Trei păpuși, cinci becuri și 2 pachete de țigări

[Maria Mitea]

Am început într-o zi să-ți povestesc cum am ajuns să te vizitez prima dată.

Pe atunci voiam să fim lipiți la țara ta, satul tău, gara ta, strada ta,
casa ta, patul tău, masa ta,

baia ta,
cânele,
pisica ... doar căăăăăă nu am mai terminat lipirea aceea ...

Povestea asta s-a întâmplat cu ajutorul unei prietene, că ce este omul fără prieteni  dacă nu un pierde-vară.

Din anumite motive în anul întâi de facultate îmi era foarte antipatică. Mă călca pe dispoziție la tot pasul. Era băgăcioasă peste măsură. Vorbea mai mult în timpul orelor de curs, în pauze. O făcea pe deșteapta pe când eu eram așa cum eram.

Mai avea colega apucături de hlizită. Râdea și la lună și la stele, sau așa mi se părea mie, fiind crescută să râd și să plâng doar când cerea nevoia. Cel mai mult străduința în educație se punea ca nu cumva să râzi în fața băeților. De zâmbit se dădea voie dar și aia numai cu spășenie, nu cu gura până la urechi.

Ca să vă dați seama de unde mi se trăjeau anumite apucături am să vă spun tainele neamului cui mă are. Din partea mamei neamul se trage din oameni veseli, glumeți, cu voie bună, dansatori, muzicanți. E, pe partea tatii, familii de nouă frați și o soră, ca să nu mai zic unchi, mătuși, verișori cât China.
Mama zicea de familia tatii că sunt neam de iubăreți, da iubăreți din ăia dacă le cădea cineva la inimă gata nu mai scăpai. așa tata a umblalt după mama vreo zece ani. La chip cu trăsături pământești, smoliței, ai mamii bălai. Ea, uneori, își asuma credite pe treaba asta, dar mai bine să nu mă abat de la temă.
Unul ca unul neamul tatii, pumnoși, lați în spete, se-nghesuiau la opintit saci în pod, tractoriști, combinieri serioși, mereu cu fruntea încrețită în fața gliei. Zi și noapte stăteau numai cu gândul la pământ, semănat, cultivat, cules, ploaie, nori... "pi undi ce și cum se mai ară, undi ce și cum crește pi dealuri."

Să mă-ntorc la colegă. Era și tari farafastâcoasă, cum avea mama o vorbă, în sensul că purta o tunsoari cam nelalocul ei. Dimineața își dădea părul cu fixativ, îl încâlcea bine c-un piaptăn, prindea o fundă ba în frunte, ba la ceafă, alteori în vârful capului, o apuca și coloratul părului în blond, verde, roz, albastru. Arăta ca un semafor. Cum eram frizerița căminului o frezam și pe ea. Nu-mi spunea Maria. Suna vechi, demodat. Îmi spunea ca prin părțile ei "Mașa".
Venea la mine cu tupeu: - Mașa poți te rog azi după școală să-mi tragi un garson așa cum nu a văzut Parisul.

Ca să nu mai zic de haini.
Purta o fustă scurtă, dar la ea era mini minijup. Ea a adus cuvântul ”minijup” la universitate, și nu numai. Avea rude în România pe care le vizitase deja de patru ori, și rudele veniseră la ea acasă. Învățase de la ei tot felul de expresii ”mișto” .
Să-ți arăți pulpele pe stradă ziua în amiaza mare aveai nevoie de mare tupeu. Dacă s-ar fi aplecat puteai să-i vezi fundul cu mari ușurință, doar că ea mergea țanțoșă și mândră de apariția ei. Toamna și iarna purta cizme lungi până deasupra genunchilor ca Napoleon. Avea propria strategie de atac și cum folosea machiajul. Se machia ca o mare artistă de teatru...

Muțeam când o vedeam. Stăteam în banca din spatele ei. Cât mai artistă ea apărea cu atât mai tari eu mă încordam între sprâncene și-ntre coaste. Când profesoarea de dezvoltarea vorbirii (în anul ăla începeam să învățăm limba de adevăratelea) devia de la subiect cu poveștile ei personale, eu intram în închipuiri de genul: o luam de o aripă, o muiam într-o cadă, apoi o scuturam bine ca pe un pui de găină să-i cadă penele, după care o ștergeam c-un sac de cânepă să-i treacă de farafastâcuri, îi puneam o sapă-n mână, un hârleț, o trimiteam și la cules tutun, rânit băligar
...

Mai târziu m-am găndit că eram geloasă după cum ea venea de la oraș, iar eu de la sat. Recunosc, viața nouă la oraș stărnise în mine simțiri ciudate, un război întreg.

Pe vremea aia se foloseau multe rusisme. La un moment dat ziceai că am inventat o limbă nouă. De unde veneam eu în limba aia nouă mă numeam "seliskaia", adică de la coada vacii, pe când mie de fapt îmi plăcea mult coada vacii. Mă dădeam mari cu patru vaci ca niște zeițe: Rujana, Sălbătica, Florica și Cumințica. Când venea  seara cireada de la păscut  apucam vaca de coadă. Copiii din mahală mă-ntrebau cum de nu-mi este frică. Rar din fete care se aventurau la dusul cozii. Eram eu și câțiva băieți care se pricepeau la așa fel de mândrii pe șleahul satului. Vaca nu azvârlea din copită, ba dinpotrivă, încetinea puțin, după care intorcea capul se uita la mine șmecherește. Era și ea mândră ca și mine, și asta era tot ce conta, ne făcea parcă o singură persoană.

Ce mai, eram o țărăncuță cu mândrie de vacă, oaie, cal, chiar și porcul din coteț mă făcea mândră de el.

