Străinul

[gina zaharia]

Trecea pe drum de care, avea un fel de-a fi
Că ai fi vrut să-l afli în fiecare zi;
Privi către cerdacul în care-mi petreceam
O parte dintr-o sferă-nflorită pe un ram.

Nu s-a oprit din cale, sau, poate nu pe loc,
Mergea din zori spre mare, și-avea un pas de foc;
Cu vocea de lumină, mă întrebă așa:
Tu, meșter de poeme, le scrii cu ruga ta?

Le trec prin lut, prin soare, apoi le învelesc
În zece mii de ierburi și tot mă sfătuiesc
Dacă le-am prins cu grijă, pe umeri, o eșarfă
Care străbate lumea în sunete de harfă.

Voiam să știu, vreodată, dac-ai putea să scrii
Prin gândul meu de sare, mai multe poezii!
Nu i-am răspuns îndată, probabil că trecuse,
De fapt nu știu nici astăzi decât că dispăruse!

Pe cerul dinspre mare o pasăre cânta,
I-am prins în mâini aripa și-am scris ceva cu ea.
Știam că printre zboruri, toți ghimpii de oțel
Vor fi brățări de aur și-or străluci la fel.

Am așezat-o-n calea bătută de tăcere,
Avea în ea culoare și multă mângâiere,
Când m-am întors, spre seară, să-i duc un gând senin,
Străinul o sfințise c-o lacrimă de crin.

[Sofia Sincă]

Într-o starea de exaltare rămâne cititorului la sfârşitul poeziei, dorinţa de a trăi, de a respira bucurie, preţuirea clipei inundate de lumina care a dat naştere metaforelor devastatoare de inimi. Nu ştiu ce izvor ai tu. Dar ştiu că nu mă mai pot desprinde de asemenea poezii. Azi-dimineaţă am început prin a-ţi citi poezia pe care ai postat-o ieri, azi voi termina ziua cu aceasta. Eşti o vrăjitoare de suflete!
Mulţumesc, Gina!
Cu iubire, Sofy.