Apoclipsa Albă

[ovidiu]

 

Gerul din iarna lui 1929 nu a fost doar frig năprasnic , era mai mult o fiară nevăzută care mușca din oameni și din case. Astfel satul de pe malul Dunării părea îngropat sub troiene, iar fumul subțire care ieșea din coșuri se pierdea imediat în văzduhul înghețat. Nea Marin, bărbat trecut prin război, stătea lângă soba mică, cu mâinile crăpate de muncă întinse spre flăcările palide. Lemnele erau puține, iar fiecare bucată trebuia chibzuită ca aurul. — „Am văzut moartea în tranșee, dar parcă gerul ăsta e mai nemilos…” murmura el, cu privirea pierdută. Ilinca, fiica lui de 17 ani, se strângea sub o pătură groasă, ascultând cum vântul șuiera pe la colțurile casei. Dintr-odată, se ridică brusc: — „Tată… ai auzit?” Un urlet lung, spart în ecouri, se rostogoli peste sat. Nu era vântul. Nu era viscolul. Era ceva mai adânc, mai sălbatic. Marin își încruntă sprâncenele și se ridică încet, apucând toporul sprijinit de perete. — „Nu e vânt, fată… sunt lupi. Și nu puțini.” Ilinca simți cum sângele i se răcește în vine. Afară, urletele se înmulțeau, ca un cor al foamei. Câinii din sat răspundeau cu lătrături disperate, iar zgomotul se amesteca cu trosnetul gheții de pe Dunăre. Marin deschise ușa și privi spre câmpul alb. În depărtare, umbre cenușii se mișcau pe gheața fluviului, ca o armată care venea din altă lume. — „Apocalipsa a început…” șopti el, strângând mai tare toporul. Dimineața aduse un soare palid, dar frigul rămase la fel de nemilos. Urletele din noaptea trecută încă bântuiau în mintea oamenilor. Câinii erau sfâșiați, iar urmele lupilor se vedeau clar pe zăpada înghețată. Moș Gheorghe, bătrânul satului, chemă oamenii în șura cea mare. Bărbați cu fețele arse de ger, femei cu copii în brațe, toți se adunară în jurul lui. — „Ascultați bine!” începu bătrânul, cu vocea gravă. „Dunărea nu mai e apă, e pod de gheață. Lupii vin dinspre Bulgaria, flămânzi ca moartea. Dacă nu aprindem focuri și nu stăm la pândă, ne mănâncă de vii.” Un murmur străbătu mulțimea. Marin ridică toporul și spuse apăsat: — „Nu ne lăsăm! Am trecut prin război, am văzut moartea în față. Dacă vin, îi întâmpinăm cu foc și fier.” Ilinca, cu ochii mari, îndrăzni să vorbească: — „Tată, nu doar bărbații pot lupta. Și noi, femeile, putem aprinde torțe, putem aduce lemne. Nu vom sta ascunse.” Moș Gheorghe zâmbi amar: — „Ai inimă de leoaică, fată. Așa să fie. Fiecare face ce poate. Copiii să fie ascunși, femeile să pregătească mâncare și focuri, iar bărbații să stea la pândă.” Un alt țăran, Costache, strigă: — „Dar cu ce arme? Puștile sunt ruginite, gloanțele puține. Lupii sunt zeci, poate sute!” Moș Gheorghe ridică mâna și liniști mulțimea: — „Nu armele ne salvează, ci curajul și focul. Lupul se teme de flacără. Vom aprinde focuri uriașe la marginea satului. Vom bate tobele, vom striga, vom arunca torțe. Și dacă se apropie, îi întâmpinăm cu ce avem.” Marin încuviință: — „Atunci să ne pregătim. Noaptea vine repede, iar lupii nu așteaptă.” Oamenii ieșiră din șură hotărâți. Femeile adunau lemne, bărbații ascuțeau topoare, iar copiii erau duși în pivnițe. Satul se pregătea de război, nu cu oameni, ci cu natura dezlănțuită. Noaptea coborâse peste sat ca o pătură neagră. Focurile aprinse la marginea drumului ardeau cu flăcări mari, dar lumina lor părea prea slabă pentru a ține piept întunericului. Oamenii stăteau la pândă, cu furci, topoare și puști ruginite, fiecare respirație transformându-se în aburi groși. Deodată, liniștea se frânse. Un urlet lung, prelung, răsună peste câmpul alb. Apoi altul. Și altul. Zeci de voci sălbatice se amestecau într-un cor al foamei. — „Vin!” strigă Marin, ridicând toporul. Ilinca aprinse o torță și o ridică deasupra capului. Flacăra dansa