Ochii mamei

[Grig Salvan]

                 Motto:
                                Se spune că, înainte de a muri, oriunde ai fi, te uiți în ochii mamei pentru ultima                                        oară, așa cum te-ai uitat pentru prima oară, atunci când te-ai născut.

      Când Teo și prietenii lui ajung în satul dintre dealuri, sub bătrânul păr din mijlocul satului hora e în toi. Teodor Lupan e de mult desprins de satul lui natal, pribegind prin lumea largă, trecând prin școli înalte și hălăduind prin cine știe ce orașe și colțuri de țară ori prin țări îndepărtate. Dar acum l-a ajuns oboseala fără de leac a vârstei, în ciuda tuturor remediilor de revigorare pe care le mai încearcă.
      Într-o noapte însă a avut un vis ciudat. Se făcea că era iar în sat, sub părul uriaș din centru, jucând de mama focului în hora dezlănțuită așa ca altădată, în chiote de flăcăi vânjoși, întăriți de muncă și arși de soare și în strigături de fete vesele, îmbujorate de focul tinereții lor și de apropierea flăcăilor care le învârtesc cu multă putere, dar și cu tandrețe și eleganță.
      Visul acesta neașteptat l-a făcut să creadă că singura sursă de regenerare ar fi o revenire în satul natal dintre munți unde încă mai dăinuie ceva din copilăria și adolescența lui, o lume magică închisă ca într-o capsulă a Timpului.
      A reușit să-i convingă pe trei dintre cei mai buni prieteni ai săi să-l însoțească într-o călătorie peste timp, dornic să joace iar în hora amețitoare, să învârtească iar ca atunci în tinerețe o fată zveltă, cu pas de căprioară, cu trupul tare și mlădios, care se lasă condusă în vârtejul dansului ca trestia sub adierea vântului.
      Pe mașină amicii au făcut haz de dorința lui ciudată.
      - Bine, măi, Teo, acum te crezi tu iar flăcău voinic, să iei la joc o Anuță ori o Florinuță, o Măriuță ori o Ilenuță, așa ca altădată? O fetișcană să te joace bine îți trebuie ție acum când abia îți mai porți ciolanele bătrâne de ici colo pe lumea asta? O zvârlugă de fată o să te omoare!
      Toți râdeau și comentau ironic pe tema asta, dar Teo, la volan, doar zâmbea încântat, deja cuprins de frenezia visului său gata de a deveni realitate.

