Le-a văzut pe toate,

[Maria Mitea]

pe apă, sau

                     uscat, 

le-a văzut pe toate,

în stâncă, iarbă, pe nisip: -  când ți se dă mult, 

se așteaptă să umpli cerul de stele,

~

înceată și apatică,

încărcată cu toate defectele obișnuite,

fără opoziție, tinde să oscileze spre 

evoluție,

înceată și apatică,

se târâie,

gândește ce trebuie să gândească: -

și ce dacă cineva se năpustește spre cer precum pasărea,

cu siguranță pământul este făcut pentru pietre,

ele, pietrele, ne întăresc somnul,

~

se uită, admiră  grădinile kare-san-sui,

gândește ce trebuie să gândească: - 

- și dacă tot ce este, E Involuție, atunci? (las-o așa, las-o așa...)

dar nu,

nu pot părăsi cochilia,

(...sub un bolovan, o broască țestoasă 

gândește ce trebuie să gândească, 

taie ca un brici)

[Maria Mitea]

Vasilisia, Mulțumesc pentru comul care pune degetul pe rană :).

Așa este scrierea ”  între stagnare și dorința de evoluție.” -  fiind blocați în dorința de a evolua, nu mai observăm că Involuția  este déterminantă.

Chris, mă bucură trecerea ta! Mulțumesc din suflet! ș

Așa este, un text criptat. :)

Vă cuprind cu drag! 

[Chris]

în stâncă, iarbă, pe nisip: -  când ți se dă mult, 

se așteaptă să umpli cerul de stele, - mi-a placut mult aceasta idee

chiar daca pentru mine textul a fost foarte criptat  sau poate momentul citirii nu mi-a permis o intelegere mai profunda a lui, l-am citit cu aceeasi placere...

[Vasilisia Lazăr]

O meditație subtilă asupra condiției umane — între stagnare și dorința de evoluție. Discursul fragmentar și aparent rece ascunde o luciditate amară: lumea pare „înceată și apatică”, blocată într-un ciclu al repetiției, unde gândurile nu mai sunt libere, ci „ce trebuie să fie”.

Imaginea finală, a broaștei țestoase care „gândește ce trebuie să gândească”, taie ca un verdict: o metaforă a conștiinței prizonieră în propria carapace, dar și a unei tăceri încărcate de sens.

Este un poem al lucidității tăcute, scris cu ironie fină și cu o gravitate ascunsă sub masca seninătății.

[Maria Mitea]

Mihai, mulțumesc mult te popas! Mă bucur că ți-a plăcut scrierea așa țepoasă, :) și că mi-ai adus aminte de

Valeria Seciu, ” Sunt doar un pescăruș” ... iubita noastră, Valeria Seciu, un talent cum rar mai întâlnești. 

[Maria Mitea]

Rădița, mulțumesc mult de lectură! Mă bucură trecerea ta! 

Fragmentarea este intenționată.

Este vorba de resemnarea țestoasei.

Deși tinde și ea spre evoluție (în felul ei).

Prin prisma înțelepciunii sale, recunoaște că tot ce a cunoscut e doar involuția... așa că ” taie ca un brici” resturile ... :) 

Ideea este: doar pentru că ni s-a spus și am fost învățați să gândim cum că evoluăm, nu înseamnă că se și  întâmplă... 

[Mihai Katin]

este un poem   as zice incomod,ciudat și țepos sau tăios,metafora și  paradigma intr-0 ipotetica  gradina japoneza...l-as asculta{acest poem) spus de  Valeria Seciu...dar...nu se poate.....

[Rădița Răpeanu]

Mesajul e puternic, dar puțin criptic! 

Aș sugera o coeziune emoțională mai clară. Viziunea e limpede, dar vocea lirică poate fi mai focalizată:
e contemplativă? resemnată? ironică? revoltată?
Acum pare să oscileze, ceea ce poate fi intenționat, dar fragmentează puțin fluxul narativ! RRR, semn de lectură plăcută