Vraja seraiului

[Mihai Ana Liliana]

M-a cuprins seraiu-n fum de mirodenii,

Și sângele de struguri mi l-a dat să-l beau,

În neștirea mea, cuprinsă de vedenii,

M-am lăsat vrăjită de ochii ce luceau.

Și-am lăsat penița și fila parfumată,

Să fie rătăcite, stinghere pe divan,

Ca djinul chipeș, să-l urmez ca hipnotizată,

De pielea-i de chihlimbar și gura-ți de mărgean.

Iar djinul m-a purtat prin oaze fermecate,

Cu ramuri pline parcă de minuni cerești,

Copacii aveau rod din nestemate,

Făcute s-astâmpere poftele lumești.

Sub vraja lui văd și apă curgătoare,

Dulce pârâu curgând din pietre trandafir,

Apă vie, cu parfum suav de floare,

Din mijloc de Taif, furate de zefir.

Și dintr-odată mi-am căutat hârtie

Și-o pană de păun ce o țineam la brâu,

Căci mi-am dorit ca într-un vers de poezie,

Să îi spun poetului meu de oază și pârâu.

Djinul mă privește și-mi simte ezitarea,

Și trupul și-l preschimbă în beduinul meu,

Se apropie încercând cu sărutarea,

Să-mi dea să beau din pocalul cel de curcubeu.

Și-a-nceput să cânte, cu glasu-i de ispită,

Descântecu-i străvechi, ca dragostea să-mi las,

Și am lăsat-o, dar numai o clipită,

Căci mi-am adus aminte de cel ce a rămas.

Vraja se destramă în vălătuci de fum,

Și din toată oaza rămâne amintirea,

În genunchi, lui Allah îi cer iertare-acum,

Căci cu păcat era să-mi murdăresc iubirea.

[Mihai Ana Liliana]

Am înțeles. Mulțumesc frumos 

[Vasilisia Lazăr]

Liliana, observ că revii la universul oriental care îți este atât de drag și construiești o poveste senzuală, colorată, cu parfum de basm. Ai imaginație și câteva imagini frumoase, însă tocmai bogăția decorului te face uneori să spui prea mult: serai, djin, oază, beduin, nestemate, mirodenii, zefir – toate cer loc în același poem. Aș aerisi textul și aș lăsa imaginile cele mai puternice să creeze singure vraja, fără să explici fiecare treaptă a poveștii. Poezia câștigă atunci când cititorului îi rămâne și lui ceva de descoperit. Universul tău oriental este deja recognoscibil și poate deveni una dintre mărcile tale poetice. Dar nu trebuie să aduci întregul serai în fiecare poezie. :)

Să dezvoltăm puțin:

Debutul are atmosferă: „M-a cuprins seraiu-n fum de mirodenii”

iar: „trupul și-l preschimbă în beduinul meu” duce bine povestea înainte. Există senzualitate, există culoare, există un fir narativ clar.

Dar iarăși povestești prea mult. Practic, avem o mică nuvelă orientală pusă în catrene. Djinul apare, o poartă prin oaze, ea vede minunății, caută hârtia, el îi observă ezitarea, se transformă în beduin, încearcă s-o seducă, ea își amintește de iubit, vraja dispare, apoi cere iertare. Cititorului i se explică fiecare etapă.

Și apar formulări care cer lucru serios. De pildă:

„Și sângele de struguri mi l-a dat să-l beau”

„sângele de struguri” poate fi o metaforă pentru vin, dar exprimarea e greoaie.

Apoi:
„De pielea-i de chihlimbar și gura-ți de mărgean.”
Aici se schimbă persoana: era „djinul chipeș”, deci ar trebui probabil „gura-i”, nu „gura-ți”.
Iar:
„Sub vraja lui văd și apă curgătoare,
Dulce pârâu curgând...”
este redundant: apă curgătoare / pârâu curgând. Aici diamantul se cere șlefuit. 

Finalul mă pune pe gânduri din alt motiv:

„Căci cu păcat era să-mi murdăresc iubirea.”

Aici poezia devine sentință morală. După tot jocul senzual și fantastic, tu explici în ultima secundă ce trebuie să înțelegem. Eu aș fi lăsat vraja să se destrame și iubirea reală să apară printr-o imagine. Ar fi fost mult mai elegant decât „păcat” + „murdăresc iubirea”.

Eu îți dau trei sfaturi (tu decizi dacă vei ține cont de ele):

- taie fără teamă;

- evită redundanțele;

- nu mai duce povestea până la ultima explicație.

Când ai creat deja atmosfera, trebuie să ai încredere în cititor.