Noaptea în care pier țipetele

[Nikol MerBreM]

acoperite de tine

clipele

se înfășoară pe iluzia unui munte

ajung la casa albastră a lui Ștefan Câlția

 

înoată deasupra

în aerul vâscos al trădărilor

numai pasărea-spin

 

ocrotește visul

strigasem în dimineața plecării

din cartea-cărților

 

porumbeii au aripile oarbe

 

retezate de Cain

în fustă

de dimineață

gânduri de eve împart năluciri

la licitație

 

casa albastră

tace

[Vasilisia Lazăr]

Multă simbolistică și mult mister în poezia ta, Nikol. Îmbrățișez albastrul acestor versuri aidoma albastrului cu care e vopsită casa de pe chit. E o poezie cu multe necunoscute, dar cucerește prin curgerea-i fermecătoare. Citit cu drag!

[petrut dan]

Un poem ca și pictura marelui artist, un poem de un realism magic ce merge prin și pe deasupra trăirilor, gândurilor, făcând loc inspirației să purceadă, un poem al personajelor aflate în posturi ireale, dar care dau greutate acestui cadru liric în care tăcerea materiei spune atât de mult! Parafrazând întreb și eu cum să nu scrii un poem în care să nu fie și o casă albastră? Cu drag!

[Mihai Katin]

este  un  poem  al   reperelor  intens   adorate ,al   starilor  in  care dincolo  de poezie  se  afla  inspiratia  aceasta:

casa albastră

tace

sublim!!!!!!!

[Tudor Cicu]

„Noaptea în care pier țipetele”... pare a-mi face o punte către o altă noapte din îndepărtata mea  adolescență ce tocmai fusese amară, ca fierea. Spuneam într-un poem: („Ea în brațele altuia, dar cu gândul altundeva, auzea răbufnind sub acoperiș țipătul pescărușilor de pe mare”). Dar când strigătul interior ne trimite la „cartea-cărților” și clipele „se înfășoară pe iluzia unui munte” (departe de mare, de data asta!), ficțiunea și realitatea ce desfășoară în poemul tău „gânduri de eve”, atunci  autenticitatea trăirii este cu totul alta. Ca un duel al proiecțiilor ce „împart năluciri”, (ca să nu uităm că viața cu toate ale ei e neașteptat de plină de mister), poemul înaintează prin ferestre care se deschid unele în altele și o altă privire în oglinda tabloului zugrăvit ne scoate la capătul drumului unde „casa albastră/tace”. Vreau să cred că există undeva un mister pe care ființa îl semnalează, însă se ferește a merge mai departe, preferând a-l învălui în acea tăcere. Lipsește/ni se ascunde ceva zicem noi. Ca atunci când Tycho Brahe îi spunea discipolului său, Kepler: „Ne frusta vixisse videar”.