Plecări (in memoriam Violetta Petre)

[Vasilisia Lazăr]

Mai traversează înc-o barcă Styxul,

Se mai petrece astăzi un poet,

Jelește-un vers orfan; pe masă, pixul

Uitat e lângă foaia de caiet.

           

Nicio pierire-n lume nu se-amână

Și orice azi pe loc se face ieri;

Sub greutatea morții se sfărâmă

Speranțe, și mărire, și dureri.

 

Copita lui Pegasus vajnic sape,

Ca el, Poetul, să răzbească-n Timp,

Iar Hippocrene, dulce, îl adape,

Pân’ slova lui va reînvia-n Olimp.

.

Drum lin în Lumină, draga noastră Violetta Petre! Te-ai topit în albastrul rece, acum, în prag de An Nou. Va rămâne Poezia. Poezia nu ți-o va frânge nimeni. Odihnă veșnică, suflet frumos! Câtă tristețe... Lacrimi pentru tine, Violetta! 

Cuvinte frânte-n albul zăpezii

                                                 Violetta Petre

 

Eu adun de prin albastre agonii şi desfătări

Un mănunchi de albe stele izgonite de stihii

Umblă paşi desperecheaţi, presărând peste cărări

Câte-un dram de primăvară, luminând melancolii...

 

Dintr-o umbră rătăcită-ntr-un mesaj întârziat

Ce s-a arcuit să treacă peste neagra-i veşnicie

Eu descopăr miezul dulce din cenuşă înviat

Şi-l împart cu braţe-ntinse printre macii din câmpie...

 

Ştiu că voi atinge floarea roşie ce-şi plânge viaţa

Printre galbene cuvinte aşternute-n miez de vară

Doar cu mângâierea tandră-a versului când dimineaţa

Mai întârzie o clipă până zorii să-mi răsară...

 

Şi cînd ploile mă ceartă şi mă spală de păcate

Într-o toamnă-n care-mi cântă doar tristeţea-n ram pustiu

Eu cu tine îmi astâmpăr setea, dorurile toate

Şi cu tine, poezie, nu mi-e frig şi nici târziu...

 

Ninge-acum peste cuvinte şi mi-e iarnă şi mi-e dor

De poemul meu cuminte ce-l aveam netroienit

Am pierdut o sărbătoare şi mi-e iarnă în pridvor

Şi mă viscolesc nebune gânduri negre şi cumplit

 

Mă despică necuvântul ce-i întemniţat de-acum

În celula neputinţei şi aşteaptă-un anotimp

Cu Lumină de la îngeri rătăciţi pe-un tainic drum

Unde ruga se înalţă înspre cer din timp în timp...

 

Clopotele strigă mute, desenând pe albe clipe

Zboruri frânte-n gerul iernii... lacrimile stau să ţipe...

 

[gabriel cristea]

 Un omagiu elenistic deosebit, pentru o lirică pe măsura Violettei Petre! Dumnezeu s-o aibă-n pază! 

[Costel Zăgan]

Lumea se însingurează, clipă de clipă.

[Mihai Katin]

 

Clopotele strigă mute, desenând pe albe clipe

Zboruri frânte-n gerul iernii... lacrimile stau să ţipe...este  nu  doar  trist  ,este  o   drama a absurdului  sa descopar  cat   de  repede  trec  pe  langa noi    oameni  asemenea  celei   ce  a  fost si   va  ramane  prin  lirica  ce  ne-a  daruit-o Violetta Petre!

 

[Culiţă Ioan Uşurelu]

Dumnezeu s-o odihnească! Mare păcat! Frumos omagiu!

[Sofia Sincă]

Dumezeu să te odihnească, Violetta!

Ai trăit cu poezia în suflet, vei veșnici tot cu ea prin patina timpului.

[ELENA AGIU-NEACSU]

Drum lin in lumina! Dumnezeu s-o odihneasca in pace!

[Amanda Spulber]

Dumnezeu s-o odihnească!

[gina zaharia]

O, Doamne! Am tot sperat că va reveni! E groaznică această veste! Drum lin printre îngeri, poetă dragă cu suflet de poezie! 

[Vasilisia Lazăr]

Cuvinte frânte-n albul zăpezii

                                                 Violetta Petre

 

Eu adun de prin albastre agonii şi desfătări

Un mănunchi de albe stele izgonite de stihii

Umblă paşi desperecheaţi, presărând peste cărări

Câte-un dram de primăvară, luminând melancolii...

 

Dintr-o umbră rătăcită-ntr-un mesaj întârziat

Ce s-a arcuit să treacă peste neagra-i veşnicie

Eu descopăr miezul dulce din cenuşă înviat

Şi-l împart cu braţe-ntinse printre macii din câmpie...

 

Ştiu că voi atinge floarea roşie ce-şi plânge viaţa

Printre galbene cuvinte aşternute-n miez de vară

Doar cu mângâierea tandră-a versului când dimineaţa

Mai întârzie o clipă până zorii să-mi răsară...

 

Şi cînd ploile mă ceartă şi mă spală de păcate

Într-o toamnă-n care-mi cântă doar tristeţea-n ram pustiu

Eu cu tine îmi astâmpăr setea, dorurile toate

Şi cu tine, poezie, nu mi-e frig şi nici târziu...

 

Ninge-acum peste cuvinte şi mi-e iarnă şi mi-e dor

De poemul meu cuminte ce-l aveam netroienit

Am pierdut o sărbătoare şi mi-e iarnă în pridvor

Şi mă viscolesc nebune gânduri negre şi cumplit

 

Mă despică necuvântul ce-i întemniţat de-acum

În celula neputinţei şi aşteaptă-un anotimp

Cu Lumină de la îngeri rătăciţi pe-un tainic drum

Unde ruga se înalţă înspre cer din timp în timp...

 

Clopotele strigă mute, desenând pe albe clipe

Zboruri frânte-n gerul iernii... lacrimile stau să ţipe...

[Vasilisia Lazăr]

Acum patru sau cinci zile ne făcea urări pentru sărbători. Nimic nu-i viața asta! Nisip în palme și atât.