( Roma e încă plină de clopote)

[Maria Mitea]

aerul, mai bătrân decât orhideele,
                                                                   adie

adie
pe străduțele-i înguste cât un suspin,

porumbeii se mângâie cu îngerii,

așteaptă lumina să cadă pe cupole, 

nimeni nu-i poate lua locul,
pe când tu, hoț de văzduhuri, mi l-ai luat,

...

îmi e nu știu cum, frig, și foame, și sete, și
trist,
o tirtețe cât marea de-adâncă
mă sapă cu șoaptele nisipului,

numai aerul taie respirația până la lacrimi,

obrazul cald mi-l culc în palmele cuminți,

purtată pe aripa somnului, 

visele,

precum micul vînticel de Roma, mă leagănă ca iarba,

bătăile inimii se opresc să asculte

strigătul clopotelor

( Roma e încă plină de clopote)