În Elada, pe urmele lui Homer... (3)

[Tudor Cicu]

3. Troica debutului vine cu un cal, nu neapărat alb

                                Motto:

                                                   ...”În cort a rămas Agamemnon

                          Singur în sine gândind la fapte ce n-aveau să fie:

                         Şi-nchipuia că-ntr-o singură zi cuceri-va cetatea”

                                              (Homer, „Iliada” C. II, v. 34-36)

 

   Lumea se schimbă, în jurul nostru, de la o zi la alta. Vara trecută, mă uimea Olimpul văzut în depărtare, muntele cel mai înalt al Greciei (2917 m), unde mai credeam că încă locuiesc zeii, iar negrii ambulanţi, cu ochelari de soare şi panoplii pline cu tot felul de mărunţişuri expuse la vânzare, şi care băteau plaja de la un capăt la altul, pentru a ne testa, nu erau decât trimişii acestora (acei satiri puşi de strajă la curtea lui Zeus, despre care vorbeşte Octavian Paler, în „Polemici cordiale”). Azi constat că aceiaşi negri cutreieră plaja de-a lungul şi de-a latul şi că Olimpul, ca lăcaş al Zeilor, nu-i decât o zădărnicie a minţii mele înfierbântate de soarele pe care l-am crezut primul mesager al lui Zeus. Octavian Paler ne vorbea despre duelul Rousseau şi Voltaire, ca de un nou război troian al secolului al 18-lea, şi lumea nu urmăreşte, cu sufletul la gură, lupta directă dintre eroii lui Homer (Ahile şi Hector), ci schimbul de replici dintre cei doi cărturari; dar noi, cei de pe margine, nu vedem şi frumuseţea acestui schimb de replici. Ajunge să asculţi cântecul bronzului nevinovat al tinereţii, ca să înţelegi ce-i orânduit, rămâne doar ceea ce în debutul lui Ion Murgeanu (mărturisit în cap. III, din „Himera literaturii”), pare de zei a fi rânduit, şi nimeni nu se grăbeşte să le dea tinerilor dreptate. Şi, cum, Doamne, să le dea, când vii învăţător de la Oasele de Galaţi şi vrei să cucereşti cetatea poeziei, în chiar capitala Poeziei. Aşadar: „Am scris versuri de mic copil, compuneam urete/urături/pluguşoare cu versuri satirice pe care mi le cumpărau flăcăii din sat să le zică în noaptea Ajunului de An Nou pe la ferestre”. Începuse promiţător, tânărul Murgeanu, dar ca actor; în Caragiale îşi făcuse prima ucenicie: în „Vizită” şi „D-l Goe”... Apoi, la liceul „Kogălniceanu” din Vaslui, joacă cu succes piesa lui Hasdeu „Trei crai de la răsărit” sau „Orthonerozia” (în rolul lui musiu Jorj), că tot Vasluiul, zărindu-l pe Strada Mare, îl striga: Musiu Jorje, Musiu Jorje! De pe vremea acelui liceu, se alege cu o prietenie de bun augur... în Ion Iancu Lefter, tânăr aspirant la muzele poeziei, dar şi la dragostea Lizicăi, fata care intermedia rolul muzei poetice între cei doi. „Frumoase vremi, dar unde-s?”... din acel timp când poezia mai însemna ceva, de nu chiar totul – mărturiseşte viitorul poet Ion Murgeanu. Această frază, menită să ne facă şi pe noi să visăm cu ochii în zare, îmi aminteşte de soarta nefericitului trac Tamiris, evocat de Homer în „Iliada”, c. II: „...pe tracul Tamiris/Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării,/Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul./Se-ncumetase Tamiris să’ bată în cântec pe muze,/Fiicele împlătoşatului Zeus. De-aceea şi-n cale/Zânele atunci l-au orbit de necaz şi luatu-i-au darul/Dumnezeiesc şi făcut-au cu totul să uite de liră” (v. 584-590). Drumul în poezie al lui Ion Murgeanu trece, mai întâi, pe la rubrica „Dintre sute de catarge” a Luceafărului, apoi pe la Contemporanul - „suprema treaptă a afirmării” -, unde aveau, deja, rubrici fixe: Arghezi, Călinescu, Ralea, Baconsky, Moisil, Onicescu şi alţii... Aici va ieşi Ion Murgeanu, alături de Ion Iancu Lefter, din tranşeea provinciei, în linia întâi, pentru marea confruntare cu Poezia. Acum, dacă tot e să purtăm un dialog cu cei trei scriitori (amintiţi ca referinţe pentru investigaţia noastră), mărturisesc că tranşeea mea de luptă e carapacea în care mă închid alături de cărţile citite. Când mă simt asediat, le cer ajutorul. Fiecare autor vine lângă mine, cu şrapnelul său. Astfel, nimicim zăpăceala şi delirul pe care ţi le aduc privirile mulţimii când caută a-ţi aduce laude şi lauri imaginari, ori, şi mai insistent, caută să te atragă şi să te pipăie cu degetul să vadă dacă nu eşti o fantomă, o stafie (sau şi mai rău), un moroi. Că-ţi vine să urli: Domnilor, sunt şi eu un om şi ceva, adică un poet, nu-mi atingeţi, vă rog, viaţa mea personală! „Scriu, de fapt, ca să citesc fiecare pagină pe care-o scriu, în acest proces de scriere/citire care este, de fapt, procesul artistic” – spune Mircea Cărtărescu. Şi, tot el se întrebă: „ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?”