Un cântec de lebădă

[Grig Salvan]

      Lumea o numește, în bătaie de joc, „Mădălina Muta din marginea satului”. Mădălina pentru că așa o cheamă. „Muta”, nu pentru că n-ar vorbi niciodată, ci pentru că vorbește foarte rar cu cineva și doar dacă e silită de împrejurări să scoată, anevoie, câte un cuvânt ori o frază. Iar „din marginea satului” pentru că acolo își duce viața dintotdeauna, în căsuța mică pierdută printre pomi, sub dealul care domină satul dinspre răsărit. Acolo duce o viață singuratică, fără nimeni în jurul ei. Doar la magazinul din sat mai apare când și când, ca o umbră ori ca o fantasmă din altă lume, pentru a cumpăra cele necesare vieții ei modeste, ceva de mâncare, săpun, chibrituri ori petrol și feștilă pentru lampă, că lumina electrică n-a mai ajuns până la casa ei și bani s-o aducă nu are. Serile, fie iarnă fie vară, lampa ei lucește ca un licurici palid, pierdut în livada de pomi, uneori până înspre ziuă, semn că Muta Mădălina veghează nopțile mai mult decât doarme.
      Muta e azi o femeie bătrână, trecută de optzeci de ani, dar semnele unei frumuseți de altădată încă mai stăruie, atât pe trupul ei drept și zvelt, cât și pe chipul senin, dominat de doi ochi verzi și încadrat de părul albit, dar bogat, împletit la spate în două cozi lungi și groase de fetișcană.
      Ea n-a fost dintotdeauna o femeie așa tăcută ca azi. Dimpotrivă, în copilăria și tinerețea ei a fost o fată plină de viață, zburdalnică și vorbăreață, mereu veselă și glumeață. Era o încântare pentru toți cei din jur, dar mai cu seamă pentru iubitul ei, Petrișor al Săvoaiei, un flăcău vestit în șapte sate pentru mândria tinereții și bărbăției lui, râvnit de toate fetele de măritat din sat. Dar el nu avea ochi decât pentru Mădălina lui, iar ea era topită de dragoste, fiind în stare să-i dăruiască orice și-ar fi dorit și să-i pună la picioare însăși viața ei.
      Dar a venit războiul și i l-a luat, așa cum a luat și alți feciori din sat. Ea l-a așteptat, iar când războiul s-a încheiat, în fiecare soldat revenit de pe front ea vedea pe Petrișor al ei și fugea desculță în întâmpinarea lui, dar când își dădea seama că nu e cel așteptat, cădea într-un plâns spasmodic ce nu contenea zile și nopți în șir.
      Până la urmă Petrișor n-a mai venit. A venit doar o scrisoare... și atât! În clipa aceea Mădălina a amuțit, odată pentru totdeauna. Au trecut ani și ea n-a mai vorbit cu nimeni, doar prin semne se făcea înțeleasă de cei din jur, iar când era silită să scoată un cuvânt, era mai degrabă un geamăt de durere din gât decât o vorbă de om normal. Cu timpul părinții i-au murit, a rămas fără nimeni mai apropiat și s-a însingurat tot mai mult la margine de sat.

