oracol

[petrut dan]

aș fi vrut să spun că nu mă încadrez nicăieri

că apusul nu-și aduce omagiul zilei și pentru cei ca mine

care rămân cu privirea pierdută

în anii când îmi plăcea să plec de acasă

 

oricâți bani aș fi avut

îmi lipseau dragostea și necazurile pe care le aduce

odată cu ea

primăverile își pierduseră înțelesul

nu mă mai simțeam tânăr și al nimănui

nu îmi plăcea luna și aura ei de metresă pricepută la toate

și nu mă mai bucuram

 

îmi pierdusem orice punct de vedere cu privire la viață

moartea îmi părea mai aproape

mereu

ca o soră mai mare îmi liniștea nervii

iar lacrimile se ridicau

până la dumnezeu cu prefăcută iubire

îmi zicea dintre cărțile ei

mai este doar un răspuns

pentru care nu mă voi trezi niciodată mai bun

sau mai bărbat cu toate că îmi reveniseră

buna dispoziție și puterile

 

continuam să te visez de parcă mi-ar fi făcut bine starea de înger

adormeam cu gândul la zilele când bucuria faptului că trăiesc era

mai puternică decât iubirea

mamei

îi dădeau lacrimile atunci când găsea pozele cu mine

în mijlocul câmpului de porumb unde mama Lena

îmi dădea dragostea cutăruia

 

de atunci am învățat să nu mă mai uit în oglindă

aduce necaz faptul că despărțirea

nu înseamnă neapărat o durere

mai mult

schimbarea unui decor unde cel plecat are șansa să o ia

de la început

așa cum despre mine îi auzeam pe cei din stratul de nori

insistând

 

omul acesta s-a închis în cuvinte

[petrut dan]

Lisia, nu mai știu adică știu, am ascultat cuvintele maestrului Valeriu Anghel vorbind despre frumusețea caselor/satelor din zona Vrancei și mi-a venit să o asociez cu frumusețea comentariilor tale, tot așa dau impresia unui decor plin de verdeață și ape frumos curgătoare și, mai ales, încărcate de o istorie aparte, așa cum și scrierile tale au încărcătura inconfundabilă a unui spirit mereu în căutarea frumosului și care nu  uită plăcerea de a se bucura de viață și  feminitatea ce caracterizează fiecare prezență a ta și de care mă bucur și eu și pentru care îți mulțumesc, my lady, cu drag, bună dimineața!)

[petrut dan]

Monica, mulțumesc pentru comentariul tău frumos, mă bucură interpretarea ta și înclin să fiu de acord, oricum îmi pare bine dacă așa se vede din afară, cu drag!

[petrut dan]

Domnule Valeriu Anghel, vă mulțumesc pentru lectură și semn, cu prețuire!

[Valeriu Anghel]

Încă un poem puternic, așa cum ne-ai obișnuit. Felicitări!

[Monica Pester]

Eu nu am cuvintele unui adevarat poet, eu citesc doar cu inima.

Iar inima mea îmi spune că, în viața ta, Femeia este nu numai figura

primordiala, este intocmai rațiunea ta de a trai. Și spun Femeie, intr-o 

uniune sublima și complexa a tot ce înseamnă asta. De la imaginea maternala, cu rostul ei bine stabilit, care conjugă de multe ori esențele feminității cu puterea de stalp emotional în familie, până la patima iubirii cărnii . Caci femeia poemelor tale este si vestala si duhovnic si 

dulce prezenta ce animă simturile. Un dar uriaș  pe care l-ai primit, căruia încă nu ai terminat a-i descoperi și descrie bogăția. 

Așadar, cred însă,  Poete, ca oracolul celor din nori ar trebui citi invers, ca în cărțile de Tarot, acel om  S-A DESCHIS PRIN CUVINTE !

Cu admirație,  

[Vasilisia Lazăr]

oricâți bani aș fi avut

îmi lipseau dragostea și necazurile pe care le aduce

odată cu ea

primăverile își pierduseră înțelesul

nu mă mai simțeam tânăr și al nimănui

nu îmi plăcea luna și aura ei de metresă pricepută la toate

și nu mă mai bucuram

 

îmi pierdusem orice punct de vedere cu privire la viață

moartea îmi părea mai aproape

 

Aș putea face aici o analogie cu vorbele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Corinteni: Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt.

Ești un „ales” al iubirii, Dan, cel puțin asta reiese din poemele tale, iar încrederea ta în puterea iubirii de a schimba fundamental ființa, de a-ți releva adevăruri ascunse prin „vadurile” interioare este una dintre cele mai „clare” și mai luminoase din poezie, respectiv din literatură.

Femeia presimțită, fantoma căutată mereu în versurile tale reprezintă salvarea, protecția de care ai nevoie a se întrupa real și suprareal, cea care poate schimba ritmul vieții, gonindu-l din vacarm, clipa când se face liniște... Chiar dacă pentru asta ar trebui s-o iei de la capăt...

 

de atunci am învățat să nu mă mai uit în oglindă

aduce necaz faptul că despărțirea

nu înseamnă neapărat o durere

mai mult

schimbarea unui decor unde cel plecat are șansa să o ia

de la început

așa cum despre mine îi auzisem pe cei din stratul de nori

insistând

 

omul acesta s-a închis în cuvinte

 

Dar ce cuvinte...