Se adumbrește visul...

[Camelia Ardelean]

Se adumbrește visul – suprema evadare

(De-i alb sau mov, ce-ți pasă, spre stele când te poartă?)

Și rupe noaptea-n două sub fibrele-i amare

(Îți leagă amăgirea de-a cerurilor toartă.).

 

Cărăm povești în sacul proptit de Carul Mare,

Ni-e inima o liră ce plânge, oropsită,

Iar pavăză, cuvântul – pumnalul din dotare,

Ne-ajută să accedem, pe post de adamsită.

 

Pe lună și pe soare, adesea rămășaguri

Mai pus-am fără-a cerne ce palidă-i minciuna;

Nimicuri încrustate sortat-am în șiraguri,

La stânca penitenței le-am socotit arvuna.

 

Ne-om primeni din gânduri când plopul se va coace

Și perele vor curge în râuri subterane,

În jungla adormirii rămas-am dobitoace,

Cu petice pe blana simțirii diafane...

 

 

 

[Camelia Ardelean]

Mă bucur, doamna Sofy, de prezență, ca de fiecare dată! Cred că aveți dreptate, se pot scoate parantezele din strofele 2 și 4, dar pe cele din prima strofă o să le las, fiindcă versurile cuprinse între ele se adresează unei singure persoane, în particular, și nu la modul general, cum e în restul poeziei! Mă bucur dacă v-a plăcut poemul și vă mulțumesc pentru sinceritate! Cu stimă,

[Camelia Ardelean]

Dragele mele, Gina și doamna Dorina, încântată de popas! Mulțumiri de suflet pentru semn!

[Sofia Sincă]

Când viața trișează... Împovărător, apăsător, necinstit. Bun, frumos și expresiv. Însă nu înțeleg rostul parantezelor, în afara primei dintre ele. În rest, ceea ce se află în paranteze sunt chiar enunțuri principale, idei principale care completează tema. Mi se par a fi puse doar așa, de... fâs.

Am citit cu plăcere și am admirat,

Sofy