. Homer ne-ar fi îndrumat către acei zodieri ai cetăţii: „Să întrebăm dar un preot ori un zodier sau pe unul/Care-i de vise tălmaci, că şi visele vin de la Zeus...” („Iliada”, C. I, v. 61-62). Aşa să fi fost şi înaintea nenorocitei bătălii de la Tapae? Nu ştiu ce ne-ar fi răspuns G. Călinescu, domnule Eugen Simion, dar pot să-mi imaginez o nouă gâlceavă a înţeleptului cu lumea. Asta, pentru că istoria unui debut (cum a fost în cazul lui Ion Murgeanu) a trecut la Contemporanul, prin cine credeţi? Chiar prin mâinile lui George Călinescu. Iată relatarea lui Ion Murgeanu: când au descins în redacţie la Contemporanul, toţi se amuzaseră copios la vederea celor doi ţărănuşi, dar, când au scos caietele cu poezii şi ce mai aveau prin buzunare (alte ciorne cu poezii), s-a făcut tăcere. Au fost conduşi la o dactilografă, să li se bată câte zece poezii, pe alese, şi li s-au făcut poze. „Vinerea viitoare veţi apărea amândoi pe o pagină, cu câte un ciclu de zece poezii”- li s-a spus. Cu pozele lor, deasupra grupajului de poezii. O adevărată onoare. Nici regii nu ar fi fost trataţi astfel. Numai că George Ivaşcu, văzând versurile reţinute în redacţie, a avut ideea să i le ducă lui Călinescu, să le citească şi el. Vinerea ce a urmat, băieţii au „vânat” Contemporanul ca pe o minune dumnezeiască. Numai că, „dezamăgire”, lipsea pagina cu ceea ce li se promisese ca „la pomul lăudat”, şi minune: însuşi G. Călinescu în tableta proprie din revistă, la pagina cu „cronica optimistului”, sub titlul „Poezie”, se ocupa personal de cei doi debutanţi. Trataţi regeşte, care va să zică – zicem noi. Ce-i de colo? Însuşi G. Călinescu să scrie despre debutul tău? Citez: „Poezia lor este exuberantă şi solară; nevroza simbolistică, exasperarea de monotonia ploilor autumnale, tonul plumburiu au dispărut odată cu vechea societate…(şi mai jos câteva rânduri)… aceşti tineri admiră în general pe Esenin şi N. Labiş pentru forţa gâlgâietoare a vitalităţii. Sunt în poezia lor imagini tipice încât prea bine se poate vorbi de un folclor al poeziei tinerilor, corespondent cult al cântecului voinicesc…” etc. Li se reproduc versuri. Putem spune - certitudinea criticului ce simte ţesătura vizionară a vorbelor lui Călinescu, proiectată din interior - că se trag brazde adânci prin sufletul poetului Ion Murgeanu, cu această prezentare. Aşadar, troica debutului vine cu un cal, nu neapărat alb! Să reproducem una dintre strofele unei poezii, redate în „cronica optimistului”: „Şi-o să fie beznă cum e-n cremene,/şi-o să-şi slobozească larg furtuna valul,/eu ţipa-voi crâncen şi asemene/Cu-n haiduc pe care nu-l ascultă calul”. Asta (îmi place să cred) simţise şi marele critic în poezia tânărului nostru: o fiinţă poetică viguroasă care ştie să-şi valorifice avântul poetic, o fiinţă (spunem noi) care ştie să facă, din poezie, clopotul său de jelanie la ceremonia la care se adună dinaintea paginii scrise; turnul din care să-şi lanseze dorul şi suferinţa, pentru a şi le transforma, mai apoi, în straie ale sufletului, iar noi (cititorii) să-l vedem aşa cum e în realitate: actor-clovn-cerşetor-prinţ şi bufon al unui univers închipuit numai de el. Din acel moment (înţelegem din propria mărturisire a lui Ion Murgeanu, după acel eveniment), dar şi după vizita făcută la locuinţa marelui Arghezi, chiar în „citadela” acestuia, tânărul Murgeanu nu va mai şti decât un drum. Acela pe care se teme şi cântă, pentru că lui, lumea nebună a imaginaţiei a dat toate ferestrele larg deschise la pereţi, pentru a i se face loc poeziei. Micul Tamiris fusese luat sub protecţia lui Zeus.      

