Pastel polar

[Mihai Katin]

Pastel polar

 

Sufletul meu este ca un gheţar mişcător

Din care în fiece zi se desprind aisberguri,

Albastru mirific de singurătate plecând

În căutarea altor ţărmuri însetate,

Purtând urşii polari ai viselor

Ce-şi doresc arşiţa de tropice,

Mireasma deşertului văzut

Prin cleştarul gheţii.

Stâncile oaselor se umplu de soare

Când sufletul coboară uşor

Şi le lasă în bătaia vântului...

Simt bucuria erei

Ce mi-a dăruit o asemenea curgere latentă spre abis,

Noaptea mi-e frică, moartea umblă prin crăpăturile verzi,

Uneori rămâne acolo până când

Se prăbuşesc alte gheţuri,

Nu vreau să fiu singur cu acesta făptura,

Prefer să-i urmăresc zborul,

Rugul boreal cu care

Se înveşmântează când prea tristă

Nu mai vrea să ştie de oameni.

Bubuie meterezele de cristal,

Cât suflet mai am?

Cât de mult voi pleca pe traseul mareic căutând

Balenele ce mă-nvaţă cum se strigă

Iubirea din adâncuri?...

Ochii mei se reazemă de alb şi tremură în albastru,

Orizontul e dincolo de liniştea polară,

Eu sunt dincolo

De acest suflet scriind în munte

Cu urme de durere şi disperare

Cât de profundă e nemurirea

Între oasele pietrei şi sufletul apei.