Către solstiţiu

[Stanescu Valentin]

roua l-a spălat pe faţă -

soarele urcând spre nord

face baie-ntr-un fiord

în această dimineaţă

 

din boboc de trandafir

şi cuvântul nerostit

zâmbetul tău s-a ivit

din voiajul prin nadir

 

luna către sud coboară -

văl în cercuri argintii

chipu-i scală-n clipe mii

în nocturna planetară

[Stanescu Valentin]

Ramona, mulţumesc pentru aprecierea unei poezii-cântec de seară. Este vremea să ne mai veselim, să ne dăruim buchete de gânduri-flori. Oricum vremea trece şi nu se mai întoarce!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Un poem vesel, plin de voie bună și culoare.

[Stanescu Valentin]

Tudor, eşti copleşitor prin acest comentariu. Ai făcut un poem scrierii mele simple de om care încă mai priveşte corpurile cereşti cum se mişcă spre a le înţelege sensul. Poezia lor a adus valoare catrenelor mele cântate în gând, prin grădina şi crângul grădinii, până am ajuns la coala de hârtie pe care, acum pixul altă dată creionul chimic, a brăzdat albul ei cu albastrul culorii grăitoare de cuvinte. Soarele, luna, iubita altui timp, iubita acestei clipe, toate ne inspiră şi ne înfrumeţează clipa efemeră. La miezul nopţii m-am bucurat de comentariul aDei, sub lumina zenitului, sub care se coc holdele de grâu şi miroase a pâine, primesc acest dar din partea ta. Vă mulţumesc şi mă obligaţi să mai cânt în gând prin grădină...

Am postat odată o poezie doar o zi când din greşeală am şters-o. Aş aduce-o aici ca o completare la acest solstiţiu care se apropie.

Trecere

 

Soarele se duce-n mal,

pentru a câta oară ?

Curge timpul inegal

în noi din afară.

 

Luna dintre alte zări

cumpăna răstoarnă.

Gândul meu cu întrebări

a-nceput să cearnă.

 

Trece soare, luna iar

taie-n clipa mare

altă seară-n calendar,

dusă spre uitare.

 

Eu la mijloc sunt pământ,

Tatăl meu e soare,

ca o lună dintr-un cânt

Fiul meu răsare.

 

Ziua lumii suntem noi,

Trinităţi ce curg:

Fiul meu, Eu mai apoi,

Tatăl meu amurg...

[Tudor Cicu]

În doar trei catrene, reușind să ne zugrăvești un tablou, unde fiecare detaliu contează și nimic nu este întâmplător, ne regăsim și noi, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund, cu sentimente firești (de altfel), determinate, mai mult, de efuzi­unea stării poetului. Un tablou cu lumini și umbre ca și stările sufletului: cu un soare tocmai scăpătat dintre furcile caudine ale unui fiord, urcând cu roua dimineților într-o confruntare cu propriile întrebări ale poetului. După aria de acţiune a celor trei catrene distingem două tendințe ale poeziei tale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura epică: adică în ivirea ființei iubite, cu bobocul ei de trandafir în zâmbet. Cum fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism, nici poetul nu poate fugi în braţele iubitei, ca ultim refugiu, de temerile sale (mai multe clipe îngrămădite în suflet), venite odată cu imaginea unei Lune care coboară în peisaj, cu perdeaua nocturnă în urma ei. Ori tabloul (atât cât e), e pictural până la expresionism. Și asta, pentru că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un liman de speranțe. Și cred că e forma poeziei care te avantajează.

 

[Stanescu Valentin]

aDa, nocturnă! Eram pe punctul de a închide PC-ul. Tocmai admirasem luna plină, în cel mai sudic răsărit, pe când făceam ultima plimbare stradală a celor două patrupede... Superbă lună! Ce cuminte era! Să avem o noapte luminată de faţa ei de argint! O aştept să se ridice prin fereastra camerei, să mi se aşeze în perna viselor.

[Ada Nemescu]

Ce tablouri, ce imagini, în catrene fermecătoare!

Rouă și boboci de roze

Parcă-s frați întru credință!

Nestemate!

Felicitări pentru atâta emoție concentrată în câteva versuri.

Bine se spune: calitate, nu cantitate! 

Aplaudă aDa