      Hora se încinge tot mai tare pe măsură ce seara se lasă peste răspântia din mijlocul satului, s-au aprins primele lumini, dar începe pe neașteptate o ploaie de vară, o răpăială zdravănă care alungă toată mulțimea de dansatori și privitori în încăperea căminului cultural, nu prea îmbietoare, cu dușumele mirosind neplăcut de la praful stătut și de la motorina cu care deseori sunt dezinfectate. Dar acolo măcar nu plouă.
      Amicii lui Teo, străini și stingheri, stau și privesc cu încântare perechile de dansatori și se amuză de ceata muzicanților țigani care sunt un adevărat spectacol nu numai pentru cântecele lor săltărețe ci și pentru mimica haioasă a fiecărui membru tuciuriu al tarafului.
      Teo e de mult în mijlocul cetei de dansatori, învârtind o fată cu o energie uimitoare pentru vârsta lui și pentru starea trupului său uzat de viață. E roșu stacojiu la față, o culoare nesănătoasă, cămașa e deja udă leoarcă și lipită de trupul mare și greoi, ochii măriți și injectați parcă nu mai văd nimic în jur ci doar o fugă de imagini și culori pe care le prinde din zborul dansului său nebunesc.
      E vrăjit de fata pe care o ține acum de mijlocul subțire, o saltă mereu în pași tot mai largi și mai avântați, mai mult pe sus decât pe jos, se simte și el ușurat parcă de toată greutatea trupului său masiv și ostenit, privește doar în ochii fetei care-i zâmbește mereu, încântată de dansul lor nemaipomenit, cum poate nici un flăcău n-a mai dansat-o vreodată în scurta ei viață de fată.
      Apoi deodată, parcă lumea din jur se îndepărtează, culorile se șterg și sunetele se pierd în văzduh, iar el și fata dansează deja undeva sus, tot mai sus, amețitor de iute, parcă i se face rău de la înălțime și rotirea de neoprit deasupra pământului. Cei doi se îndepărtează tot mai mult unul de altul, mâinile lor nu se mai ajung, privirile se caută disperate în ceața tot mai mare ce se lasă peste lume. Se simte sfârșit, epuizat de dansul năucitor. Obosit peste măsură, caută disperat un locșor de odihnă.
      Și-atunci o vede pe mama lui, stând așezată pe un nor alb ca zăpada, cu mâinile în poală și zâmbindu-i duios ca de obicei. Devine dintr-o dată nespus de fericit, cum n-a mai fost vreodată.
      - Mamă! Ce bine că te văd! Cât sunt de obosit! Simt că am ajuns la sfârșit și voi muri curând!
      - Vino la mine, băiatul mamei! În poala mamei te vei odihni, așa ca întotdeauna...
      Teo îngenunchează la picioarele mamei lui și-și așază capul în poala ei, așa ca atunci când era copil.
      - Ce bine că te-am găsit! Sunt foarte obosit, mamă! Cred că am să mor! Mamă, nu mă lăsa să mor!
      În jur parcă totul se topește într-o mare nesfârșită de uitare și liniște, au rămas pe lume doar ochii mamei, imenși și dominatori, largi ca niște porți deschise spre paradis. Se uită lung în ochii ei și parcă se pierde în apa lor de lacrimi, absorbit în neantul de dincolo de ei.
      - Mamă, mor... Mamă, nu mă lăsa să mor! se tânguie el, zâmbind trist, cu lacrimi de copil șiroind pe obrajii stacojii și cu o voce stinsă, gâtuită.
      Mama îi zâmbește și ea, cu același zâmbet cald dintotdeauna, dar parcă straniu și din altă lume.
      - Stai liniștit, copilul mamei! Mama e cu tine! Mama nu te lasă pe tine nicicând! Dormi în pace, puiul meu... Somn ușor...

      Hora s-a destrămat ca o floare zdrențuită, spulberată de vântul toamnei. Oamenii se împrăștie, vociferând, care-ncotro, într-un vacarm tot mai stins și mai îndepărtat, pe ulițele satului.
      Doar amicii au rămas în jurul celui căzut pe dușumeaua mirosind a praf și a motorină. Unul dintre prieteni tocmai a sunat la serviciul de ambulanță, dar fără vreo speranță, la cum arată omul, învinețit și nemișcat, întins pe jos. Cu ochii măriți de groază și împânziți de lacrimi, fata care i-a fost o ultimă pereche în viața aceasta, plânge cu suspine și-și frânge mâinile în neștire. Dan, cel mai bun prieten, încearcă o ultimă manevră de resuscitare, dar toți își dau seama că de-acum pentru cel care a fost Teodor Lupan totul e în zadar.
      - Teo nu mai e cu noi, îngaimă Dan, cu glasul sugrumat de un plâns reținut. Teo s-a dus...
      Toți lăcrimează în tăcere, așteptând parcă ceva. Ce anume, nimeni nu știe cu adevărat. Doar Teo pare că zâmbește senin, ca scufundat într-o baie de lumină, ca ajuns pe un tărâm de vis.

[Bircea Marian]

 Foarte generoasă ideea. Ca de obicei, vă citesc cu plăcere.

[Grig Salvan]

Mulțumesc frumos de trecere și apreciere. La fel și din partea mea!

Bircea Marian a spus :

 Foarte generoasă ideea. Ca de obicei, vă citesc cu plăcere.

[Mihai Katin]

este  o  proza  a dramei ,a durerii ce  loveste  brusc  si   imprevizibil....o proza  scrisa    cu   mult  suflet  si    pasiunea  stilului  deruland  o   prozodie de calitate!

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Mihai Katin, pentru lectură și apreciere! O zi bună!

Mihai Katin a spus :

este  o  proza  a dramei ,a durerii ce  loveste  brusc  si   imprevizibil....o proza  scrisa    cu   mult  suflet  si    pasiunea  stilului  deruland  o   prozodie de calitate!

