Lacome izbânzi

[Ada Nemescu]

Ce-ai rătăcit prin mine, nu-s doruri ce apasă

Nici stea nelogodită ce nu a fost cântată

E ochi de apă dulce și dor de-ntors acasă

Lumină ce doar ție lucind, se mai arată

*

Ce a rămas în urmă, nu-i anotimp uitat

E sufletul scânteie mișcând a întuneric

E pasul greu și brațul rămas neîntâmplat

În taina unei vieți cu visu-i alb și sferic

*

Nu-i seară încă, nu! Când tu auzi lumina…

Că te-am iubit, mă vei ierta vreodată?

Harpoane-ai smuls din mine, dar tot a mea e vina

De ce–am purtat speranța-ndoliată?!

*

Ce strigă-n ceață păsări e adevăr primit

Ca viscolu-n surdină ferestrelor tăcerii

În vene și în gând definitiv zidit

Te-ai răstignit ca sarea pe buza dulce-a mării

*

Nu suntem frunze, nu! Să ne mințim plecând

Și nici noian de ploi, ce deghizate-n rouă

N-au mai avut nici chei să intre în pământ

Cerșind în ochii noștri o altă viață, nouă…

*

Absenți vom fi, nu se mai nasc povești

Chiar dacă-n ochi rotunzi șoptește albă, luna

Captivi visăm în cușca vie: sunt ? mai ești

În dreapta împrejur, sau stânga, e totuna…

*

Ar trebui ca teama să-ți cuprindă

Umerii buni de reazem pentru vise

Când universu-și poartă dorințele la grindă

Nu-ți mai ajungi cu fapta promisele promise

*

Eu nu-s minciună, nu! Sunt doar o așteptare

Și mă închin la dogme, dar fără compromis

Cu umbra mea semnez un pact subtil și doare

Rocada-aceasta simplă între real și vis.

aDa nemescu

[Grig Salvan]

Frumos, Ada! Fiecare catren e un poem în sine ca și catrenele lui Omar Khayyam, cu propriul univers de idei și imagini fabuloase, cu ritmul  ca o incantație magică. Negațiile din fiecare strofă sunt apoi justificate prin „argumente” poetice puternice. Felicitări!