mi-e greu să respir tăcerea

[Marcel Vişa]

cum se zbate lumina în ochii tăi
parcă ar vrea să evadeze
pulsează în afară
se reflecta ca o rază laser în sufletul meu
îl împarte în mii de bucăți

ce tăios e aerul din preajma plecării
parcă aș escalada Everestul
mi-e greu să respir tăcerea ta de adio
mă sufoc în absurd
 (mi-am stabilit tabăra la o altitudine prea mare
doar frigul îmi poate fi tovarăș aici )

ce târziu e iubito
s-a stins și ultimul soare din noi
privesc prin lunetă stelele care îngheață pe-un cer vânăt de frig
ca mâinile tale

rămân o clipă să privesc în urmă
dâra de amintiri ce persistă precum o urmă de cometă pe un cer sinistru
ce repede am ars în acest mediu vitreg
ce repede am ars ...

acum viscolul biciuie tot mai tare
retras în sine-mi închid fermoarul între cele două lumi
conștient că pânza subțire de cort nu poate opri frigul ce s-a lăsat între noi
mă ghemuiesc într-o stare de letargie
îmi suflu în pumni speranța că voi supraviețui tristeții polare

[Marcel Vişa]

va multumesc, domnilor! 

[bolache alexandru]

Tăcerea apăsătoare din clipa în care soarele dragostei s-a stins. Frigul și speranța că poți supraviețui. Un poem care surprinde acest moment. Da, o poezie frumoasă.

[Ion Lazăr da Coza]

Mediul ostil, mai ostil ca pe Everest, e cel din sinele poetului...

Discurs limpede, dar bogat.

da Coza

[Marcel Vişa]

va multumesc din suflet.

[Sofia Sincă]

Tristețea poetului, singurătatea nu este doar un simplu sentiment, ci și revărsare a cenușei asupra întregului univers.

Apreciere deosebită pentru un poem serios, expresiv și plin de fiori lirici.

Sofy