Tenebre și flori de migdal

[Giurgiu Silvia]

Din spatele dealului, gârbovit de apăsarea timpului și a pădurilor seculare se iți șăgalnic soarele unei dimineți, stropite cu roua zorilor sfioase și cu lacrimile femeii, care își înăbușea suspinele în palmele umezite. Mângîierea primelor raze duioase îi sporiră durerea și hohote adânci izvorau din străfundul ființei sale tulburate. Ascunsă de brocartul greu al perdelei, urmărea zămislirea zilei născută din umbrele nopții și promisiunea luminii, care creștea imperceptibil de mână cu clipele, ce târau după ele speranțele ei nimicite.
Valea tăcută se învăluise discret în ceața zorilor, voind parcă să tăinuiască lumii secretele unei familii care îi întina puritatea și armonia. Forța distructivă a unui bărbat care se abătea noapte de noapte, asupra unei făpturi delicate, dulci și fără apărare, tulburase duhul văii și echilibrul naturii, care își pleca îndurerată fruntea ramurilor, din care viața îmbobocea din nou, curajoasă și tenace, după violențele unei ierni fără precedent.
Castelul medieval care domnea impunător peste toată acea magnifică regiune, solitar, izolat de lume și civilizație își etala turnurile mărețe în infinitul de azur al orizontului. Atâta frumusețe și măreție povestea trecătorului ocazional basme fascinante și ireale despre ,,fericiții” săi locatari și smulgea suspine romantice visătorilor îndrăgostiți de dragoste. Nimeni nu avea acces pe domeniile vizibil delimitate de interdicții semănate la tot pasul, scrise pe panouri uriașe. Parcurile ce înconjurau proprietatea Contelui erau foarte bine îngrijite și odată cu ivirea zorilor, domeniul forfotea de activitate, dar niciun murmur nu se ridica înspre ferestrele acoperite cu perdele grele și întunecate, care păreau că supraveghează cu ochi de spiriduși făpturile fantomatice care lucrau în tăcere deplină grădinile de basm.
Odată cu soarele, urletele îngrozitoare și plânsul sfâșietor care cutremurau zidurile mute în inima nopții încetau iar viața continua impasibilă. Nimeni nu sufla o vorbă despre ce se întâmpla la castel pe timpul nopții iar personalul de serviciu își astupase urechile, gura și ... conștiința, pentru a nu-și risca slujba plătită regește de castelan. Toată lumea îl temea și se dusese vestea despre cruzimea lui, care se manifesta însă, doar în intimitatea căminului conjugal, dar nimeni nu iși imagina măcar, proporțiile ei.
Bărbatul ieșea în societate cu limuzina sa de un lux exorbitant, condusă invariabil de același șofer inabordabil, mut și surd, care nu se mișca decât la ordinele Contelui și probabil că tot atunci își îngăduia să și respire. Era capabil să aștepte imobil ore în șir, în picioare lângă mașină, insensibil la frig, la cald, la atacul insectelor și probabil chiar și la foame și sete. Era omul potrivit la locul potrivit. Rareori, contele apărea însoțit de frumoasa lui soție, dar în afară de frumusețe, nimic nu se putea spune despre ea. Asemeni șoferului și dealtfel tuturor persoanelor care trăiau în umbra contelui era o păpușă însuflețită, palidă și cu ochi de o tristețe infinită, cu mișcări mecanice, tăcută și înfricoșată ca o căprioară hăituită, cu rol pur decorativ în viața socială a soțului ei.
Nimeni nu știa de unde venea. Apăruse într-o bună zi la fereastra castelului alături de Conte, care își adunase supușii în parcul principal și le prezentase în termeni limitați mireasa adusă cu sine din peregrinările lui misterioase, care avea să lumineze cu prezența ei viața lui și a lor și care avea aceleași drepturi și prestigiu pe care îl merita o soție de Conte.
Vreme de un an, chiar luminase castelul și aleile parcului cu surâsul ei dulce și discret iar ferestrele mereu ascunse primiră asaltul soarelui, care fusese negat acelor odăi misterioase. Adesea, pe fereastra camerei sale se revărsa cântul îngeresc al unei voci din altă lume și pe chipul contelui se putea întrezări uneori umbra unui surâs. Se zvonea că moștenitorul atât de râvnit se lăsa cam mult așteptat și pe fruntea lui reîncepeau să se adune norii, pe măsură ce timpul trecea.
Tânăra contesă începu să se ofilească sub povara unei vini pe care nu o avea și amenințările soțului, la început nefondate, începură să se concretizeze. Exact după un an de la uniunea lor, scandalurile izbucniră în Castelul cu Șapte Cămine, așa cum era supranumit de localnici. Ferestrele fură din nou acoperite de brocarturile grele ca blestemul, tăcerea se risipi pe aleile parcului văduvit de prospețimea tinerească a contesei, cântul celest amuți pe vecie în casa durerii, care acum răsuna de răcnete bestiale și suspine prelungi.
Primăvara veni iarăși peste valea înlăcrimată de iarna grea și de teroarea unui suflet damnat. Tristețea evada prin orice crăpătură, captivă și ea între acele ziduri neînduplecate, agățându-se disperată de crenguțele înflorite ale migdalilor, grăbiți să se dăruiască unei lumini iluzorii, ale unui soare care se străduia în zadar să încălzească tenebrele înroșite de flori sângerii.

