Iubirea macilor, o flacără vie

[Irina Lucia Mihalca]

Iubirea macilor, o flacără vie

Pe pânza vieţii trasezi conturul fiecărei clipe,
culoarea zilei de ieri, dar şi-a celei de mâine,
culori de foc, culori de gheaţă,
lumini şi umbre,
Străbaţi cărările iubirii, raze de speranţă,
cunoaşterea-i o oglindă,
trebuie să faci orice nu poţi face.

Timpul nu ne-aparţine, toate graniţele
sunt convenţii care-aşteaptă să fie trecute.
Dragostea trece peste moarte,
cu un singur pas
poţi depăşi iluzia separării.
O hartă a Egiptului,
dincolo de nisipuri e canaanul ceresc!

Ce e omul fără iubire? Un abur care
se ridică puţin şi-apoi piere.
Suntem particule împrăştiate în ieri,
în azi şi-n mâine. Ieri s-au aprins flăcările.
Trecem şi trecem prin aceeaşi piesă,
trecutul ne cheamă prin strigătul unei sirene,
între leagăn şi ultima clipă
suntem legaţi prin fiecare gând,
moartea-i doar o uşă deschisă.

Inimă ta cântă aceeaşi melodie
şi cuvintele, ecoul din adâncul tău,
un abur uşor,
ca trilul ciocârliei înălţat spre cer.
Ştii bine cântecul nostru!

Vino, iubito, vino să te sărut,
oriunde, peste tot,
să te privesc ca pe coperta unei cărţi,
adâncă-mi este iubirea pentru tine,
menirea mea eşti
pe-acest pământ, iubita mea!
Vino, iubito, vino să stăm alături,
faţă în faţă,
hai vino-aici, să-ţi văd durerea trupului!
Sărută-mă, iubitule, săruta-mă,
pe conturul nopţii, pe conturul inimii noastre,
petalele simţirii le-am adus la lumină,
o emoţie profundă în straturile fiinţei.
Simţi pulsul şi bătăile inimilor?
Să trăim doar prezentul, timpul cel viu,
nimeni nu ştie ziua de mâine,
de ce să mă gândesc la altă clipă?!
Opreşte-o!
Vino, iubito, vino să te sărut,
pe conturul trupului, pe harta ta,
ca un nebun, poeta mea,
Vino, iubito, vino în portul nostru
neidentificat încă pe harta lumii!
Te ştiu dintotdeauna. Sunt acolo,
pe râul tău, o poezie de dragoste eşti!
Aprinde focul, te-aştept, eliberată de trup,
să fim în globul de lumină!
Să fim, ce bine-ai spus! Mereu flacără vie,
aici e cheia, dorinţa şi taina...

Suspină stelele, nuferii se deschid
la lumina divină
pe care-o simţim şi-o purtăm,
divinitatea aşteaptă
şi-un înger plânge, vrea aici.

Muşcă-mă, iubito, muşcă-mă,
să rămâi prin durere cu mine, şi-acum fugi!
Din atingerea noastră divină,
- două vase prin care
iubirea circulă dintr-unul într-altul -
rămâne starea de nedescris,
o neputinţă, o dulce, dulce durere,
combinaţia de tu, de eu,
acea durere ce nu mi-o pot explica,
dorinţa separată de-ntâmplare,
momentul creaţiei nu ni-l poate lua nimeni.
Ăsta-i cursul râului, mereu va fi aşa,
am trecut prin atâtea trepte,
până-am ajuns aici,
de la izvor spre revărsarea-n mare.

Marea mea! … Valul meu,
un ţărm şi-un val, şi poezia lor!
O iubire, în gând şi-n simţiri îmi eşti,
ăsta-i adevărul! Să declanşăm
marea revoluţie, iubirea macilor!

Totu-i un vis ce dispare-n zori,
şi viaţa, şi omul, şi totul!
Un vis, cuvinte reverberate-n noi,
o dulce, dulce durere care alunecă peste noi,
asemeni scurgerii nisipului printre degete...

[Irina Lucia Mihalca]

Augusta, multumesc pentru popas si lectura.

Cu drag!

[Chris]

Foarte amplu - un cântec într-un poem. Am citit cu plăcere :))))