în vânt, luminând chipul ei hotărât. Umbre cenușii se mișcau pe gheața Dunării. Haitele alergau ca o armată, cu ochii strălucind în întuneric. Câinii din sat lătrau disperat, iar gardurile se zguduiau sub presiunea fiarelor. Un lup sări peste gardul lui Costache și se repezi spre curte. Țăranul abia avu timp să ridice furca. Fiara se izbi de ea, dar nu se opri. Marin alergă și lovi cu toporul, iar lupul căzu în zăpadă, urlând. — „Țineți torțele sus! Nu le lăsați să se apropie!” strigă Moș Gheorghe, cu vocea tremurată, dar puternică. Ilinca văzu cum un alt lup se apropie de câinele din lanț. Fără să ezite, aruncă torța direct în blana lui. Flacăra îl cuprinse, iar fiara se retrase urlând, lăsând câinele în viață. Haitele nu se opreau. Săreau garduri, încercau să pătrundă în curți, sfâșiau tot ce găseau. Oamenii strigau, loveau, aprindeau focuri noi. Zgomotul luptei se amesteca cu urletele fiarelor și cu trosnetul gheții. În depărtare, pe Dunăre, alte umbre se apropiau. Erau zeci, poate sute. Satul era înconjurat. Marin, cu fața plină de sudoare înghețată, strigă: — „Nu cedăm! Dacă fugim, ne sfâșie! Stăm împreună, până la capăt!” Ilinca îl privi cu ochii mari, dar nu cu frică, ci cu hotărâre. — „Tată, nu vom lăsa satul să piară.” Urletele lupilor răsunau ca un tunet. Era începutul unei nopți care avea să rămână în memoria tuturor ca cea mai cumplită luptă cu natura. Dimineața aduse un frig și mai aspru, dar și o veste neașteptată: armata fusese trimisă în Teleorman. Satele din sud erau asediate de haite, iar statul nu mai putea sta deoparte. Pe ulița satului, oamenii se adunaseră, obosiți după o noapte de veghe. Din depărtare se auzi zgomotul cadențat al pașilor și clinchetul metalic al armelor. Un pluton de soldați, conduși de Căpitanul Ionescu, înainta prin zăpadă. — „Bună dimineața, oameni buni!” strigă căpitanul, cu voce puternică. „Nu suntem aici pentru război cu oameni, ci pentru război cu natura. Lupii nu vor mai stăpâni Dunărea.” Marin păși înainte, cu toporul în mână. — „Domnule căpitan, sunt zeci, poate sute. Noaptea trecută au sărit gardurile, au intrat în curți. Dacă nu era focul, eram pierduți.” Căpitanul îl privi cu respect. — „Atunci vom aprinde focuri și mai mari. Și vom trage cu mitralierele. Lupul se teme de flacără, dar se teme și de plumb.” Soldații se răspândiră la marginea satului. Mitralierele erau montate pe poziții, iar focurile erau alimentate cu lemne aduse de femei și copii. Când se lăsă seara, urletele reîncepură. Haitele coborau din pădure, alergau pe gheața Dunării, cu ochii strălucind ca jarul. — „Țineți linia!” strigă căpitanul. „Nu lăsați nicio fiară să treacă!” Mitraliera răsună, spărgând liniștea nopții. Focurile luminau chipurile oamenilor, iar lupii cădeau unul câte unul. Dar alții veneau, mai mulți, mai flămânzi. Ilinca, cu torța în mână, alerga printre soldați, aprinzând focuri noi. Marin lovea cu toporul, iar Moș Gheorghe striga din spatele mulțimii: — „Nu cedați! Satul e viața noastră!” Zgomotul luptei era asurzitor: urlete, mitraliere, strigăte. Zăpada se înroșea sub pașii fiarelor. Căpitanul Ionescu ridică arma și strigă: — „Astăzi nu luptăm doar pentru satul vostru, ci pentru toată țara. Natura s-a dezlănțuit, dar nu ne vom lăsa!” Lupii fuseseră alungați, dar satul rămăsese plin de răni. Gardurile sfâșiate, câinii pierduți, urmele de sânge în zăpadă – toate aminteau de noaptea în care natura se dezlănțuise. În șură, Moș Gheorghe spuse: — „Nu armele ne-au salvat, ci comunitatea. Focurile aprinse împreună, curajul fiecăruia. Asta e puterea satului.” Ilinca adăugă: — „Am învins pentru că am fost împreună. Lupii au fost mulți, dar noi am fost uniți.” Marin privi Dunărea înghețată și șopti: — „Apocalipsa Albă…