Peste valea înlăcrimată și tristă, un nou răsărit împodobi migdalii cu diademele iluzorii ale unui regat blestemat, unde durerea se identifica parcă de la începutul timpului cu zidurile înegrite de vreme și taine. Pe ramurile înflorite de sub ferestrele castelului, un corb asculta tăcerea adâncă, umflându-și pieptul cu promisiunile ei. Vântul se rostogoli chiuindu-și triumful printre brocarturile negre, izbind cu sălbăticie obloanele uitate neferecate peste noapte. Pentru o clipă, lumina difuză a dimineții străpunse bezna odăii încremenite sub pecetea morții, dar fugi înspăimântată, țipându-și teroarea prin glasul păsărilor înghesuite pe sub streșini. Pe marmora rece, moartea scria încă povestea unei prințese osândite prea în grabă de o vină necomisă. În sânul ei străpuns de lama asasină a unui cuțit palpita încă o scânteie de viață, a unei făpturi care întârziase prea mult prin labirintul destinului, căutându-și menirea sau poate că se împotrivise să rodească în urma unei abominabile violențe. Pruncul revendicat cu atâta cruzime nu mai avusese timp să își salveze mama și nici să își anunțe la timp existența.  

 Corbul își întinse aripile și se înălță cu un croncănit prelung până la fereastra, care își acoperea rușinea și spaima sub vălul greu al perdelei. Gardian al morții, se întrupase din umbre și deznădejde ca să vestească lumii o crimă menită să rămână pe veci nepedepsită. Viața eliberată din pieptul prințesei ucise se înălță către cer de mână cu fluturii, lăsând veșniciei migdalii stropiți cu rubine.

[Vasilisia Lazăr]

Avem de două ori iluzorii, la o distanță destul de mică. 

Corect înnegrite, cu doi n.

 

Ce trist! Dar cât de frumos și cât de bine scris! Felicitări!

[Mihaela Suciu]

Am recitit cu plăcere o proză bună, mă bucur nespus pentru aprecierea în cadrul concursului, locul I! Pentru felul cum scrii îl meriți pe deplin! Felicitări!

[Sofia Sincă]

Povestire enigmatică, petrecută în spatele unor ziduri greu de pătruns. Bine ai tratat, doar intuitiv cele petrecute sub egidă medievală. Castitate amestecată cu tristețea, parfumul florilor cu tămâia și lumina cu întunericul, într-un text destul de scurt dar foarte consistent.

Felicitări!

Sofi

[Giurgiu Silvia]

Va multumesc cu sufletul ptr lectura si aprecieri ! 

[giurgiu maria]

Foarte frumos Silvia, recitit cu drag! Felicitări din nou pentru premiul I la concurs cu acest minunat text!

[Ion Lazăr da Coza]

Subiectul nu e spectaculos, dar e bine tratat.

da Coza

[Ana C. Ronescu]

Mi-a plăcut mult povestea dar și mai mult narațiunea ei. Admirație!