necunoscuta creatură

[Marcel Vişa]

prea multe fantome în visele mele 
ochi tăi negri și obsedanți ca un abis 
mă urmăresc în noapte 
terifiant de triști 
de goi 
mă imploră să fac saltul în gol 
să acopăr distanța dintre noi 
dar știi tu Ana cât mă străduiesc să rezist în pustiul acesta de oameni

îmi acopăr singurătatea cu pături groase de nepăsare 
însă frigul vine din interior 
tremur în nopțile lungi de iarnă 
când viscolește în mine cu sentimente contradictorii 
în pragul casei se adună haite de lupi 
plecăm la vânătoare de iluzii prin păduri fără sfârșit 
ne hrănim cu sângele călduț al speranței 
deși treptat sufletul moare de frig sub troienele de carne 
rămân captiv în tristețea zilnică 
în acest "a fi" al naibii de greu

știi 
pe aici totul a rămas neschimbat 
pe noptieră zace nedesfăcută ultima scrisoare 
lenjeria de pat arde încă mocnit 
de la ultima ta țigară lăsată aiurea 
iar colonia de umbre din camera mea 
crește pe zi ce trece

despre mine pot să-ți spun 
că am început să mă îndrăgostesc de ființe vii 
până am realizat că sunt mai moarte pe interior decât tine 
de la un timp am uitat să-i mai întreb pe ceilalți ce fac 
am devenit egoist 
așa ca tine 
(rece și fără suflet)
o creatură necunoscută

[Corina Militaru]

Frumos! Mi-a plăcut! :)

[Ion Lazăr da Coza]

De ocolit locurile comune, gen: sângele călduț al speranței - dăunează poeziei.

Încântat.

da Coza

[Marcel Vişa]

va multumesc.

[Sofia Sincă]

Într-o combinație de metafore subtil elegiace, sub întunericul singurătății, al despărțirii de ființa iubită, un poem mai domestic... față de stilul tău. Eu îl prefer pe cel rafinat, misterios, trecut de cealaltă jumătate a obișnuinței. Aici, e o scrisorică de amor mai evoluată. Însă o dată nu se pune.

Poemul este frumos, însă nu excelent cum sunt altele ale tale.

Sofy

[Marcel Vişa]

da, imi place varianta propusa, Vero. Mersi. 

[Veronica Pavel Lerner]

Draga Marcel,

Poezia ta e foarte frumoasa. Cred ca ar fi ceva mai puternica daca ai mai taia din cuvinte. Uite cum am citit-o eu: 

prea multe fantome în visele mele 
ochi tăi negri și obsedanți ca un abis 
mă urmăresc în noapte 
terifiant de triști 
de goi 
mă imploră să fac saltul în gol 
să acopăr distanța dintre noi 
dar știi tu Ana cât mă străduiesc să rezist în pustiul acesta de oameni

îmi acopăr singurătatea cu pături groase de nepăsare 
însă frigul vine din interior 
tremur în nopțile lungi de iarnă 
când viscolește viscolesc în mine cu sentimente contradictorii 
în pragul casei se adună haite de lupi 
plecăm la vânătoare de iluzii prin păduri fără sfârșit 
ne hrănim cu sângele călduț al speranței 
deși treptat sufletul moare de frig sub troienele de carne 
rămân captiv în tristețea zilnică 
în acest "a fi" al naibii de greu

știi 
pe aici totul a rămas neschimbat 
pe noptieră zace nedesfăcută ultima scrisoare 
lenjeria de pat arde încă mocnit 
de la ultima ta țigară lăsată aiurea 
iar colonia de umbre din camera mea 
crește (pe zi ce trece)

despre mine pot să-ți spun 
că am început să mă îndrăgostesc de ființe vii 
până am realizat că sunt mai moarte pe in interior decât tine 
de la un timp am uitat să-i mai întreb pe ceilalți ce fac 
am devenit egoist 
așa ca tine 
(rece și fără suflet)
o creatură necunoscută