Plânge o vioară

[BOTICI GABRIELA]

SONET CXIII

Plânge o vioară, Cerul se deschide

Clipele uitate împletesc lumină

Îngerul coboară, stelele suspină

În acorduri tandre, calde și timide.

 

Ritmul definește curgerea divină

Iar tăcerea, parcă, singură divide

Armonia-n gânduri, note sferoide

Fredonând albastru-n cânt de violină.

 

Timpul n-are margini în secunda mută

Răsăritul naște orizonturi clare

Fără de apusuri, viața împrumută,

 

Din trecut, neantul. Mă revărs în mare

Și plutesc în mine lumea cea trecută

Și cea care vine, toate vor să zboare

[BOTICI GABRIELA]

Superb! Mulțumesc. 

[Stanescu Valentin]

Citez alte idei: ’’ Mă revărs în mare / Și plutesc în mine lumea cea trecută / Și cea care vine, toate vor să zboare’’. Suntem în marele fluviu izvorât de niciunde coborând către niciunde, mânaţi de busola căreia îi spunem Speranţă. Apropii un fel de sonet de-al meu de cele 14 versuri ale tale.

 

Facebook ?

 

Cineva ne urmăreşte, pas cu pas ne agresează,

vrem-nu vrem suntem în turmă şi ne place-n întuneric,

e la modă telefonul smart sau clasic, ce contează,

facebook este „desfătarea” ce ne bucură himeric.

 

Butonând cu ochii-n fum, nu mai vezi în jur o floare,

stai cu fata la-ntâlnire, nu-i mai întâlneşti privirea,

tu şi ea priviţi ecranul ce v-aduce-nstrăinare,

virtual devine viaţa, virtuală şi iubirea.

 

Joc de energii e-n lume, cad imperii, cresc imperii,

ne aliniem cu toţii către saltul în vibraţii

când nu vor mai fi motive să mă sperii, să te sperii.

 

Generaţii noi veni-vor, de Lumină încărcate,

bezna ce ne stăpâneşte coborâ-va-n alte spaţii,

vom vorbi fără cuvinte, fără smart-uri alterate...

[BOTICI GABRIELA]

Mulțumesc din suflet. Iubesc vioara! 

[Stanescu Valentin]

Gabriela, m-au fascinat aceste idei: ’’Răsăritul naște orizonturi clare / Fără de apusuri, viața împrumută, / Din trecut, neantul.’’ Frumos sonet! Nu ştiu dacă am ceva asemănător să îţi ofer.