Nimic nu e visare

[gabriel cristea]

Sunt un copac privind apusul prin gardul de nuiele, răsfirat.
Aici fusese-o casă cu oameni buni,
ce miroseau a grâne și-a răbdare;
Aici se înălțară semințele de soare și fântâni,
și suflete dormind desculțe pe pridvoare.

Și-acum?
Acele colorate flori ale grădinii rămas-au aidoma unor morgane ce fug spre-apusul tremurând;
Le văd, au moliciunea lânei din firul de țesut
- sunt volatile!

Mă scaldă-n zori mirosul icoanei țărănești,
cu candela ce arde ca inima bunicii;
Se-aud foșnind salcâmii pe marginea derelei
- cocoșii se treziră, iar aerul pădurii mă poartă către Vraja,
acolo unde ochii celor plecați la Domnul mă iscodesc din rouă.
Nimic nu e visare, ci totul e aievea…

Se disipează-n vânturi frunzarele de timp;
Stă solitar un carpen, ca o pecete veche,
cu ramuri de argint;
Ah, tânără pădure, grăiește-mi de ce oare atât de trist mă simt!?

[Nikol MerBreM]

,,Semințe de soare și fântâni"- ce viitor am înecat sub vremi, fără să știm a culege roada! Un poem în care mesajul adânc, în tușe de elegie, se ascultă din ,,frunzarele de timp"!
Drag,
Nikol

[petrut dan]

Un fel de elegie, impresionantă și plină de imagini ce se adaugă parcă împrumutând de la cealaltă misterul unei stări bine redate și pe care cititorul o resimte de parcă n-ar putea să nu se transpună, frumos, mi-a plăcut, cu prietenie! 

[chindea maria elena]

Întrucât e doar o convenție timpul liniar în dimensiunea cosmică fiind doar timpul circular, evident că ceea ce numim amintire, visare, este o realitate atemporală care ne amprentează pentru totdeauna, chiar de avem impresia că e pierdută undeva în trecut. Nimic nu moare câtă vreme noi respirăm - poate se schimbă doar modurile noastre de percepție. Rădăcinile tuturor arborilor și a întregii naturi a intrat în trupul nostru prin apa și hrana consumată, cum să dispară din mintea și emoțiile noastre, chiar de noi nu conștientizăm.!

Ești un maestru al tablourilor vivante ale naturii, Gabriel! Impresionantă!

[Stanescu Valentin]

Sfâşietor final, Domnule Gabriel Cristea,

’                                             ’Nimic nu e visare, ci totul e aievea…

                                              Se disipează-n vânturi frunzarele de timp;
                                              Stă solitar un carpen, ca o pecete veche,
                                              cu ramuri de argint;
                                              Ah, tânără pădure, grăiește-mi de ce oare atât de trist mă simt!?’’.

 

                                   VALENTA copilărie

 

                                          copilărie

                            ramul meu stins

                                    priveşte-mi

                                              chipul

                                                 nins

 

                                                        copilărie

                                                        spune-mi când vii?

                                                        de bunici

                                                        ce mai

                                                        ştii?...

 

                                       copilărie

                                 cat şi suspin

                                    de joaca-n

                                           lan de

                                                  in

 

                                                     copilărie

                                                     mugurii mei

                                                     viaţa-şi duc

                                                     goi şi

                                                     ei...

[bolache alexandru]

O poezie nostalgică despre întoarcerea la origini. Firescul aer trist îmbrăcat în metafore și fire de poveste. Deosebit! 

[gabriel cristea]

Mulțumesc frumos  tuturor pentru comentarii și aprecieri! Onorat! 

[Grig Salvan]

Parcă mă-ntorc în trecutul satului meu și în țarina strămoșească, în casa bunicior și în mirosul vechi de cânepă toarsă...

[Vasilisia Lazăr]

Sensibil poem, o călătorie de suflet printr-un tunel al timpului, o călătorie parcă rituală, o căutare a locurilor sfinte ale vieții, unde sufletul se închină cu recunoștință, vrând parcă să reînvie făpturile-icoane, cele dintr-o copilărie mult prea îndepărtată.

Se disipează-n vânturi frunzarele de timp;
Stă solitar un carpen, ca o pecete veche,
cu ramuri de argint;
Ah, tânără pădure, grăiește-mi de ce oare atât de trist mă simt!?

Finalul acesta superb accentuează regretul după mediul şi timpul paradisului pierdut de altădată... Emoționant până la lacrimi. Cunosc atât de bine sentimentul...

[Monica Pester]

Un poet sensibil, aflat în trăire veșnică cu natura ce-l înconjoară, va resimți tristețea trecutului sau chiar a prezentului prin toți porii, oferindu-ne părți de suflet atins în fibra sa de emoții și așteptând parcă să participăm la povestea sa.

Acesta simt că e scopul întrebării finale, la care voi avea un răspuns atunci când, poate, voi colinda cărările pe care le colinzi tu.

Până la acel moment însă, răspunsul meu ar putea fi mult mai trist decât l-ar dori cineva.

Mă opresc și te felicit, Gabi, prietene!

[Mihai Katin]

Se disipează-n vânturi frunzarele de timp;
Stă solitar un carpen, ca o pecete veche,
cu ramuri de argint;
Ah, tânără pădure, grăiește-mi de ce oare atât de trist mă simt!?  raspunsul   la  acest  sublim  final   de poem  este  in  primul   vers:

Sunt un copac privind apusul prin gardul de nuiele, răsfirat....ce  minune  poate  fi   versul   ce ne  arata  cat   de  imuabila  este  legatura  intre  om  si  acel   fosnet  de salcami   de dincolo   de icoanele  taranesti...

cu   multa  admiratie!