Piatra de leac

[Monica Pester]

Într-o zi, pe înserat, m-apucă un dor nebun

Să las totul terminat dar să-mi iau și rămas bun

Zis-făcut, n-aveam în casă nici pisică nici cățel

Și gândeam la idealul de a-mi fi stăpân de fel

Doară singur și senin precum porțile de piatră

Nici să pot să beau un vin, simt că timpul nu mă iartă

Iau în rucsac niște pietre ce-s vestite pentru leac

Poposite-n jurul casei acum vreme de un veac

Dar le iau cu binișorul să le duc în misiune

Fiindcă altfel se destramă importanta lor minune

Și fixat în loc privesc ghemotoacele de piatră

Îmi vine să iscălesc să-mi aparțină de-ndată

Curtea toată- numai dalii, stau cu ochii în pământ

Mai fură câte-o privire, - nu, nu cred că-s de mormânt -

Când, deodată, ca o floare, se desface-un ametist

Involt, tânăr, cu putere și aspect de activist

 - De-acum ,toți  în rugăciune, nevoie de mine-aveți

Căci v-aduc înțelepciune, cât veți vrea și cât puteți - 

Și-n timp ce zise aste vorbe de se-nchinară cu toții

Își deschise trei geode, minunându-se și sorții

Străluceau ca o cunună, alb, albastru, violet

Ca-ntr-o pânză prea senină, ce inhiba și-un poet

Și cu autoritatea movă, stropită cu liliac,

Se-nălță în sus la prova  și vorbi  iar fără trac

 - Știu ce sunt și-s din vechime, m-am născut în mii de ani

Știu să dau înțelepciune cui îmi cere, fără bani

Eu vreau doar sinceritate, evoluție divină

Chakra mea cuprinde Cerul când o cureți și-i senină - 

Toate pietrele din curte încetară să vorbească

Ascultau pe unde scurte fără să mai și clipească

Și coralul și yacintul și frumosul malachit

Un basm plin de adevăruri, pe alocuri învechit

Și dup-un timp lung de tăcere, cum instanțele o cer

Cu mirări profunde-n gene și-nchinat către eter

Plus respectul ce le lasă exprimarea peste veac

Spun în cor -ești cea aleasă, tu ești piatra cea de leac - !