Însă, după cum lucrurile nu stau în loc, pentru că nu stau, acest sentiment a degenerat. Ajungând domnișoară am început să urăsc vacile. Îi ziceam tatii să le vândă:
- Tată, nimeni nu mai ține patru vaci în ziua de azi. Hai să ni dăm și noi cu lumea, vin prietenii să ne scoată la întâlniri, adie, miroase a băligar în ogradă.

Tata: - nouru mamii voastri, di moarti am gândit da să am cucoani în ogradă nu am gândit, li vând da după întâlniri sî nu șeriț di mâncari.
Mai era și altă soră cu doi ani mai mari care avea aceleași dorințe. Sădeam flori în fața casei, da vaca-i vacă, mânca florile cu tot cu rădăcină.
Adevărul este că la un moment dat eram patru domnișoare închipuite pe capul lui tata. În comparații cu băieții, tari greu i-a mai venit cu fetili. Într-o bună zi, n-a mai știut cum să ne facă față și a cedat. A vândut trei vaci. Plângea săracul ca un copchil. Mama îl consola cum știa mai bine: - îmbătrânești, Andrii, te mai odihnești și tu di-atâta muncî.
Ca ars:
- nouru mamii voastri, vă dau eu îmbătrânit.

Când trăgea câte-o sudalmă de-a lui îl vedeam din nou revigorat. Nu-i plăcea să audă de bătrânețî.

Dar, după cum viața e viață, te pune acolo unde îți trebuie ție. Îți aduce ceea ce ai nevoie la momentul potrivit, iar tu te întrebi: -  de ce Eu?

În anul doi de facultate, la repartizarea camerelor de cămin, pic în cameră cu ea.
Eu deja având două porecle "Zoya Kosmodemyanskaya" sau "Sfânta Maria".

Colega avea și ea una, "Bohemia". Mai erau cu noi în cameră încă trei colege cam de teapa mea, cu stea în frunte ca mioarele de munti.

Vai, m-am gândit atunci, "sunt pierdută, o să ajung să mă trag cu ea di cap", atât de antipatică îmi era. O desconsideram din toată inima doar după aspectul ei exterior, că de altfel la învățătură era prima. Știa tot. Avea răspuns la orice întrebare. Mă irita rău și asta. Îl citise și pe naiba, și pe frate-so și toati neamurile lui, iar de muzică ce să mai zic. Nu că știa muzică de estradă, cânta cântecele lui Gică Petrescu, Maria Tănase ( îi cam plăceau petrecerile). Știa toți clasicii, da pe toți, unul ca unul. Mai cânta la pian, vioară și acordeon.

La facultatea care eram, trebuia să cânți la un instrument muzical. Era o condiție de admitere. În cerere am scris că știu să când operă. Nu aveam ce scrie altceva. Am trecut proba cu o arie din Madama Butterfly, o făceam pe Chio-Chio San. Ce să zic?! Am scăpat ieftin! Norocoasă rău, când le-am povestit la colege, se cruceau, nicidecum nu pricepeau cum de comisia a făcut o deviere așa de mari. Eram singura "cântăreață de operă din universitate". Pe treaba asta mă puneau să le cânt la petreceri.

Va urma

[Vasilisia Lazăr]

Textul e savuros, mi-a descrețit fruntea, dar e plin de erori. De virgulă, nu mai zic. Ar mai trebui pusă în multe locuri. Și încă ceva, parcă am mai zis asta odată. Dacă păstrezi dulcele grai moldovenesc, păi păstrează-l peste tot, că alternezi.

O să menționez câteva dintre erori:

lipirea aceia / aceea

pierde vară / pierde-vară

Vorbea mai mult în timpul claselor / orelor sau cursurilor

ca nu cumva să răzi / râzi

nu cu gura pănâ la urechi / până

mătușe / mătuși

verișori cât china / China

da iubăreț din ăia / iubăreți

gata numai scăpai / nu mai

vre-o zece ani / vreo

trăsături pâmăntești / pământești

combaineri??? / poate combinieri

cu-n piaptăn / c-un

frizerița câminului / căminului

mini-jup / întotdeauna minijup (legat)

rudele venise / veniseră

Dacă sa-r fi aplecat / s-ar

o ștergeam cu-n sac / c-un

La un momnet dat / moment

eram măndră / mândră

Copiii din mahală / mahala

sudalmă de-alui / de-a lui

Îți aduce ceea de ce ai nevoie / fără „de”

O disconsideram / desconsideram

la învâțâtură era prima / învățătură

La facultatea care eram / La facultatea la care eram

Și sigur nu-s toate. Greșelile se repară pe loc, aici pe pagină. 

Am zis, ai un farmec deosebit când povestești, dar ai grijă la editarea textului!

Cu drag!

[Chris]

un text dragut, amintirile sunt intotdeauna frumoase, iar colega este un personaj destul de colorat. am sesizat si eu ca limbajul nu se pastreaza. ori scrii asa, ori il pastrezi numai la dialogurile  personajelor carora vrei sa le imprimi o anumita personalitate, cum este tatal, de exemplu. e o idee, autorul stie ce si cum...

[Maria Mitea]

Vadilisia, Chris, Va Multumesc din suflet pentru lectura si semn! Apreciez mult!
Am sa ma uit din nou peste text 🙏🕊

[Vasilisia Lazăr]

Greșelile de ortografie și de editare, dacă sunt semnalate, se corectează pe loc, aici pe site, nu se lasă așa. Prevede și Regulamentul acest lucru.

[Maria Mitea]

Inteleg, momentan nu am diacritice, o sa fac de-acasa, si da o sa tespect regulamentul pe viitor.