fără sentimente negative și păsări

[petrut dan]

am crezut că voi trăi mai frumos
că niciun izvor termal nu poate imita căldura
sânilor tăi -
antene de fluturi în trecerea lor plină de
senzual
pe suprafața unui bec economic

îmi strâng lucrurile
nu vreau să-mi povestesc zilele puține și rele
în absența iubirii
nimeni nu are curaj să ridice piatra
primul
scriu pe mâneca nopții trupul tău îmi aparține
în măsura în care nu există o sursă de plăcere
mai mare decât inspirația

îmi imaginez numele tău
după cum îmi umple gura te văd o frumoasă
în fiecare cântec ce se aude de afară

ador să te sărut îmbrăcată
ai un plic atât de subțire încât pot să ghicesc
rezistența la insulină
rujul
oglinda pudra sticluța cu săruri

ceva amețitor se întâmplă cu privire la noi
nu am știut că dansăm până când în mințile noastre
muzica deschide pârtii largi
pe care plutesc norii pufoși din basmele fraților grimm ți-am zis
fă o vrajă
să pot mânca singur pereții de turtă dulce și
să nu mor
la sfârșitul poveștii

[Monica Pester]

Poete, tu nu ai în versuri melodia vetustă eminesciană. Nici rima sprințară a poeziei de dragoste minulesciană. Departe ești chiar de ermeticul Blaga care nu strivește Corola de minuni a lumii. Pari, venind spre noi ca timp, mai aproape de inepuizabilul Nichita. Marea diferență, uriașa diferență este că tu lași explicitarea emoției la alegerea fiecărui degustător de poezie, conform înțelegerii lui. Iar profunzimea mesajelor tale, deși Iubirea este mereu tema ta principală, constă tocmai în căutarea noului mod de reacție în fața unui ambalaj atat de divers exprimat.

Și mai ai un defect! Versurile tale, prin construcția lor inedită, nu pot fi puse pe melodie, cum au fost câteva din ale lui Nichita.

În rest, îți admir scrisul, emoția și ineditul, la nesfârșit!

[petrut dan]

domnule Valeriu Anghel, prezența dvs mă onorează, vă mulțumesc, cu respect!

[petrut dan]

doamne Floare Arbore, vă mulțumesc pentru prezență și semnul lăsat, seară frumoasă, cu drag!

[Vasilisia Lazăr]

O superbă și veritabilă poezie de dragoste, o mostră de emoție autentică care și-a găsit și de astă dată cheia spre sufletul meu, ca cititor, și pe care am simțit-o una cu respirația. Dragostea e luminoasă, umple Universul, aleargă între cer și pământ cu o vivacitate care opune rezistență calapodului gîndirii bătucite și robotizate. Muzica ei deschide pârtii largi/ pe care plutesc norii pufoși din basmele fraților grimm. Versurile stau sub semnul „magnetismului” trupesc și sufletesc, până se fac una. Senzaţia că poemul se naşte odată cu rostirea, în chipul cel mai firesc cu putinţă, este una copleşitoare. Un lirism tulburător, simplu și rafinat, a cărui voce poetică transmite, în egală măsură, statornicie și vulnerabilitate. Toată admirația și prețuirea mea!

[Valeriu Anghel]

Un poem care-și este suficient sieși, care-și păstrează prospețimea respirându-și propriul aer. Felicitări!