      Am o mică livadă moștenită de la părinții mei, gard în gard cu livada Mădălinei. Din când în când mai merg pe-acolo, să întrețin gardul și pomii, să cosesc iarba, iar toamna să culeg roadele. Azi e o zi superbă de iunie, iarba a crescut deja până la genunchi, sunt pregătit și hotărât pentru o zi de coasă, la umbra răcoroasă a pomilor.
      Alături clipocește un pârâiaș ascuns printre bălării și răchitiș, unde cântă cinteze și fluieră mierle prin ramuri, albine, fluturi și libelule zboară peste tot, e o explozie de viață amintind că se apropie miezul verii. Aerul tremură de căldura toridă, fructele verzi înșirate pe crengi lucesc gras în lumina soarelui toropitor. E o liniște în care doar păsările din ramuri și albinele zburând din floare în floare, se mai aud. Și coasa mea fâșâind ritmic prin iarbă.
      Când deodată se aude un început de cântec. Mai întâi timid și șoptit, mai mult ca o părere. Apoi din ce în ce mai tare, mai viguros, mai melodios. O voce divină, venită parcă din cer, răzbate cu vibrațiile ei printre pomi și urcă înspre dealul împădurit de deasupra satului, amplificându-se și rostogolindu-se apoi copleșitor peste sat.
      Îmi închipui că cineva a dat drumul unui aparat de radio sau unui aparat puternic de redat muzica, vocea pare a fi a vreunei dive de operă și tot încerc să identific artista căreia i-ar putea aparține acea puternică, unduitoare și seducătoare voce. Iar cântecul pare a veni din străfunduri de timp, un cântec arhaic și cutremurător, o izbucnire dramatică dintr-un suflet adânc încercat de viață. Încerc să disting cuvintele vibrante, dar din cauza ecoului multiplicat de dealul uriaș de deasupra noastră, vocalele de încalecă și se întrepătrund într-o armonie sublimă, în care însă înțelesurile se pierd, fără speranța de a le mai prinde vreodată din zbor.
      Las coasa în iarbă și mă îndrept spre gardul de șipci ca să-mi dau seama de unde vine muzica aceasta ireal de frumoasă. Mă uit printre șipcile gardului spre casa scundă a Mădălinei și văd la fereastra deschisă chipul ei, transfigurat parcă de o forță interioară misterioasă, cu părul despletit acoperindu-i umerii, cu o cămașă albă de in, descheiată la piept. Pare o icoană dintr-un templu, iar glasul ei, un glas de heruvim.
      Sunt cutremurat în toată ființa mea de uimitoarea descoperire. Cine și-ar fi închipuit că o femeie simplă de la țară, fără prea multă școală și fără cultură muzicală, ar putea cânta așa, fără nici un fel de amplificare ori prelucrare sonoră? Pare un post de radio, dar e doar ea, Muta Mădălina și cântecul ei înfiorător de melodios și sfâșietor de trist. Așa cum a început, ușor și șoptit, tot așa cântecul Mădălinei se pierde treptat în susurul zilei de vară.
      Sunt hotărât s-o vizitez diseară după ce voi termina de cosit iarba din livadă. Ar fi un păcat de neiertat ca talentul ei minunat să nu fie valorificat. Sunt ferm hotărât s-o conving că trebuie să mergem neapărat împreună într-un studio de înregistrări și să imprimăm cântecul ei celest, să fie gustat de o lume întreagă și să rămână pentru posteritate.

      E seară, în sat luminile se aprind una câte una, eu am încheiat de mult cositul, dar încă stau la rădăcina unui pom și meditez la surpriza șocantă de azi. Aștept să se aprindă lampa Mădălinei și apoi să-i fac vizita hotărâtă, pregătind în minte argumentele cu care s-o conving că trebuie musai să mă însoțească într-o zi la oraș.
      Se face tot mai întuneric, luna răsare, mare și palidă, de după Dealul Cetății, împrăștiind lumina ei stranie peste lume, dar geamul Mădălinei rămâne tot întunecat. Sar gardul de lemn aproape putred și mă îndrept spre casa învăluită doar în razele de lună, calc la întâmplare prin iarba necosită și deschid ușa de la tindă. Intru în tinda fără pod. Prin spărturile din acoperiș se întrevăd stelele.
      Mă opresc la ușa odăii și ascult. Liniștea de mormânt e spartă doar de hămăitul răgușit al unui câine de departe. Deschid ușa camerei, care scârțâie straniu în liniștea nopții și o văd pe Mădălina întinsă pe pat, cu părul despletit răsfirat peste perne, în cămașa albă de in acoperind-o până la glezne, cu mâinile încrucișate pe piept.
      Mă apropii de pat, s-o văd mai bine. Fac puțin zgomot, doar-doar s-o trezi. Dar ea rămâne mereu nemișcată, cu chipul palid poleit de razele lunii ce străbat prin geam. Sub lumina lunii îmi pare o mireasă adormită. Strângând la piept poza cu iubitul ei, Mădălina adormise pentru totdeauna.

[Bircea Marian]

 Da. Chiar un cântec de lebădă.

[Vasilisia Lazăr]

Vaaai, ce final! Mă cutremur. Atât de trist, atât de nedrept! Mulțumesc pentru această minunată proză, Grig, scrisă atât de bine în stilu-ți binecunoscut! Atât de mult m-a acaparat lectura, încât am uitat de titlu (atât de bine ales și el), fiindcă, altfel, mi-aș fi putut imagina finalul.

[Grig Salvan]

Mulțumesc pentru lectură și semn de trecere.

Bircea Marian a spus :

 Da. Chiar un cântec de lebădă.

