Cu amintiri sosind câteodată
pe gândurile ce alergă-n gol
apari și tu, în alb înveșmântată,
alunecând prin ușa de la hol.
Rămasă-n urma ta întredeschisă,
aud cum vântul deapănă povești
din cartea amintirilor rescrisă
cu neiertări aproape nefirești.
Le invocai prin vorbe răscolite
de serile cu-absurde-nchipuiri
când demonii, pe căile-ncâlcite,
ieșeau în calea ta să îi admiri.
Sedusă de fantasme-amețitoare
mă dojeneai atunci fără răgaz,
te-aș fi oprit, însă știam că moare
orice cuvânt în propriul tău necaz.
Se răsuceau în mine, nevăzute,
păreri de rău că nu mă înțelegi
și mă dureau cuvintele pierdute
pe nerostiri care mureau întregi.
În ochii tăi se adâncea furtuna,
cu vorbe reci și fără de-nțeles,
le mai resimt și azi încărcătura,
reverberând în mine tot mai des.
Povara lor ajunsă peste vreme,
călare pe solstițiul hibernal,
se-așază mai departe-ntre poeme
pe foile desprinse din jurnal...
Dar vântu-afară bate mai departe
și povestește-ntruna despre noi,
rămân cu ochii pironiți în carte
visând că încă suntem amândoi.
Adaugă un comentariu
Chris, gânduri alese din partea mea pentru mesajul lăsat!
nostalgic si frumos...
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE