Plecarea ta târzie

[Corneliu Neagu]

Lăsați-mă o clipă în pragul neuitării

să pot privi în urmă la tot ce-a mai rămas

din toamna-ntârziată ce alunga cocorii

și ne punea dileme în acele de ceas.

Pendulele rebele măsoară alte ore,

mai lungi decât acelea pe care le-ai lăsat

să curgă îmbrăcate în renunțări majore,

ascunse cu migală sub umbre de păcat.

.

Plecarea ta târzie pe-o neștiută cale,

deschisă fără veste de cârdul de cocori,

lăsa ca amintire doar vechile-ți escale

ce-mi aduceau în suflet tornade de fiori,

cu amăgiri amare și tragice secrete

ajunse nechemate, pe drumul cunoscut,

să-mi reașeze-n cuget noianul de regrete

jucate la ruletă pe-o miză de-mprumut.

.

Mă roade suferința în nopțile cu lună,

iar neuitarea cruntă mă bântuie din greu,

când clipele fugare se reîntorc să-mi spună

că-n visurile mele vei reveni mereu.

 

[Corneliu Neagu]

Vă mulțumesc foarte mult, stimate prieten și coleg de condei Mihai Katin, pentru popasul făcut în intimitatea versurilor din acest poem despre care ați scris un comentariu elegant, ilustrat și cu versuri reprezentative! Onorat!

[Corneliu Neagu]

O, Doamne, mi-ați readus în față un poem la care țin foarte mult și care, precum spuneți, mă autodefinește, prin structură și tematică, fiind conceput în stilul expresionist-oniric, care îmi este atât de drag! Dar nu este sigurul...Iar referirea la „Plângeau în noi copacii fără glas” a fost conjuncturală pentru a explica că iubirea nevinovată din preadolescență m-a marcat foarte mult și s-a accentuat dramatic prin dispariția fostei iubite în cutremurul din 4 martie 1977, când nu mai eram, de fapt, împreună. Așa avea foarte multe de spus despre creația mea lirică, dar mă opresc, pentru că nu cred a fi aici locul cel mai potrivit pentru destăinuiri. Vă mulțumesc foarte mult pentru atenția pe care mi-ați acordat-o, oferindu-mi din nou prilejul de a mai spune câteva cuvinte despre creația mea lirică! Onorat!

[Mihai Katin]

Plecarea ta târzie pe-o neștiută cale,

deschisă fără veste de cârdul de cocori,

lăsa ca amintire doar vechile-ți escale

ce-mi aduceau în suflet tornade de fiori,   acest   nesfarsit  monolog  elegiac isi  are  aici  un pasaj  amplu    si  profund...

[Vasilisia Lazăr]

Totuși am o nedumerire, de aceea m-am întors. Îmi spuneați într-o postare că poemul „Plângeau în noi copacii fără glas” este cel care aduce o explicație poeziei dumneavoastră. Mie nu mi se pare deloc așa. Dacă mă gândesc la ceea ce ați scris în comentariu (lucruri pe care noi, cititorii, nu avem de unde să le știm), eu cred că poemul acesta vă autodefinește cel mai bine creația:

EPITAF FĂRĂ CUVINTE

Aș vrea să vă explic, distinsă doamnă,

că nu sunt eu acela care plânge

cu lacrimile ploilor de toamnă

căzând în suflete cu stropi de sânge.

Nici cel dojenitor certând copacii

că în răzoarele de lângă stradă

au ofilit la umbra lor chiar macii

plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.

Nu sunt nici vrăjitorul care poate

să vindece iubirile pierdute

întoarse cu regretele lăsate

pe brâul sfânt al marilor redute.

Și nici groparul care duce-n spate

pământul răscolitelor morminte

unde își plâng amantele trădate

iubirile-ngropate mai-nainte.

Sunt numai scribul demn care traduce

jurnalul scris cu vorbe nerostite

de nevăzuții țintuiți pe cruce

în Golgote din inimi părăsite.

De-aceea-n asfințit târziu de toamnă,

când mă îndrept smerit spre cele sfinte,

îți las un epitaf fără cuvinte,

să îl păstrezi ca amintire, doamnă.

[Corneliu Neagu]

Este adevărat, Lucian Blaga este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai expresionismului în poezia românească. Vă mulțumesc pentru răspuns și vă asigur de prietenia și respectul meu, necondiționate!

[Vasilisia Lazăr]

Înseamnă că totuși eu am fost pe aproape atunci când am afirmat în comentariu că lirica dumneavoastră are ecouri moderniste în stil blagian deoarece Lucian Blaga poate fi considerat drept unul dintre expresioniștii de seamă din poezia românească, reușind să surprindă esența acestui curent literar despre care vorbiți. 

[Corneliu Neagu]

Stimată doamnă Vasilisia Lazăr, vă mulțumesc pentru acest comentariu din care transpare viziunea dumneavoastră despre un anumit stil în care s-ar încadra creația mea lirică. În ceea ce mă privește, m-am autodefinit în mai multe rânduri ca făcând parte din curentul expresionist-oniric, despre care se vorbește foarte puțin în critica literară românească. Mare păcat, pentru că onirismul este un curent literar teoretizat, pentru prima dată, de Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. Nu neg faptul că Leonid Dimov este unul dintre poeții mei de suflet, însă cred că, în creația mea lirică, am depășit stadiul formelor fără fond, îmbrăcând versurile mele cu povești de dragoste ce par autentice dar care, de fapt, nu au legătură cu realitatea, fiind ficțiuni conjuncturale în care, adesea, mai apar și entități fantastice precum licornul și nagoda. Vă cer scuze pentru această digresiune, însă am simți nevoia să lămuresc faptul că poeziile mele nu reflectă realități fidele din viața mea. Vă asigur de prietenia și respectul meu neîngrădit și vă apreciez pentru modul în care conduceți acest cenaclu. Onorat!

[Vasilisia Lazăr]

Amintiri, stăruitoare și dureroase, răsar dintr-un colț al memoriei renăscând chipul iubitei de odinioară, care a dispărut ca o boare în negura timpului, pe-o cărare așternută între răsărit și apus... Expresie a confesiunii elegiace, (și) poemul de față dă măsura unui poet care cultivă, cu talent și măiestrie artistică, estetica tradiționalistă îmbinată cu ecouri moderniste în stil blagian sau bacovian. Felicitări!