Un om bătrân și-un câine șchiop

[bolache alexandru]

pe ulița ce duce spre alt veac

în vatra unui orizont sărac 

un câine șchiop şi-un om bătrân 

doi rătăciți fără stăpân 

cerșesc din greu la porți străine

un pic de zeamă și un pic de pâine 

când viitorul poartă încă plete

dar rădăcinile ne mor de sete

când oasele se încăpățânează 

să poarte visuri dar apoi oftează

un om bătrân și-un câine șchiop 

cerșesc firimituri de pâine și un strop

din ceea ce la alții prisosește 

dar astăzi doar destinul îi unește 

acele oase sărace în mândrie

și câinele aflat la capăt de călătorie 

sunt biciuiți de picături amare și sărate 

de plumb păcate reinterpretate 

sunt alungați apoi din poartă-n poartă 

un cerșetor bătrân și-un câine șchiop

ce-au nimerit în acest sat miop

cerând doar trei firimituri de pâine 

prin care poate

se zărește-un mâine

[Jeler Eleonora Maria]

Sărbători cu liniște în suflet!

[bolache alexandru]

Lisia, Dan mulțumesc pentru lectură și comentarii!

[petrut dan]

Un poem-metaforă după părerea mea, mi-au plăcut unele lucruri ce se deduc din firescul liricii ce are darul de a sensibiliza cititorul cu lucruri inevitabile din viață, legătura dintre om și câine este una evidentă, nu degeaba s-a spus că cel mai bun prieten al omului este câinele și nu omul, bine subliniat și realizat poetic, ma man, deși îți lasă un gust atât de amar încât restul nu mai contează, cu prietenie, ma man!

[Vasilisia Lazăr]

Eu nu le-am mai prins (greșelile), dar Monica te-a rugat să le refaci, în aceste condiții poate le văd și eu. :))))

Cu privire la poem, e unul trist și înduioșător, poate puțin patetic, dar nu lipsit de corespondent în realitate. Începutul și, în special, primele două versuri, este/sunt deosebit/e. Versul doi rătăciți fără stăpân nu prea e potrivit, consider că omul, prin natura lui, trebuie să fie liber, iar câinele din poveste are stăpân. Am înțeles ideea, dar cred că exprimarea nu e cea mai potrivită. Nu au casă, nu au pe nimeni...

Am citit cu plăcere, dar și cu tristețe! 

Cu drag! 

[bolache alexandru]

Mulțumesc Monica. Sincer să fiu nu găseam cum să păstrez și ideea și rima. Merci. Sper că nu mai e alta...

[Monica Pester]

Tristețea unor timpuri perpetuată din veac în veac. Frumos exprimată ca tonalitate  dar, dacă-mi permiți, refă micile erori gramaticale.

Admirație.

[bolache alexandru]

Mulțumesc pentru lectură domnule Costel!

[Costel Zăgan]

O parabolă inocent-dureroasă.

[bolache alexandru]

Mulțumesc pentru comentariu, domnule Cicu. Dacă v-a plăcut, pentru mine e de ajuns!

[Tudor Cicu]

Pecetea unui stil doinit/baladesc, în poezie, e singura formă a rugăciunii noastre și doar așa înțelegem de ce J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de „nebunie” îngerească căreia îi cade pradă. Un început inspirat... care putea finaliza (cu ceva intuiție și „croială” pe text) o minunată baladă a săracului în aceste timpuri moderne. Mi-a plăcut!