Sfârșit de cântec

[Monica Pester]

Mă las în voia soarelui,

Înconjurată toată-n raze,

Mă las în voia vântului,

Am sângele de kamikaze

M-aburc apoi pe Himalaya,

Încalec monstrul Everest

Să mă primească mama Gaia 

Ca să îmi dea un ultim test.

Văd apele ce plâng secate,

Cum  bogățiile pieriră

În lumea asta de păcate,

Mă mir pământul că respiră.

M-aș arunca într-o firidă

Să cuget către viitor,

Să stau ca o cariatidă

Socotind anii pe fuior.

Sirenele cânta-vor multe,

Cu  voci celeste, cu ecou,

Dar cine stă să le asculte,

Doar pentru mine sunt erou.

[Gabriela Raucă]

Interesant mod de a medita, privind lumea de pe un alt nivel. De acolo se văd mai bine greșelile.

Emoționante versuri!

[Vasilisia Lazăr]

Socotind anii pe fuior. 

Acest vers e aritmic pe bază de accent. Nu e chiar foarte deranjant, dar tot este.

Sunt și câteva blancuri în plus.

Mi-a plăcut.

M-aburc apoi pe Himalaya,

Încalec monstrul Everest

Să mă primească mama Gaia 

Ca să îmi dea un ultim test.

Mama Gaia (Geea) să mai aștepte! Da? Atâta vreme cât încaleci acești monștri, ești puternică.

Mi-ar fi plăcut un final și mai puternic. Țin foarte mult la finaluri. :)

[Monica Pester]

Acolo sunt, Floare. Ca mulți alții  care se trezesc . Mulțumesc 

pentru înțelegere și vorbe frumoase !

[Monica Pester]

Da, e drept , însă metafora era pentru descatusarea răului în lume. Pământul suporta greu, la nivel spiritual, această involuție a binelui către ororile pe care le vedem. Răspunde cum poate, prin evenimente cataclisme, fudroaiante. Ceea ce nu înseamnă că viața dispare . Mulțumesc din suflet, d-le Katin.

[Mihai Katin]

Văd apele ce plâng secate,

Cum  bogățiile pieriră

În lumea asta de păcate,

Mă mir pământul că respiră.   pamantul nu are  pacate  si  respioratia lui de obicei  e semn de viata

M-aș arunca într-o firidă

Să cuget către viitor,

Să stau ca o cariatidă

Socotind anii pe fuior....uneori  meditatia  ne deschide o  usa catre  mirificul  viitor!