Sub cerul ca o azimă

[Tudor Cicu]

Sub cerul ca o azimă

 

iarăși e toamna

ca o gutuie pe etajeră de mai aud

cum desferecă un gând roata morii la șuvoiul poemelor

cine spune luminii că dacă întrebi

dorul se așterne în grădina din ceruri

ori în turnul din care poetul își scrie povestea

și de ceva vreme luna poartă pe brațe

platoșa mea de borangic

acel abandon cu prima zăpadă

ce te-a făcut să te schimbi,

să nu-mi mai pui ierburi pe rănile mele deschise

iar tu știi că nu mai am timp să aprind torța

să luminez calea unui alt anotimp

în crângul unde răsună tot mai rar

câte un zvon de păsări

rămase să ierneze sub cerul ca o azimă

încă e toamnă...

poate nu va trece mult

și vei auzi cum se va rostogoli încă un vis

cum lipsită de armură

pe frânghia de rufe înșirând câte ceva din viață

și-această mână

ca și durerea, bucuria ori tristețea

cade dar nu mai simte

la sân ascunse merele furate

încercând să ți le strecoare sub părul despletit pe pernă

cândva.

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: Am primit întotdeauna (și chiar prompt) observații pertinente de peste tot și le mulțumesc. Nu era o scuză, mai degrabă o constatare venită prea târziu. Tot ce am postat până acum, aici, n-a fost decât texte scrise la „forjă” (mai plastic), adică scrise pe moment. Insistența de a le posta (asediul mai exact) n-a fost productiv întrucât (s-a observat) am revenit de câteva ori, mai apoi, pe text. Poate în bine, poate nu! Cert e că totul a semănat cu pustiirea duzilor din o afirmație recentă. Nu le-am lăsat la sertar, să revin asupra lor, să le observ și eu defectele... Cum (de altfel) și copacul trebuie lăsat să înflorească mai întâi, apoi să dea și roade, adică să ajungă la vremea când cineva trebuie să se bucure de fructele lui. Dar eu ce-am făcut? Am pustiit copacii pentru niște „bieți viermi de mătase” (versurile mele). Voi reface și poezia aceasta... cum de altfel am făcut cu toate și voi repune. Toate cele bune și trimiteți ninsorile acelea din Vrancea și peste ploile de aici. Să ne bucurăm și noi.

[Ion Lazăr da Coza]

acel, acest, acest, asta, aceasta... Brrrrrr!
Și se pot elimina mai multe și-uri.
Decât să scuzăm, nu mai reparăm?
Lectura lasă totuși un ecou plăcut.
da Coza

[Mihaela Suciu]

Îmi asum vina! mă poticnesc la poezie și nu pricep nici măcar tâlcul.

[Tudor Cicu]

Doamnă Sofia: ...sub mestecenii din acest crâng un poet ciupește struna tot mai slab. Nu-i vina lui: pierdut i-e versul iar pe bolți, buimacă doar luna! De unde atâta fior liric la un poet trist sub o lună buimacă? Poate altă dată... mulțumesc! 

[Tudor Cicu]

Mihaela, Nikol: vă răspund cu ceva tâlc, prin alte versuri: asediul acesta îmi amintea/de bătrânele mătuși/pustiind duzii adolescenței noastre/pentru niște bieți viermi de mătase.

[Tudor Cicu]

Valeria: îmi dau seama, că frumusețea jocului la care rob m-am legat singur cuvântului nu-i decât colivia în care prizonieră va sta pasărea Amăgirii (poezia), până la sfârșitul zilelor.

[Valeria Merca]

Aș avea și eu niște probleme cu semnele de punctuație și, mai ales, cu punctul, deși am citit cu intonația cerută de autor... 

... în ce anotimp și ce crâng răsună acest zvon de păsări - acest vers mi se pare mai aparte: n-ați vrut să spuneți și în ce crâng? întreb doar.

 Cerul din poezia dvs. e... miraculos.

Drag popasul!

 

[Sofia Sincă]

O toamnă povestită... Nu știi niciodată clar unde se situează textul: la proză sau la poezie. Și de data aceasta este exact pe graniță. Un text melancolico-romantic, cu aromă de epocă, cu amintiri înfrumusețate de metafore.

Dar, fără fior liric.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Nikol MerBreM]

Mi-a plăcut "în ce anotimp și ce crâng răsună acest zvon de păsări rămase să ierneze sub cerul ca o azimă".

(Nu prea înţeleg rostul punctelor din poezie...)

Cu drag,

Nikol

[Mihaela Suciu]

Încerc să prin șuvoiul versurilor... Mă poticnesc. Poate e vina mea sau prea multe conjuncții.