[Grig Salvan]

Mulțumesc și eu, Lisia, pentru trecere și apreciere! Mă bucur mult că mica mea povestire ți-a plăcut și te-a impresionat.

Vasilisia Lazăr a spus :

Vaaai, ce final! Mă cutremur. Atât de trist, atât de nedrept! Mulțumesc pentru această minunată proză, Grig, scrisă atât de bine în stilu-ți binecunoscut! Atât de mult m-a acaparat lectura, încât am uitat de titlu (atât de bine ales și el), fiindcă, altfel, mi-aș fi putut imagina finalul.

[Mihai Katin]

aceasta  povestire  este  exceptionala  prin contrastul  tablourilor  ,prin trecerea  de  la  prezentarea Madalinei   cea  guraliva  dar  lovita  de  ororile  razboiului pana  la mutenie, la  acel   edenic  peisaj   cu  lovada  in care  se aude  straniu  un cantec  si  de aici  totul   devine  suprarealist   la  inceput  prin socul  descoperirii  celei  care  are  o  voce  divina  ,Madalina  si   metaforic  vorbind  ea  devine  o  icoana  stranie  a unei  dureri  transfigurand   fiinta  umana  spre sublimul  cantecului  ,apoi  suprarealismul  incheie  nocturn  si  straniu  aceasta  trecere  cu  imaginea  femeii plecata  in adormire   dincolo  de lume   atat  de  duios:

Strângând la piept poza cu iubitul ei...

este  remarcabil   stilul  atat  de  precis  si  de inspirat  in  a  ne  oferii  esentialul    trairii  umane!

cu  multa  pretuire!

[ELENA AGIU-NEACSU]

Sfâşietor! Impresionant! Foarte bine scris! Felicitări!

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult, Mihai Katin, pentru lectură și comentariul extins și aplicat pe text, pentru aprecieri!

Mihai Katin a spus :

aceasta  povestire  este  exceptionala  prin contrastul  tablourilor  ,prin trecerea  de  la  prezentarea Madalinei   cea  guraliva  dar  lovita  de  ororile  razboiului pana  la mutenie, la  acel   edenic  peisaj   cu  lovada  in care  se aude  straniu  un cantec  si  de aici  totul   devine  suprarealist   la  inceput  prin socul  descoperirii  celei  care  are  o  voce  divina  ,Madalina  si   metaforic  vorbind  ea  devine  o  icoana  stranie  a unei  dureri  transfigurand   fiinta  umana  spre sublimul  cantecului  ,apoi  suprarealismul  incheie  nocturn  si  straniu  aceasta  trecere  cu  imaginea  femeii plecata  in adormire   dincolo  de lume   atat  de  duios:

Strângând la piept poza cu iubitul ei...

este  remarcabil   stilul  atat  de  precis  si  de inspirat  in  a  ne  oferii  esentialul    trairii  umane!

cu  multa  pretuire!

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult de trecere și de aprecieri! Bucuros de faptul că mesajul textului a ajuns unde trebuie, la inima cititorului!

ELENA AGIU-NEACSU a spus :

Sfâşietor! Impresionant! Foarte bine scris! Felicitări!

[Mihaela Popa]

O scriere captivantă, plăcută, cu un final trist... într-adevăr, bine ales titlul, Grig, felicitări!

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Mihaela, de trecere și aprecieri! O seară frumoasă!

Mihaela Popa a spus :

O scriere captivantă, plăcută, cu un final trist... într-adevăr, bine ales titlul, Grig, felicitări!

[Mioara Manoilă]

De excepție, domnule Grig! Am trăit cu toată ființa mea drama mută a acestei ființe îngropată în singurătate. Şi apoi sentimentul profund cu care ați descris natura, împrejurimile... este o plăcere să vă fiu aproape în această călătorie a sufletului.
Cu prețuire!

[Grig Salvan]

Mulțumesc mult, Mioara Manoilă, pentru trecere, lectură și aprecieri.Mă bucur enorm că micul meu text a stârmnit vii emoții în sufletul cititorului, nimic nu poate face mai fericit un autor.

Mioara Manoilă a spus :

De excepție, domnule Grig! Am trăit cu toată ființa mea drama mută a acestei ființe îngropată în singurătate. Şi apoi sentimentul profund cu care ați descris natura, împrejurimile... este o plăcere să vă fiu aproape în această călătorie a sufletului.
Cu prețuire!