Adâncuri

[Ana-Maria Butuza]

Mi-e tăcerea albastră
Ca valul de mare
Ce se sparge la țărm,
Udându-mi tălpile cu
Adâncuri neștiute.

Mă întind pe nisipul
Fierbinte și galben
Ca toamna
Ce mi se naște în suflet.
Iar tu,
Te pârguiești
În mintea mea
Cu doruri ascunse.

Asfințitul
E atât de roșu,
Ca gemul de cireșe amare
Pe care ți-l sugeam din buze.
N-aș mai pleca
Din liniștea lumii tale,
Atât de comod mincinoasă,
Însă simt o chemare.

Din fotoliu,
Moartea își trece degetele prin ziar.
O zăresc prin deschizătura ușii,
Ca o umbră care se furișează
Printre ultimele respirații ale serii.

Nu îndrăznesc să intru;
Cu un ochi, îmi simte suflarea sacadată,
Iar zâmbetul ei, știrb și veșted,
Se desenează pe colțurile întunecate
Ale privirii mele tremurate.

„Hai, vino!”
Degetele-i lungi, deșirate,
Îmi fac semn,
Ca frunzele moarte în adiere.
„Îmi odihnesc sufletul bătrân,
Obosit de povara altor vieți
Târâte pe celălalt țărm.
Al tău, nu încă. Nu astăzi.
Am simțit parfum
De măr copt cu scorțișoară
Și m-am aciuat ca un călător tăcut.”

Îngheț, ascunsă în umbra ușii,
Sufocându-mi propria respirație,
În timp ce palmele-mi umede încearcă
Să astupe șoaptele șuierătoare ale fricii.

Moartea râde, cu un grohăit hârșit,
Răzbătând prin perete,
Se furișează în mine,
Ca o teamă ancestrală, sălbatică,
Cu un urlet neauzit, adânc.

Își întinde haina de catran,
Se scurge afară, pe geam,
Lăsând în urmă miros stătut de descompunere,
O duhoare de carne veche, amorțită.

Îmi fac curaj să pătrund în odaie,
Deschid ferestrele,
Dar aerul proaspăt,
Ca o fantasmă naivă,
Se sparge de pereți, năuc, fără vlagă.

Primăverile nu mai sunt ce au fost.
Au gust de coajă de copac putred,
Roasă de viermi ce sapă sub piele.
Verile nu se mai nasc,
Toamnele nu mai ucid frunze aurii,
Iar iernile au uitat să ningă alb.

Prind în pumni
Ultima boare de aer,
Albă ca florile de măr,
Și-o îndes la rădăcina vieții.
O simt tot mai puternică
În liniștea tulbure a înserării.
Poate că iernile vor uita să ningă,
Dar în inima mea,
Primăvara va încolți, tăcută,
Încă o dată.

[petrut dan]

Ar trebui revăzut; de ex ai aceeași idee în penultima și ultima strofă, '' iernile au uitat să mai ningă''-problema cu textele lungi este că pericolul repetiției anumitor cuvinte sau idei să-i scadă din lirism, din dinamică , din tot ce înseamnă poezie plus că nu este neapărat o condiție a reușitei!

'' Ca gemul de cireșe amare
Pe care ți-l sugeam din buze.''

este o imagine reușită, dar prea puțin comparativ cu dimensiunea, mai trec, cu drag!