                                                    (va urma)

 

[Vasilisia Lazăr]

Excelent! Sunteți o adevărată Enciclopedie. Câte am aflat despre Ion Murgeanu și nu numai... Sunteți de admirat, domnule Cicu, dar... „ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?” (M. Cărtărescu)

[Rădița Răpeanu]

Cruda realitate din toate timpurile! Respect pentru lecţia de posteritate! 

[Tudor Cicu]

Doamna Vasilisia:  Când scriam aceste note mă gândeam că nu fac parte din cei cărora li se povestea în copilărie de către moşii săi, cum că, în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă, dracu mai ştie de ce, şi un cal iute ca focul, încă mestecând jeratic, îţi zboară de sub nas precum o pasăre. Dar pe măsură ce scriam, stiloul părea chiar sabia voinicului din povestea prin care, până și el, plecase în căutarea tărâmului unde să cunoască veșnicia. Dar îţi spui că e ceva „pseudomitologicos” în toată povestea asta. Un alt fel de „fals tratat” despre mitologie şi literatură, în toată tărăşenia asta şi, că ciudat mai e făcută şi lumea asta, pentru care, iată, merită să aluneci în poveste.

[Tudor Cicu]

Doamna Rădița:  Aplecat pe aceste file, „timpul” (am sperat, sigur că da!), doar el, ne va fi călăuză în aflarea adevărului de la capătul drumului. Deja am temerea lui Thackeray: „Drumeţ pribeag, te-ajută cerul/Afară-i şuierul furtunii”. Adică, o lume care aleargă veşnic, înfrigurată, după o himeră!

[Sofia Sincă]

Un eseu romantic. Nici nu mă miră știindu-ți această latură care nu te va părăsi niciodată: romantismul. Dar e atât de plăcut să citești, să iei informații în acest fel.

Aici, drumul... drumul poetului, artistului Ion Murgeanu, prin comparație cu protectorii lui Zeus. Orice drum e greu, orice început. Știu, cu cât citești mai mult, cu atât poți scrie mai puțin. Ajungi de-ți compari scrierea cu tot ce ai citit și, ajungi să crezi că ești mic, chiar infim față de cei cu renume. Dacă te paște un pic de noroc ești salvat, așa cum l-a păscut pe Ion Murgeanu dinspre G.Călinescu.

Ești o cutie cu bijuterii culturale!

Sofi

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia:  Aflat pe Acropole m-am întrebat: de ce oare Pericle n-a îngăduit să lucreze acolo, pe Acropole, nici un rob? Se ştie că, acolo, au lucrat marmura şi roca de granit numai cetăţeni liberi. Să însemne gestul lui Pericle, cum că, perfecţiunea, în artă, nu se poate cuceri în genunchi? „Cântecul morții” încercat în prezența haitei de lupi flămânzi și urlat din toți rărunchii de cei trei prieteni, care plecau noaptea prin nămeți să ia trenul din „gara destinului” pentru a-l  întâlni pe G. Călinescu și a scrie despre ei (am notat toate astea undeva spre finalul călătoriei), a fost semnalul dat de sus, că pe cei aleși Dumnezeu îi ia sub aripa lui. Convins că veți citi, cu interes, aceste impresii de călătorie „pseudomitologicoliterare”, am să continui cu ele și chiar bucuros de toate aceste comentarii.

Sofia Sincă a spus :

Un eseu romantic. Nici nu mă miră știindu-ți această latură care nu te va părăsi niciodată: romantismul. Dar e atât de plăcut să citești, să iei informații în acest fel.

Aici, drumul... drumul poetului, artistului Ion Murgeanu, prin comparație cu protectorii lui Zeus. Orice drum e greu, orice început. Știu, cu cât citești mai mult, cu atât poți scrie mai puțin. Ajungi de-ți compari scrierea cu tot ce ai citit și, ajungi să crezi că ești mic, chiar infim față de cei cu renume. Dacă te paște un pic de noroc ești salvat, așa cum l-a păscut pe Ion Murgeanu dinspre G.Călinescu.

Ești o cutie cu bijuterii culturale!

Sofi