Pinul

[Stanescu Valentin]

 

 

La umbra lui cu-arome-mbătătoare,

cu foarfeca din ghem mai tai secunde.

Deşiră Parce-n voie, zâmbitoare,

alt ghem sub pin, nu ştiu ce îmi ascunde...

 

Inflorescenţe-n piramide crapă,

se-nalţă-n dimineaţă către soare,

menirea lor e-o taină ce îmi scapă

şi tac, din gând îmi curge o-ntrebare:

 

Ce leac e-n conul plin de romburi etajate

şi ce tristeţi din noi va fi s-alunge?

Neştiutori şi răi petrecem clipe plate

şi acul ignoranţei continuu ne împunge.

 

Sub pinul zvelt, semeţ, noi curgem – nişte umbre...

 

El trece-n largul vieţii făr’ de conştiinţă

dar calea şi-o urmează în anotimpuri clare,

deasupra noastră el, lipsitul de ştiinţă,

ne-acopră cu umbra sa ajutătoare.

 

Privesc de jos coloana ce sprijină tot cerul,

ea este la amiază un cuib în care astrul

mai zăboveşte-n clipă fotonii ca fulgerul

să toarne clorofilei în verde ceru-albastrul.

 

Cu acele lui pinul măreţ piaptănă luna

şi stelele se nasc în ace scânteinde,

fără-ntrebări, spre tâmplă-ncet îmi ridic mâna

şi-n noapte mă cobor în visul ce mă prinde...

[Stanescu Valentin]

Alexandru, umbra teiului, umbra pinului peste umbra omului, toate sunt treceri prin azi către ieri, din ieri către uitare. Nu putem aduce înapoi umbra zilei de ieri, nu putem sări ziua de mâine. Mai dăm cu vorba să ne mai întărim singurătatea. Mai vorbim cu o pasăre, cu o floare, cu o râmă, cu un peşte şi coborâm prin amurg în moarte pentru o noapte în căutarea ultimei...

[Stanescu Valentin]

Grig, asemenea pinului, avem în jur atâtea reprezentări ale creaţiei care ne îndeamnă la analiza sensului vieţii. Nu ştiu ce gândeşte pinul despre mine şi nici ce gândesc despre el. Peste toate însă pluteşte izul supravieţuirii. Cât e de mare, îmbătrâneşte. Nu are apă o vreme la rădăcină se usucă. Face anual conuri de o arhitectură incitantă şi emană cu dărnicie un parfum suav pentru seri ce ne mai trezesc sufletul din nebunia zilei. Îmi place umbra lui rară şi răcoroasă în miezul verii şi îmi încântă urechile cu şuieratul vântului printre frunzele aciculare... Câtă poezie, la umbra unui pin!

[bolache alexandru]

Motivul pinului în umbra căruia sufletul își trăiește visul...

[Grig Salvan]

Măreț tablou al pinului negru plin de mister, născător de noapte și stele scânteinde. Imagini ample, cosmice, fascinante. O rimă însă nu prea merge din cauză de accent: „cerul... fulgerul”

[Stanescu Valentin]

Tudor, zi de zi de căutări, de întrebări ce căutăm, ne mai pierdem prin decor privind miracolul numit viaţă, de la lumea pietrelor, la cea a microscopicelor, la cea a plantelor, la gâze şi alte zburătoare, patrupede, bipede fioroase, un tot nimic, o luptă pentru supravieţuire...

 

[Tudor Cicu]

...un pin sprijinind cerul, niște umbre sub el și poetul rămas cu mâna la tâmplă pentru a găsi rostul întrebărilor (dar tot n-ai să scapi de îndoiala a ceea ce tebuie făcut). Cam atât în aceste versificații un pic străine de cărările pe care umblai de obicei. 

[Stanescu Valentin]

Amanda, simt că acest joc al minţii de a potrivi cuvintele ajută la formarea de noi conexiuni cerebrale. Aduc aici forma brută a poeziilor şi cu greu mai schimn câte ceva. Parcă rup din ideea care a stat la baza căutărilor de exprimare a sensului iniţial. Nu mă pot compara cu Eminescu despre care se ştie că lucra foarte mult timp la câteva catrene... Trăirea iniţială exprimată prin aceste cuvinte e greu de aşezat în alt format. Un cuvânt deja fixat în vers poate face schimbări cu greu de acceptat. Mulţumesc pentru această călătorie pe sub umbra rară de pin!

 

[Amanda Spulber]

Începe foarte frumos. Îi aud melodia. Astfel, imaginile îmi transmit prospețime alăturată notei meditative. Cred însă că poezia ar putea să mai fie lucrată pentru îmbunătățirea prozodiei și pentru ajustarea unor repetiții. Este frumoasă, dar ar putea fi și mai frumoasă. Cred că ar merita efortul unei intervenții. Scuze că insist, chiar mi-a plăcut și cred că unele modificări ar putea pune mai bine în valoare metaforele și mesajul.

[Stanescu Valentin]

Valentin Stănescu, cer voie pentru un cuvânt „De sub pini”.

 

De sub pini

 

Bate ziua cu sfială

în poarta omului tăcut,

el priveşte cu-ndoială

ce a fost scris şi ce-a făcut.

 

Tocul doarme-n călimară

şi cerneala e uscată,

umbra gândului e rară,

când speranţa e surpată...

 

Ies din casă, în natură

să mă-ncarc de energie,

s-alung gândul ce îmi fură

clipa mea de poezie.

 

De sub pini privesc iar sudul

printre scânduri din ulucă,

ocolind prin frunză dudul,

bate vântul dor de ducă.

 

Candelabru mare-i pinul,

are floarea-nmiresmată,

polen curge lin deplinul

energiei întrupată.

 

Bate ziua cu sfială

în poarta altui om tăcut.

Am scăpat de îndoială

ştiu ce-i scris, ce-i de făcut.

 

[Stanescu Valentin]

aDa, cât de multă frumuseţe şi învăţătură există în tot ce ne înconjoară. Ce să facem, avem serviciu şi ne dorim timp pentru ascultat şi privit natura... Suntem la sau în pensie şi nu ne putem, de multe ori, îndepărta de vremea serviciului... Trec pe lângă ei, pinii din curte şi grădină, şi le mulţumesc îmbrăţişându-le coaja crăpată şi aspră dar simt şi lacrimile lor prin răşina ce se iveşte din loc în loc. A venit vremea hamacului prins între doi prieteni cu o verticală infinită cu umbra rară a coroanei. Soarele şi umbrele acelor de pin îmi vor mângâia faţa şi sufletul. Seara când mă retrag cu patrupedele, încă în viaţă, îmbrăţisez arţarul şi mulţumesc cerului pentru colţul de rai, pentru gura de rai, pentru felia de rai, cum ai zis cândva. Nu mai am prea multe gheme şi încerc să le trăiesc lungimea cât mai liniştit.