Demonii mei

[Mihai Ana Liliana]

De-mi vei privi ființa, de măști dezbrăcată, 

Vei mai veni oare atunci când am să te chem?

Vei ține, la fel de strâns, mâna mea uscată

Și-ai să evadezi cu mine din propriul infern?

Dac-aș pune-n palma ta, inima mea fără scut,

Cu același patos nebun, mă vei iubi?

Știu că nu ai vină pentru ce-am avut în trecut,

Dar dă-mi jos doar câte un strat, nu mă mai grăbi...

Nu pot scăpa de tortura bicelor de foc,

De stâlpi de jar, cu păcate sunt prinsă,

Iar demonii mei nu vor să-mi dea pace deloc,

Deși la capăt de drum lumina-i aprinsă.

Mă dezleagă de lanțuri și m-apucă de mâini,

Să dansez cu ei prin zmoală ca o nebună,

Cu picioare grele și zgâriate de spini,

De parcă toate, lent, pe mine se răzbună...

Văd în ochii tăi, marea de speranță și dor,

Pentru care lupt cu lumea, chiar și cu mine,

De durerea în piept, mă tăvălesc pe covor,

Fiindcă de n-am să-nving... am să mor fără tine,

Așa c-am să te-ntreb: mă mai iubești fragilă?

Cu sufletul plin de cicatrici și de neliniști, 

Tot a ta sunt, chiar de mă port ca o copilă?

Hai, te rog frumos, răspunde-mi... Tu tot al meu ești?

Tăcerea ta încet mă ucide...

Mihai Ana Liliana M.A.L 09.10.2022

[PERJU LAURENTIU VIOREL]

O mare sensibitate, deosebită simțire, m-a impresionat. Deoarece mă consider prietenul dumneavoastră, vă rog să nu vă lăsați învinsă de disperare.

[Chris]

pentru mine suna ca un monolog versificat, nu este despre o stare demonica, ci, mai degraba disperare. ceea ce nu este ok nici in scris, nici in realitate. 

[Mihai Katin]

este un "poem gotic" o auto demonizare susținută de o stranie forma a iubirii,o coroana  a păcatelor ce vrea o  regina....

[Vasilisia Lazăr]

Liliana, tema vulnerabilității și a fricii de a nu mai fi iubită după căderea măștilor are forță, iar începutul poemului deschide bine această tensiune. Pe parcurs însă, sentimentul este supralicitat printr-o acumulare de simboluri foarte cunoscute — demoni, foc, lanțuri, smoală, spini — care ajung să concureze între ele și să slăbească tocmai autenticitatea durerii. Uneori o singură imagine personală, neașteptată, poate spune mai mult decât întreaga recuzită a infernului. Aș avea încredere mai mare în sugestie și aș explica mai puțin suferința: cititorul trebuie lăsat și să o descopere.

O să dezvolt puțin ca să înțelegi mai bine, dar dacă nu voi vedea în viitor o îmbunătățire și mai multă responsabilitate pentru poezie, nu voi mai pierde timpul, fiindcă la fiecare timpul contează.

Tema, vulnerabilitatea unei femei care se teme că, odată văzută fără „măști”, nu va mai fi iubită, are potențial poetic foarte bun. Chiar debutul promite:

„De-mi vei privi ființa, de măști dezbrăcată,

Vei mai veni oare atunci când am să te chem?”

Există aici o tensiune adevărată: mă vei mai iubi după ce vei vedea tot ce ascund?
Și: „Dac-aș pune-n palma ta, inima mea fără scut” nu este o imagine nouă, dar funcționează în logica vulnerabilității.
După aceea, însă, în loc să adâncești starea, începi s-o ilustrezi excesiv. Și scoți tot arsenalul infernului din magazie. :)) Avem: bice de foc, stâlpi de jar, păcate, demoni, lanțuri, smoală, spini, lumină la capăt de drum... Este prea mult și, mai grav, aproape toate sunt imagini deja foarte uzitate. Nu mai descoperim infernul tău interior, ni se livrează recuzita convențională a Infernului.

Strofa aceasta este, însă, cea mai problematică:

„Mă dezleagă de lanțuri și m-apucă de mâini,

Să dansez cu ei prin zmoală ca o nebună,

Cu picioare grele și zgâriate de spini,

De parcă toate, lent, pe mine se răzbună...”

Aici imaginea se și încurcă logic. Demonii te dezleagă de lanțuri ca să te ia de mâini la dans prin smoală? :))

(corect e "smoală", cu s). Și spinii apar peste smoală, deci avem două decoruri simbolice suprapuse fără necesitate.

Dar versul care mă scoate complet din poezie este: „De durerea în piept, mă tăvălesc pe covor” Aici... nu. :)) „Mă tăvălesc pe covor” este atât de concret și de disproporționat față de registrul dramatic, încât produce aproape involuntar comicul.

Și apoi:

„Fiindcă de n-am să-nving... am să mor fără tine” este exact ceea ce am tot discutat: spune direct emoția în loc s-o transforme. Nu mai lasă cititorului nimic de descoperit.

Finalul devine și mai explicativ:

„Așa c-am să te-ntreb: mă mai iubești fragilă?

Cu sufletul plin de cicatrici și de neliniști,

Tot a ta sunt, chiar de mă port ca o copilă?

Hai, te rog frumos, răspunde-mi... Tu tot al meu ești?”

Aici nu mai aud poemul. Aud o conversație sentimentală versificată. Iar „Hai, te rog frumos, răspunde-mi...” aproape că ar putea fi mesaj pe WhatsApp.
Și ultimul:
„Tăcerea ta încet mă ucide...” este previzibil tocmai fiindcă textul ne-a spus deja, în numeroase feluri, că suferi și te temi să nu-l pierzi.

Nu, intensitatea sentimentului nu produce automat și intensitate poetică. Uneori o singură imagine precisă și neașteptată spune o traumă mai puternic decât șapte simboluri infernale.

Cam asta e... Cred că am spus suficient. De aceea există cenacluri. Cine vrea să progreseze rămâne.

Sper că intenția mea de a ajuta nu va avea efect contrar. SI, crede-mă, dacă nu aș fi văzut la tine talent, nu aș fi pierdut vremea nicio secundă. Dar am văzut. Trebuie doar cizelat.

[Mihai Ana Liliana]

Ar fi bine să răspundă în altă poezie, măcar știu că mesajul meu a ajuns unde trebuie. O poezie scrisă într-un moment de vulnerabilitate maximă 

[Costel Zăgan]

...O poezie dezbrăcată, plină de neliniști și de cuvinte. Poate, prea multe. Poezia sugerează, nu spune totul...

Iubitul, căruia îi este adresată ”poezia ta”, de pildă, tace extrem de liric. Răspunde-i la fel, tăcând într-o altă poezie.

            Am zis, n-am dat cu condeiul în nimeni!