conștient

că în fiecare noapte ne-ar lua câte-un rând de piele

fără să se gândească la consecințele consumului de carne

și fără pauza de somn  

între cele două vieți pentru care îmi doresc să mă-ntorc

acasă

inima să mă strige din prag

leneșule

 

după zațul unei băuturi calde pline de siluete

învăluitoare

ceața depune în straturi pe coroana copacilor

odată cu rostogolirea apei printre picioarele podului pe care nimeni nu are curaj

să-l treacă fără să-și închine viitorul

  

pentru că nu primisem gândul că ai putea fi piatra

pe care aș avea dreptul s-o arunc

primul

inconștient de puterea cuvintului scris

în același timp

adorm bucuros să mă tem

 

de negrul tău ce personifică tinerețea și dorința nestăpînită

ce mă trezește zilnic printre cireșii hotărâți să mă piardă

cu zeama coapselor modelate între pumnii unui bărbat

ce-și descoperă rostul și perechea în iubirea împotriva căreia nu există

nicio lege cu numele atât de frumos la rostit

maria la portuguesa