[Vasilisia Lazăr]

Cât de frumos și cât de copleșitor! Și cât de bine scris! Și cred că așa este, ultima imagine pe care o vom vedea va fi cea a mamei. Prima și ultima. 

„Când voi lăsa în urmă numai umbra

nu spre moarte mă voi îndrepta

ci în braţele mamei mele.”

(Ioanid Romanescu)

Te felicit din inimă, Grig, pentru acest text minunat!

[Dorina Cracană]

Ce frumos! Felicitari!

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult, Lisia, pentru cuvintele atât de frumoase, pentru aprecieri și pentru aducerea aminte a versurilor lui Ioanid Romanescu. O duminică plăcută, după neplăcerile din zilele anterioare!

Vasilisia Lazăr a spus :

Cât de frumos și cât de copleșitor! Și cât de bine scris! Și cred că așa este, ultima imagine pe care o vom vedea va fi cea a mamei. Prima și ultima. 

„Când voi lăsa în urmă numai umbra

nu spre moarte mă voi îndrepta

ci în braţele mamei mele.”

(Ioanid Romanescu)

Te felicit din inimă, Grig, pentru acest text minunat!

[Grig Salvan]

Dorina, mulțumesc încă o dată din suflet!

Dorina Cracană a spus :

Ce frumos! Felicitari!

[Dorina Cracană]

Eu trebuie sa va multumesc. Duminica placuta!

Grig Salvan a spus :

Dorina, mulțumesc încă o dată din suflet!

[Emil Dumitru]

După o introducere cu amănunte simple și împletite cu mult har  și naturaleţe, dar care te fac să intrii în  ,,hora” locului sau a evenimentului fără să-ți dai seama și prin descrierea simplelor obiceiuri de altă dată, dealtfel foarte frumoase și dispărute (aș putea scrie ,,moarte” în loc de „dispărute”, dar aș fi prea dur și nu vreau), vine și tragedia.

Hora, și doamne ce frumos era, la care participa tot satul cu mic cu mare, se ținea duminica și în satul meu natal pe izlazul din sat, asta până la începutul anilor '90, apoi obiceiul a dispărut dar izlazul a rămas... e gol și trist. Ce mai, pe scurt, am închis ochii și am trăit cu ajutorul celor citite aici (abia îmi stăpânesc lacrimile), câteva clipe în iureșul horei pe izlaz... iar mama mă privea cu admirație de pe marginea horei,  mândră cu știu a juca și nu stau ca un popândău pe margine, și pentru asta vă mulțumesc... 

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult de lectură și comentariul sentimental. Și eu retrăiesc mereu, fie în reveriile mele „cu ochii deschiși”, fie în visele nopții, atosfera de altădată a horei satului, în centru, fie sub Părul imens din centru fie în „căminul cultural”. Eram fascinați noi, copiii și adolescenții, de atmosfera cu adevărat sărbătorească ce azi s-a topit parcă în neant și a rămas doar în negura timpului, de entuziasmul și bucuria imensă a comunității adunate la astfel de sărbători, pe care azi le-a înlocuit kitsch-ul, fie au dispărut cu totul.

Emil Dumitru a spus :

După o introducere cu amănunte simple și împletite cu mult har  și naturaleţe, dar care te fac să intrii în  ,,hora” locului sau a evenimentului fără să-ți dai seama și prin descrierea simplelor obiceiuri de altă dată, dealtfel foarte frumoase și dispărute (aș putea scrie ,,moarte” în loc de „dispărute”, dar aș fi prea dur și nu vreau), vine și tragedia.

Hora, și doamne ce frumos era, la care participa tot satul cu mic cu mare, se ținea duminica și în satul meu natal pe izlazul din sat, asta până la începutul anilor '90, apoi obiceiul a dispărut dar izlazul a rămas... e gol și trist. Ce mai, pe scurt, am închis ochii și am trăit cu ajutorul celor citite aici (abia îmi stăpânesc lacrimile), câteva clipe în iureșul horei pe izlaz... iar mama mă privea cu admirație de pe marginea horei,  mândră cu știu a juca și nu stau ca un popândău pe margine, și pentru asta vă mulțumesc...