nu ai nevoie de ceva ai deja în mintea ta totul

[paparuz adrian]

sunt un zombi hâtru

draga mea

trăiesc cu o moarte necunoscută

lângă o viaţă iubită

      pe aici e vreme urâtă

sunt gol pe plaja minţii mele

încă neamenajată

un milion opt sute două zeci şi unu

un milion opt sute două zeci şi doi

un milion opt sute...

un milion...

un...

iar am uitat la câţi neuroni

sinucigaşi am ajuns azi

cred că e o molimă nouă

ceva din andromeda sau orion

să nu te superi iar

că îţi scriu pe fugă

e furtună în larg

şi un cutremur de 8

mi-a crăpat epifiza

se anunţă un tsunami

botezat alzheimer de un mucalit

naufragiat din  timp

uite vine primul val

al doilea

al treilea

cred că voi începe altă numărătoare

de întuneric

pe degete

pe lacrimi

patru...

cinci...

de pildă ieri  am îngropat

mai mult de jumătate

din neuronii care te iubeau

fără parastase

 e demodat

 cică în acest univers ciufut

şase...

şapte...

tu cum eşti

ai ajuns în paradisul pierdut?

iartă-mă

nu mai văd nimic

opt...

nouă...

cred ca vine iubito

marele val

 

să  îmi scrii

 

[paparuz adrian]

multumesc,  domnule da Coz!

[Ion Lazăr da Coza]

Disperat, îndrăgostitul se agață (și) de ultimul pai (să îmi scrii).

Multă imaginație, vervă... Place.

da Coza

[paparuz adrian]

sarutmana

[Sofia Sincă]

Minte rătăcită pe altarul iubirii... Versurile postmoderniste, cu tentă ludică, emană sentimentul decadenței, al haosului  sufletesc și mental. Urmează apocalipsa...

Am citit cu plăcere,

Sofy

[Mihaela Suciu]

Nțț! ”nu ai nevoie de ceva ai deja în mintea ta totul” :)